miercuri, 14 februarie 2018

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 10 📚

Traducere de Leo Butnaru
ARMENIA

1

Tu legeni divin roza lui Hafiz
Şi dădăceşti copilaşi-jivine,
Respiri cu umerii octaedrici
De mojiceşti biserici bovine.

Zugrăvită cu ocru răguşit,
Tu eşti dincolo de munte, toată,
Iar ici – doar lipită ilustrată
Din blidul pentru ceai plin cu apă. 

2

Prea mult ţi-ai dorit să ai vopsele
Şi cu laba-ţi mare ai înşfăcat
Desenatorul leu din penarul
Cu multe creioane de colorat.

Ţara-n pojar de vopsitorie
Şi-a moartelor şesuri de olărit,
Tu ai răbdat serdarii roşcovani
Printre pietre, peste lut ruginit.

În zări de ancore şi tridente,
Unde se-ntind ţărmurii arămii,
Ai văzut iubitorii de viaţă,
Vlădicii iubitori de visterii.

Şi, sângele meu fără-a tulbura,
Simple ca desen de pruncă mână,
Pe aici trec soaţele, dăruind
Din frumuseţea lor leonină.

Ce dragă mi-e limba ta sinistră,
Tinerele-ţi sicrie în nalbă,
Pe care cleşte de fierărie-i
Buchea, şi fiece cuvânt – scoabă...

3

Ah, nu mai văd nimic şi biata mea ureche a asurzit,
Din toate culorile mi-au rămas doar miniu şi ocru coclit.

Şi-nceputul dimineţii armene mi se arată în vis;
Hai să văd cum trăieşte în Erevan piţigoiul,  mi-am zis.

Cum se-nclină franzelarul, cu pâinea jucând de-a mijoarca,
Din vatră  lavaşului* scoţându-i, molcuţă, pielicica...

Ah, Erivany, Erivany! Sau că păsări te-au zugrăvit
Sau leul din penar, ca un copil, ce creioane a râvnit!

Ah, Erivany, Erivany! Nu că oraş – nucuşoară călită,
Iubesc babilonia străzilor tale cu gura mare; oricare – cotită.

Eu viaţa-mi fără rost, ca muezinul coranul, mi-am slinit,
Timpul mi l-am îngheţat şi sânge fierbinte nu am jertfit.

Ah, Erivany, Erivany, mai mult nu am ce mi-aş dori,
              Decât ciorchinii tăi congelaţii, dulcii, când prind zorii a se ivi”.

______ 
*Lavaş – pâine din Asia, coaptă în formă de turte mari, lipite de vetre rotunde, săpate în pământ.


4

Înfofolind gura ca pe-o roză umedă,
În mâini ţinând stupii octaedrici,
În zorile zilelor la capătul lumii
Ai stat, înghiţindu-ţi lacrimile.

De adâncă ruşine, de amar, ţi-ai întors faţa
De la bărboasele oraşe asiate;
Şi iată-te acum pe patul vopsitoriei,
Când ţi se ia masca mortuară.

5

Înfăşoară-ţi mâna cu batista şi cu măceşul încununărilor,
În densitatea fricţiunilor saleului de celuloid
Afundă-ţi-o curajos, până la trosnituri.
Fără foarfece obţine-vom roza,
Dar bagă de seamă să nu se scuture dintr-o dată –
Gunoi roz – muselină – petala lui Solomon – nici chiar
Pentru şerbet folositoare, pădureaţa, ce nu dă nici ulei, nici aromă.

6

Statul urlătoarelor pietre –
Armenia, Armenia!
Munţi răguşiţi chemaţi la arme –
Armenia, Armenia!

Spre trâmbiţele-argintii ale Asiei etern zburând –
Armenia, Armenia!
Soarele monedelor persane generos dăruind –
Armenia, Armenia!

7

Nu ruine, nu, – dar tăierea unei puternice păduri pentru catarge,
Buştenii de ancoră din stejarii creştinismului doborâţi de bestii şi fabulă,
Rulourile pânzetului din piatră pe capiteluri, ca mărfuri dintr-o dugheană păgână jefuită,
Ciorchinii cu bobiţele cât oul porumbiţei, cârlionţii barosani ai coarnelor de berbec
Şi zburliţii vulturi cu aripi de bufniţă, încă nebatjocoriţi de Bizanţ.

8

Frig îi este rozei pe zăpadă:
Pe Sevan omătu-i de trei arşini...
Pescarul muntean îşi scoase zugrăvita sanie-azurie,
A păstrăvilor sătui boturi mustăcioase
Îşi fac poliţieneasca slujbă
În afundul de calcar.

Iar în Erevan şi Ecimiadzin
Tot aeru-l bău un munte uriaş,
Pe-acesta de l-ai ademeni cu vreo ocarină
Ori să-l deprinzi cu fluierul, să se topească omătu-n gură.

Zăpezi, zăpezi, zăpezi pe hârtie de orez,
Muntele pluteşte spre buze,
Mi-e frig. Sunt bucuros...

9

Ţăcănind pe granitul porfirului,
Se tot împiedică bietul căluţ de ţară,
Căţărându-se pe soclul pleşuv
Al răsunătoarei pietre statale,
Iar în urma lui cu bocceluţe cu brânză,
Abia trăgându-şi sufletul, aleargă kurdele
Ce împăcară diavolul cu dumnezeu,
Fiecăruia dându-i câte o jumătate...

10

Ce lux într-un sătuc sărac –
Fibroasa muzică a apei!
Ce-o fi asta? Tors de bumbac? Sunet? Avertizare?
Doamne, fereşte! Mai e până la nenorocire!
Şi în labirintul melosului umed
Duruie o beznă atât de năbuşitoare,
De parcă la ceasornicarul sub-pământului
Veni chiar ştima din ape unduitoare.

11

Nicicând nu te voi mai vedea,
Miopule cer armenesc,
Şi deja nu voi mai privi mijit
Spre cortul de drumeţie al Araratului;
De azi încolo nicicând în bibliotecă
Nu voi mai deschide olarii autori
Ai minunatei cărţi găunoase-a pământului,
După care învăţară oamenii primordiali.

12

Argilă şi azur ceresc, argilă şi azur ceresc,
Ce alta să râvneşti? Mijeşte-ţi ochii, neamânat,
Ca un şah chiomb bunghindu-se la inelu-i smaraldiu,
Peste cartea lutului sonor, peste pământ cărturăresc,
Peste scriptura purulentă, peste lutul drumului
Pe care gonim, ca prin muzică şi prin cuvânt.


16.X.-5.XI.1930

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu