📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 10 📚

Traducere de Leo Butnaru

ARMENIA

1

Tu legeni divin roza lui Hafiz

Şi dădăceşti copilaşi-jivine,

Respiri cu umerii octaedrici

De mojiceşti biserici bovine.

Zugrăvită cu ocru răguşit,

Tu eşti dincolo de munte, toată,

Iar ici – doar lipită ilustrată

Din blidul pentru ceai plin cu apă. 

2

Prea mult ţi-ai dorit să ai vopsele

Şi cu laba-ţi mare ai înşfăcat

Desenatorul leu din penarul

Cu multe creioane de colorat.

Ţara-n pojar de vopsitorie

Şi-a moartelor şesuri de olărit,

Tu ai răbdat serdarii roşcovani

Printre pietre, peste lut ruginit.

În zări de ancore şi tridente,

Unde se-ntind ţărmurii arămii,

Ai văzut iubitorii de viaţă,

Vlădicii iubitori de visterii.

Şi, sângele meu fără-a tulbura,

Simple ca desen de pruncă mână,

Pe aici trec soaţele, dăruind

Din frumuseţea lor leonină.

Ce dragă mi-e limba ta sinistră,

Tinerele-ţi sicrie în nalbă,

Pe care cleşte de fierărie-i

Buchea, şi fiece cuvânt – scoabă...

3

Ah, nu mai văd nimic şi biata mea ureche a asurzit,

Din toate culorile mi-au rămas doar miniu şi ocru coclit.

Şi-nceputul dimineţii armene mi se arată în vis;

Hai să văd cum trăieşte în Erevan piţigoiul,  mi-am zis.

Cum se-nclină franzelarul, cu pâinea jucând de-a mijoarca,

Din vatră  lavaşului* scoţându-i, molcuţă, pielicica...

Ah, Erivany, Erivany! Sau că păsări te-au zugrăvit

Sau leul din penar, ca un copil, ce creioane a râvnit!

Ah, Erivany, Erivany! Nu că oraş – nucuşoară călită,

Iubesc babilonia străzilor tale cu gura mare; oricare – cotită.

Eu viaţa-mi fără rost, ca muezinul coranul, mi-am slinit,

Timpul mi l-am îngheţat şi sânge fierbinte nu am jertfit.

Ah, Erivany, Erivany, mai mult nu am ce mi-aş dori,

              Decât ciorchinii tăi congelaţii, dulcii, când prind zorii a se ivi”.

______ 

*Lavaş – pâine din Asia, coaptă în formă de turte mari, lipite de vetre rotunde, săpate în pământ.

4

Înfofolind gura ca pe-o roză umedă,

În mâini ţinând stupii octaedrici,

În zorile zilelor la capătul lumii

Ai stat, înghiţindu-ţi lacrimile.

De adâncă ruşine, de amar, ţi-ai întors faţa

De la bărboasele oraşe asiate;

Şi iată-te acum pe patul vopsitoriei,

Când ţi se ia masca mortuară.

5

Înfăşoară-ţi mâna cu batista şi cu măceşul încununărilor,

În densitatea fricţiunilor saleului de celuloid

Afundă-ţi-o curajos, până la trosnituri.

Fără foarfece obţine-vom roza,

Dar bagă de seamă să nu se scuture dintr-o dată –

Gunoi roz – muselină – petala lui Solomon – nici chiar

Pentru şerbet folositoare, pădureaţa, ce nu dă nici ulei, nici aromă.

6

Statul urlătoarelor pietre –

Armenia, Armenia!

Munţi răguşiţi chemaţi la arme –

Armenia, Armenia!

Spre trâmbiţele-argintii ale Asiei etern zburând –

Armenia, Armenia!

Soarele monedelor persane generos dăruind –

Armenia, Armenia!

7

Nu ruine, nu, – dar tăierea unei puternice păduri pentru catarge,

Buştenii de ancoră din stejarii creştinismului doborâţi de bestii şi fabulă,

Rulourile pânzetului din piatră pe capiteluri, ca mărfuri dintr-o dugheană păgână jefuită,

Ciorchinii cu bobiţele cât oul porumbiţei, cârlionţii barosani ai coarnelor de berbec

Şi zburliţii vulturi cu aripi de bufniţă, încă nebatjocoriţi de Bizanţ.

8

Frig îi este rozei pe zăpadă:

Pe Sevan omătu-i de trei arşini...

Pescarul muntean îşi scoase zugrăvita sanie-azurie,

A păstrăvilor sătui boturi mustăcioase

Îşi fac poliţieneasca slujbă

În afundul de calcar.

Iar în Erevan şi Ecimiadzin

Tot aeru-l bău un munte uriaş,

Pe-acesta de l-ai ademeni cu vreo ocarină

Ori să-l deprinzi cu fluierul, să se topească omătu-n gură.

Zăpezi, zăpezi, zăpezi pe hârtie de orez,

Muntele pluteşte spre buze,

Mi-e frig. Sunt bucuros...

9

Ţăcănind pe granitul porfirului,

Se tot împiedică bietul căluţ de ţară,

Căţărându-se pe soclul pleşuv

Al răsunătoarei pietre statale,

Iar în urma lui cu bocceluţe cu brânză,

Abia trăgându-şi sufletul, aleargă kurdele

Ce împăcară diavolul cu dumnezeu,

Fiecăruia dându-i câte o jumătate...

10

Ce lux într-un sătuc sărac –

Fibroasa muzică a apei!

Ce-o fi asta? Tors de bumbac? Sunet? Avertizare?

Doamne, fereşte! Mai e până la nenorocire!

Şi în labirintul melosului umed

Duruie o beznă atât de năbuşitoare,

De parcă la ceasornicarul sub-pământului

Veni chiar ştima din ape unduitoare.

11

Nicicând nu te voi mai vedea,

Miopule cer armenesc,

Şi deja nu voi mai privi mijit

Spre cortul de drumeţie al Araratului;

De azi încolo nicicând în bibliotecă

Nu voi mai deschide olarii autori

Ai minunatei cărţi găunoase-a pământului,

După care învăţară oamenii primordiali.

12

Argilă şi azur ceresc, argilă şi azur ceresc,

Ce alta să râvneşti? Mijeşte-ţi ochii, neamânat,

Ca un şah chiomb bunghindu-se la inelu-i smaraldiu,

Peste cartea lutului sonor, peste pământ cărturăresc,

Peste scriptura purulentă, peste lutul drumului

Pe care gonim, ca prin muzică şi prin cuvânt.

16.X.-5.XI.1930