joi, 2 august 2018

ALTE POEME DIN ARGENTINA





S-a născut la Buenos Aires într-o familie de ovrei imigranți din Polonia. În 1954 este admisă la Facultatea de Filosofie și Jurnalism a Universității din capitala Argentinei, paralel studiind pictura. Frecventează cursuri de psihanaliză.
În anii 1961-1964 a locuit la Paris, unde face cunoștință cu Cortazar, Paz, Calvino etc. La Buenos Aires e apropiată de cercul suprarealiștilor. Îl intervievează de Borges. În 1966 i se acordă premiul pentru poezie. În 1968 obține bursa Guggenheim, în urma căreia are un sejur la New York.
După două tentative de suicid (1970 și 1972), ultimele cinci luni din viață și le petrece în ospiciu, la ieșirea din care își pune capăt zilelor cu o supradoză de stupefiante.
Din edițiile sale antume amintim: „Cel mai străin pământ” (1955), „Ultima curățenie” (1956), „Aventurile pierzaniei” (1963, cu o prefață de Octavio Paz), „Extragerea pietrei prostiei” (1968), „Nume și chipuri” (1969), „Infernul muzical” (1971), „Contesa sângeroasă” (1971).
Creația sa este tradusă în engleză, franceză, germană, italiană, portugheză, suedeză, cehă, rusă și alte limbi.

 În traducerea lui Leo BUTNARU

Sentimentul absenței

dacă aș îndrăzni
să privesc și să spun
este umbra sa
unită atât de fin
acolo
în ploaie
în memoria mea
cu numele meu
cu chipul lui
care arde în poemul meu
răspândind minunatul
parfum
al iubitului chip dispărut


Paradisul verde

ciudat că am fost
vecinul depărtatelor lumini
prețuind cuvintele pure
pentru a crea noi tăceri


Copilărie

Timp în care iarba crește
în memoria calului.
Vântul rostește discursuri naive
în onoarea liliacului
și cineva intră în moarte
cu ochii mari deschiși
ca Alice în țara deja văzută.


Înainte

Evei Durrell

pădure muzicală
păsările împletesc în ochii mei
mici colivii


Madrugada

Nudă visam o noapte însorită.
Am zăcut un șir de zile animale.
Vântul și ploaia mi-au șters trupul
asemeni focului, poemului
scris pe zid.


Ceas

O minusculă doamnă
trăiește în inima unei păsări
pentru ca în zori să spună silaba
                 NU


DIPTIC CU DOI POEȚI GERMANI







Doi poeți germani

1. Trakl

                        ...noaptea cuprinde
                              luptători muribunzi, sălbateca jertfire
                              a gurilor sfărâmate.
                                                           (Georg Trakl)

întunericul se insinuează de prin subpământuri
hidos ocrotitor sieși parcă cel mai depărtat de biologic și
nicidecum nu poate fi confundat cu anestezia ostoitoare de
suferință – străin e de stările de materie și de spirit
mereu fiind stare de dinaintea dispariției

disperarea – roi de viespi negre enervându-se în
cutii de bizară rezonanță; cutii de conserve deschise cu baioneta
și hulpav golite de cătane sinistre schilave își încropesc fagurii
                                                                 plini doar de ele însele
și totuși mierea neagră parcă ne acoperă sufletul ca pe un
grotesc Pompei al pompelor funebre gestionate de doctorul Trakl
nefiresc înveșmântat în frac cu cruce roșie și...
                                                      cască din primul măcel mondial
la balul mascat punându-și bineînțeles masca de gaze încât – cu
holbatele-i lentile – aducea a periscop ambulant prin
rețeaua de tranșee a începutului de secol care parcă
în loc de prima respirație
                                        și-o gâfâie pe ultima

îi propun lui Georg să facem schimb de numere personale – tăblii
cu câteva cifre imprimate în aluminiul lor după care se identifică
cei ce s-au prăpădit pe câmpul de pierzanie
și – surprinzător –  se dovedi că tăbliile noastre conțin unul
și același șir de cifre – ceea ce nu este deloc exclus – pentru doi camarazi
aflați la mare distanță în timp în armate și războaie diferite
astfel că recuperându-se cumva cândva vreuna din acele tăblii
cineva – pe moment – ar putea crede că locotenentul farmacist Georg
Trakl s-a sfârșit undeva aici pe malul Nistrului – apă însângerată
nicidecum în stare să-i ajute pe cei căzuți cu leacul ori cu
lira în mână

2. Stegarul Rilke

dezmorțit în renunțare
urc pe propriul creștet – de acolo
se vede mai bine – de acolo
mă pot plonja în mine, în subliminal
făcând cercuri, unde în firea-mi ce realizează
starea de absurd ca limitare totuși a
deplinătății ei – astfel că
nici absurdul nu poate fi definitiv
omnipotent (printre altele fie subliniat)

dacă poți suporta bezna propriului tău adânc –
plonjează! cutremurându-ți conștiința
dezmorțind-o, răsfirând-o în corole de unde
creând opacitatea policrom-semantică necesară
iscodirii întru taină
                              (și tain?...)

urc expus rătăcirilor verticale
și de acolo de sus îl văd pe stegarul Rilke
galopând prin imensa câmpie a propriei sale poezii
germano-austriece (cât pe ce să zic: româno-basarabene...) ca limbaj
și universală ca geografie
de unde trag concluzia că
urcându-te în propriu-ți creștet
îi vezi mai bine pe ceilalți și – important –
chiar pe cei importa(n)ți
din punctul de vedere al șlefuitorului de lentile – adică
al spiritului – lumea ca navetă volumetrică a
plin-golului (,) gol-plinului mormânt-cenotaf – că doar
aceasta e noțiunea – imbold al (i)scării filozoficești
celelalte nefiind decât accesorii, combustii, anti-somnul
rațiunii, ceea ce confirmă că prezentul discurs nu e chiar
otova al absurdului – e combustia desfătului devenirii prin
urcare pe propriul tău creștet și
pe al celorlalți – afinilor, unii dintre care sunt cu adevărat
grandioși, precum stegarii

miercuri, 11 iulie 2018

DESPRE BUNICII DIN VORONEJ AI LUI NICHITA STĂNESCU



Nu știu dacă, în românește, s-a referit cineva la originea numelui de familie Cereaciukin. Însă el este unul destul de interesant, cu… subtexte genealogice mai speciale, constat, gândindu-mă că Nichita Stănescu putea prelua unele nuanțe din obârșia de botez a semințeniei sale pe linie maternă.
Numele „Cereaciukin” este format din supranumele (porecla) „Cereaciuk” cu rădăcini ucrainene, ducând spre „cerciuk”, care era varianta livrescă a cuvântului „cerneț” (cum ar veni, „cernitul”), în traducere însemnând „monah/ călugăr”. Pe de altă parte, este puțin probabil ca Cereaciukinii să fi fost monahi, deoarece acestora le era interzis să aibă familie, copii. Mai curând, Cereaciukin putea fi numit omul cu un mod de viață ascetic.
În ce-l privea pe Nichita, poetul nostru, nu prea avea el ceva în comun cu ascetismul…
Nu pot spune nici dacă se știu unele lucruri esențiale despre originea și devenirea ca militar de profesie a bunicului Nikita Cereaciukin. El a fost un cazac născut în stanița Konstantinovka din Primul District al regiunii Armatei de pe Don (azi: orășelul Konstantinovka, regiunea Rostov; cam de pe la Șolohov, să zicem). A fost fiul sotnicului (ofițer de cazaci, echivalent în grad cu locotenentul) Vasili Kornilovici Cereaciukin, născut în stanița Kocetovskaia. Nikita Cereaciukin a fost elev în Corpul de Cadeți de pe Don, al școlii de cavalerie din Nikolaev (de gradul întâi), după care a absolvit cursurile de pe lângă Direcția Principală a Instituțiilor Pedagogice Medii. În septembrie 1892, i se acordă gradul de sublocotenent de cazaci (horunjii), peste patru ani – cel de sotnic, în 1899 – de esaul (grad între locotenent și căpitan), în iunie 1903 – căpitan, iar din aprilie 1906 – superior în armată (starșina = maior).
A participat la Primul Război Mondial. A avut mai multe funcții în regimentele de cazaci de pe Don, apoi a fost ofițer-educator în Corpul de Cadeți din Voronej.
A participat la Războiul Civil din Rusia, la răscoala cazacilor de pe Don contra bolșevismului. În 1918 este avansat la gradul de locotenent-colonel, în 1919 – cel de general-maior.
Există câteva versiuni ale evacuării familiei Ceareaciukin, care s-a întâmplat pe 2 noiembrie 1920 din orașul Eupatoria din Crimeea pe dragorul „T – 412”. Unii spun că a ajuns în Constantinopol, de unde, peste o lună, ar fi plecat în România. Alții susțin că, de fapt, pe timp de vreme rea, nava s-ar fi rătăcit, în loc de Turcia ajungând în portul Constanța. Altcineva se dă cu părerea că familia generalului Cereaciukin nu a reușit să se îmbarce pe ultima navă care pleca din Crimeea spre Constantinopol și a ajuns, pe o barjă, în România. Versiunile, ca niște opinii aproximative, precum ar spune vreun matematician…
Apoi familia Cereaciukin se stabilește la Ploiești, unde, în 1933, fiica ei Tatiana, se căsătorește cu Hristea Stănescu. Iar generalul ar fi plecat din România, stabilindu-se în Bulgaria, unde mai activa statul major al cazacilor de pe Don. Se zice că ar fi fost pe acolo până pe la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, după care urmele i s-au pierdut. A fost distins cu câteva ordine și medalii.
Bunica lui Nichita Stănescu pe linie maternă a fost Maria Iosifovna Tiurmorezova, născută în 1873 în familia unei starșini (maior de cazaci). Mama poetului nostru, Tatiana, născută la Voronej în 1910, a mai avut doi frați: Vasili (27.X.1899 – ?), ofițer de cazaci; Iosif (1904 – ?), pisar. În 1921 ambii se mai aflau în România.
Numele bunicii, Tiurmorezov, constă din două rădăcini substantivate: «тюрма» și «рез» („tiurma” și „rez”). În vechile graiuri rusești, „tiurma” însemna „închisoare, ocnă, temniță”. De cele mai multe ori, la ocnă nimereau oamenii cu carte, „liber-cugetătorii”, neagreați de autorități, astfel că, în popor, atitudinea față de atare locuri de detenție nu era univocă. Spre exemplu, unul din proverbele rusești spune: „Pe cel curajos caută-l la ocnă, pe cel prost – printre popi”.
În ce privește cuvântul „rez”, el e folosit în sensul de lot de pământ atribuit cuiva; o postată dintr-un ogor mai mare. Astfel, etimologii presupun că numele Tiurmorez era dat unui om, pe moșia căruia se afla ocna locală, sau ar fi existat pe timpuri.
Conform altei versiuni, a doua parte din numele în cauză se trage din verbul „rezat’” = „a tăia”, în sensul de „a meșteri ceva, a tăia cu ferestrăul, a despica”. În acest caz, numele Tiurmorez era atribuit cuiva care construia închisori.
Ba se mai spune că, în structura și posibilele sale sensuri, subtexte, numele Tiurmorez(ov) este un adevărat monument al scrisului și culturii slavone.

Semnătura bunicului Nikita Cereaciukin

Așa arăta Școala de Cadeți din Voronej

Platoul de instrucții al cadeților generalului  Nikita Cereaciukin


marți, 10 iulie 2018

DINTR-UN ALMANAH - „OBIECT TRANSPARENT” - APĂRUT ÎN ISRAEL



Prietenul nostru Adrian Grauenfels, căruia-i mulţumesc la, aşa-zicând, superlativ: mercissimo (!), mi-a dăruit, de peste mări şi ţări, acest opuscul editat de el, la editura Saga (Israel, iunie 2018), şi cuprinzând "traduceri, avangardă, poezie experimentală, eufonică, concretă, neconvenţională". Prezenţi, în florilegiu, sunt: Dan Ungureanu, Adrian Grauenfels, Yehuda Amichai, Paul Vinicius, Liviu Cristescu, Gherasim Luca, Liviu Antonesei, Max Blecher, Paul Celan, Leo Butnaru, Indira Spătaru, Benjamin Fondane şi (în capul listei, cu voia dumneavoastră) Şerban Foarţă (?!). Se adaugă, la aceştia, doi-trei autori din care se publică traduceri: J. L. Borges & Frederich Rückert. Grafica este, şi ea, heteroclită, şi anume - coperta: Wikimedia, AG; logo: Sash Segal; desene: Jules Perahim, Wenzel Jamnitzer (1568), Beatrice Bernath, Miriam Gamburd. Sper să nu fi omis pe nimeni... În încheiere (dar nu ca simplu gest convenţional, ci dintr-o reală admiraţie), iată un exerciţie pangramatic al antologatorului plachetei, Adrian Grauenfels, care, la "v"-ul cel de obşte, la "w"-ul mai exotic, 'la "vvv"-ul lui Breton, adaugă un strămultiplu "v": "şi iată cum din vida vale/ vagi voci, vocale, virgule, vandale/ virginele vapoare văruite/ în văgăuni vestale văduvite/ volante vocalize de vorace vulpi/ se zbat de-un os rămas în loc..." Aşadar, mercissimo, Adrian !

Șerban Foarță



Leo Butnaru

Sărutul

1
Sărutul canibalilor îndrăgostiți
miroase a carne vie
proaspătă.

Dar numai atât.

Încolo – totul e ca și cu îndrăgostiții obișnuiți
cuprinși de-o pasiune sălbatică…

2
După nebuna seară de dragoste – tu
cu gura însângerată
de parcă ai fi sărutat cactuși…


Rimă

rimă – tu mică iapă de tracțiune
reușești să duci unele poeme până la bun sfârșit –
sfârșindu-le;

opintești la sonete obrintite
ca la o grapă de dragul grapei
și gropii
ca la o boroană fără bornă;

îmbumbi epigrama ca pe o jiletcă strâmtă
rimă – tu regină a morții
pardon – a nopții
(poeziei)

tu care probabil
ai și simțul umorului...


Cei cu șanse

Mărunți-mărunței
cum sunt
chiar de fac pacoste cât giganții
pigmeii au totuși mari șanse să ajungă nemuritori.

Infimi cum sunt
pigmeii pur și simplu nu consumă prea multă nemurire.

Alții – chiar deloc.


În roți

Neavând altceva la îndemână
bucătăresele pun în loc de bețe în roate melesteie
făcălețe
linguri de lemn...

Pentru atare treabă
ciobanii folosesc toiegele noduroase
jucătorii de baseball – bâtele lucioase
cei de la golf polo și hochei – crosele
tenismenii – rachetele
snookeriștii cei cu biliardul – tacul
de la canotaj – vâslele
căruțașii – codirișca biciuștii
pescarii – undițele
schiorii – schiurile
mascații de la scrimă – floreta spadă sabie
cei de la snow-board și surfing – plăcile;

bătrânii
orbii
jucătorii de crichet
de oină
mareșalii folosesc bastoanele
dirijorii – baghetele delicate
vărguțe de care ascultă Bach și Mozart...

Așa
la generala clacă de pus bețe în roate
să ajute cu toții la o mare faptă comună!

DIN NOU: LENIN + STALIN = ?...

















     


După cum se mișcă – reacționar, îndărăt! – istoria în Rusia, după cum e tot mai des invocat și din nou monumentalizat Stalin, se poate întâmpla ca... De ce nu, chiar se poate întâmpla ca Stalin să fie readus în mausoleu, alături de Lenin, unde a stat până în anul 1961. Cum? Simplu: dezgropat de sub zidurile Kremlinului și, după intervențiile de taxidermice necesare, după reînnoirea mundirului de generalisimus, decupând de pe kakiul acestuia nasturii de alamă, cu care fuseseră înlocuiți cei de aur, când Stalin fusese exilat din mausoleu. Aceste piese de aur vor fi recuperate din trezoreria de stat și prinse cu fir pe noul veșmânt, pe care își vor găsi loc stelele, și ele de aur, de Erou a Muncii Socialiste și de Erou a Uniunii Sovietice (inițial această decorație lipsind din sarcofag). Apoi, după, poate, schimbarea sicriului simplissim (acesta o fi putrezit totuși) cu unul pe potriva măreției dictatorului, corpul/ cadavrul lui Stalin va fi bun de văzut și revăzut. Pentru că trupul nu o fi putrezit, deoarece Stalin a fost înmormântat îmbălsămat, îmbibat/ îmbuibat cu substanțe contra descompunerii cărnii omenești. Prin urmare, peste o vreme oarecare, mergi tu la Moscova, pe Piața Roșie, intri în mausoleu și privești: alături, îmbălsămați, Lenin și Stalin! Ca în povești...





duminică, 8 iulie 2018

UNDE E FRUMUSEȚEA SUFLULUI MONDIAL? - se întreabă poetul



În traducerea lui Leo BUTNARU

 Cititorul s-ar putea întreba: Din ce considerente o parte din textele lui Vasili Mazurit este încadrată avangardismului? O făcea și Ghennadi Ayghi, poetul și exegetul avangardei ruse, dat fiind că, în mare, poezia lui Mazurin e categoric străină futurismului. Însă, spre sfârșitul vieții, acest autor s-a dovedit a fi printre novatorii prozodiei ruse, spre aceste căutări creatoare îndrumându-l Walt Withman, de creația căruia, precum se știe, se leagă, implicit, întreaga epocă a avangardismului european. Precum spunea același Ayghi, avangarda nu ar fi „deplină”, fără a i se cerceta și „împrejurimile” (și împrejurările) în care s-au manifestat și alți autori, angajați și ei, implicit, în modificările structurale ale discursului artistic. Unul dintre aceștia a fost și Vasili Mazurin – poet, dramaturg, adept al doctrinei spirituale predicate de Lev Tolstoi.
Absolvent al Institutului Pedagogic, după care a predat în gubernia Herson. Mai apoi s-a transferat la Moscova, fiind angajat la Institutul de Învățători, unde se străduia să propage tolstoismul ca viziune social-pedagogică. În regie proprie, a publicat volumul de versuri „În împărăția vieții” (1926). E o poezie a simplei, „naturalei”, parcă, înțelepciuni, care emoționează prin pilduiri atât de omenești și nepretențioase.


*      *     *

Am citit poezie.
Ea nu m-a împrospătat!
Da, e scrisă armonios, bine;
Cum se cere, parcă…
Chiar conține două cuvinte
Despre tânga omenească,
De înțeles –
Din trândăvie…
Dar mai departe ce urmează?
Femei,
Dragoste trupească,
Vin, chefuri,
Prietenie
La beție și baluri.
Dar mai departe?
Mai departe – un rob nevăzut,
Nechemat,
Pe spinarea sa biciuită
Aduce dulciuri
Morților…
Și continuă
A face marea minune –
Mereu transformă
Sângele în vodcă
Pentru bețivani
Și pentru cei adormiți.
Dar VIAȚA unde e?
Unde e omenia?
Unde e frumusețea
Suflului mondial?
Pentru că au existat astea toate.
De ce în poezie
Nu strălucește
Forța iubirii?
Poezie a celor liberi,
Poezie a armoniei universale,
De tine-mi este dor,
Râvnesc minunatele tale licori.
Dar știu – nu va fi să le am…
Însă cunosc cartea, unde se află ea,
Și tot învăț, învăț s-o citesc.

2.VII.1924


*      *      *

Între două
Imense muțenii –
Tăcerea de până la naștere
Și tăcerea de după moarte –
Mi-e dat să rostesc cuvântul.
Învăț a-l rosti
Cu vrednicie.
Pentru că
Doar o singură dată
Îmi este dat cuvântul –
Și dacă-l ratez,
Îl distrug?!

22.V.1924