ALTE POEME DIN ARGENTINA

S-a născut la Buenos Aires într-o familie de ovrei imigranți din Polonia. În 1954 este admisă la Facultatea de Filosofie și Jurnalism a Universității din capitala Argentinei, paralel studiind pictura. Frecventează cursuri de psihanaliză.

În anii 1961-1964 a locuit la Paris, unde face cunoștință cu Cortazar, Paz, Calvino etc. La Buenos Aires e apropiată de cercul suprarealiștilor. Îl intervievează de Borges. În 1966 i se acordă premiul pentru poezie. În 1968 obține bursa Guggenheim, în urma căreia are un sejur la New York.

După două tentative de suicid (1970 și 1972), ultimele cinci luni din viață și le petrece în ospiciu, la ieșirea din care își pune capăt zilelor cu o supradoză de stupefiante.

Din edițiile sale antume amintim: „Cel mai străin pământ” (1955), „Ultima curățenie” (1956), „Aventurile pierzaniei” (1963, cu o prefață de Octavio Paz), „Extragerea pietrei prostiei” (1968), „Nume și chipuri” (1969), „Infernul muzical” (1971), „Contesa sângeroasă” (1971).

Creația sa este tradusă în engleză, franceză, germană, italiană, portugheză, suedeză, cehă, rusă și alte limbi.

 În traducerea lui Leo BUTNARU

Sentimentul absenței

dacă aș îndrăzni

să privesc și să spun

este umbra sa

unită atât de fin

acolo

în ploaie

în memoria mea

cu numele meu

cu chipul lui

care arde în poemul meu

răspândind minunatul

parfum

al iubitului chip dispărut

Paradisul verde

ciudat că am fost

vecinul depărtatelor lumini

prețuind cuvintele pure

pentru a crea noi tăceri

Copilărie

Timp în care iarba crește

în memoria calului.

Vântul rostește discursuri naive

în onoarea liliacului

și cineva intră în moarte

cu ochii mari deschiși

ca Alice în țara deja văzută.

Înainte

Evei Durrell

pădure muzicală

păsările împletesc în ochii mei

mici colivii

Madrugada

Nudă visam o noapte însorită.

Am zăcut un șir de zile animale.

Vântul și ploaia mi-au șters trupul

asemeni focului, poemului

scris pe zid.

Ceas

O minusculă doamnă

trăiește în inima unei păsări

pentru ca în zori să spună silaba

                 NU

Un loc pentru a fugi

Spațiu. Marea speranță.

Nu vine nimeni. Această umbră.

Dă toate astea:

sensuri neclare,

neuimitoare.

Spațiu. Tăcere ardentă.

Ce-și oferă între ele umbrele?

Frontiere inutile

un loc

eu nu spun un spațiu

vorbesc despre

ce

eu vorbesc despre ceea ce nu este

eu vorbesc despre ceea ce știu

nu e timp

ci doar clipe

nu e dragoste

nu

    da

nu

un loc al absenței

un fir de mizerabilă uniune.

Inima a ceea ce există

nu-mi da

   atât de tristul miez de noapte,

impurul miez de zi

Marile cuvinte

Lui Antonio Porchia

dacă nu acum

acum e niciodată

dacă nu acum

acum e totdeauna

și niciodată

Tăcere

Moartea e mereu alături.

O aud cum vorbește.

Pur și simplu o aud.

Rog să se facă liniște

       Cântă, mă doare

                          Cervantes

chiar dacă e târziu, e noapte

și tu nu izbutești.

El cântă de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Chiar nu se întâmplă nimic.

Scădere

Niciodată din nou speranța

într-un du-te-vino

de nume, de siluete.

Cineva a visat foarte urât

cineva a mâncat din greșeală

distanțele uitate.

Petrecere

Eu am desfășurat soarta-mi de orfan

pe masă, ca pe o hartă.

Am trasat itinerarul

prin locurile mele din vânt.

Cei care vor veni nu mă vor găsi.

Cei care speră nu există.

Și eu am băut licori furioase

pentru a transmuta chipuri

într-un înger, în pahare goale.

Ochi deschiși

Cineva a plâns fără măsură

extinzând zorii.

Cineva a înjunghiat perna

căutând imposibilul

loc de odihnă.

Cazat de unul singur

Dacă îndrăznești să surprinzi

adevărul acestui zid vechi;

fisurile sale, lacrimile lui,

ce formează chipuri, sfincși,

brațe, clepsidre,

eu voi veni cu siguranță

o prezență pentru setea ta

probabil se îndepărtează

această absență pe care o bei. 

Adevărul acestui zid vechi

e rece e verde care de asemenea se mișcă

pantalon ce orăcăie în halo în frig

fire vibrând zumzăitor

fire

și verdele pe moarte

e un zid e simplu zid mut ce-și vede moartea

Istorie veche

La miezul nopții

vin veghetorii copii

și vin umbrele care au nume

și vin indulgențele

care mi s-au întâmplat în mii de feluri

în infima lacrimă de fiecare zi

Invocații

Insistă în îmbrățișare

îndoiește-ți furia,

creează un spațiu pentru calomnie

între mine și oglindă,

creează cântul leproșilor

între mine și în ceea ce cred eu.

Dez-memorare

Deși vocea (uitarea ei

ce preschimbă naufragiul care sunt eu)

oficiază într-o grădină pietrificată

îmi amintesc întreaga mea viață

de ce uit.

Un abandon

Un abandon întrerupt.

Nu se vede nimeni pe teren.

Numai muzica sângelui

asigură reședința

într-un loc atât de deschis.