Iosif BRODSKI - CONTÂND LA „CONTA”

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, pe malul Hudsonului, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Comunicare pentru un simpozion

Vă propun un tratat nu prea mare

despre autonomia privirii, ce apare grație

dependenței ei de obiectul atenției,

aflat obligatoriu în exterior; pe el însuși

ochiul nu se vede niciodată.

Mijind, ochiul plutește în urma vaporului,

se zburătăcește împreună cu pasărea de pe ram,

se învăluie în norul viselor ca steaua în nebuloasă;

pe sine însuși ochiul nu se vede niciodată –

să precizăm această idee și să ne referim la o

femeie frumoasă. La o anumită vârstă,

bărbații studiază din ochi femeile frumoase,

fără gând să le posede, fără un interes

aplicat. În pofida la asta, însă, ochiul,

ca un televizor care funcționează

într-un apartament pustiu, transmite imagini

în continuare. Întrebarea ar fi: de dragul cui?

Mai departe, urmează câteva teze din prelegerea

despre frumos. Privirea este mijlocul de

adaptare a organismului la mediul ostil. Chiar și atunci,

când te-ai adaptat completamente, acest mediu

rămâne în continuare neprietenos. Ostilitatea lui crește

în măsura aflării tale în el; și privirea se acutizează.

Frumusețea nu amenință absolut prin nimic. Frumusețea

nu tăinuiește în ea pericole. Statuia lui Apollo

nu mușcă. De asemenea nici cearșaful alb. Tu te repezi

în urma unei fuste foșnitoare în căutarea

marmurei. Simțul estetic este esența instinctului

autoconservării, mai sigur decât etica.

Urâciunea e mai ușor să o transformi în frumusețe,

decât să urâțești frumusețea. E necesar un genist

care să facă periculosul nepericulos. Pentru astfel

de tendințe trebuie să aplaudăm și să le acordăm

întregul sprijin. Însă despărțindu-se de corp, ochiul

mai curând ar prefera, probabil, să se stabilească

undeva în Italia, Olanda sau Elveția.

1989

Capadocia

O sută patruzeci de mii de oșteni ai lui Mitridat cel Mare –

arcași, călărași, sulițași în coifuri, alții cu paloșe, scuturi –

năvălesc în țara pre nume Capadocia. Armata și-a întins

coloanele, înșirându-se. Călăreții privesc înnegurați pe de

lături. Rușinându-se de sărăcia lor, spațiile, la fiece pas,

simt cum depărtările se apropie. Mai ales munții, crestele cărora,

în egală măsură obosind de la purpurul zărilor-zorilor,

de la liliachiul amurgurilor, de la înghesuiala norilor, agerimea

privirilor străinului, devin mai distincte, dacă nu chiar clare.

De departe, armata seamănă unui fluviu șerpuitor,

izvorul căruia nu ar vrea să rămână departe de

locul revărsării, iar locurile, pe măsura mișcării

armatei spre răsărit, se reflectă ca într-o albie, dintr-o

provincie uitată, cu pământul argilos, roșcat, provizoriu

transformându-se într-un mândru fund imperturbabil

al istorie. Hârșiitul mulțimilor de picioare,

înjurături, zângănitul cataramelor harnașamentelor,

al tecilor lovite de zale, larmă, desișuri de sulițe. Dintr-o dată

călărețul cercetaș, din frunte, ceva mai departe, încremenește

ca înfipt în pământ. Ar fi adevărat ce vede, urgie?

Spre zare, în curmezișul podișului, substituind peisajul, stau

legiunile lui Sulla. Sulla care, uitând de Maria, a adus încoace

marile legiuni, pentru a-l lămuri pe cel ce are nevoie de asta,

cui – în pofida stigmatului lunii de iarnă – aparține totuși 

Cappodocia. Oprindu-se, armata se reorganizează de luptă.

Podișul pietros devine locul în care pentru ultima oară

nu a murit nimeni. Fum abătut de la focuri,

hohote de râs, cântec: „Vulpea nimeri în capcană”.

Stând pe o piatră netedă, regele Mitridat vede ca în vis

inevitabilul: trup gol, piept, lamă, șolduri smolite, inele de scamă.

Astea le văd și toți oștenii,

plus legiunile lui Sulla. Ceea ce nu ar fi numaidecât

lipsa posibilității de-a alege, ci efectul lunii pline. În Asia

spațiul, de regulă, se ascunde de reproșurile

că ar fi uniform, și chiar de el însuși se ascunde

în cotropitorii ce năvălesc, în capete încoronate, în argint

și zale sau bărbi lățoase. În scăldatul de lună,

deja armata nu mai e fluviu, încântat de întinsul său,

ci un lac uriaș, adâncimea căruia e chiar ceea de ce are nevoie

spațiul, dăinuitor de obicei în sine închis,

proporțional, s-ar spune, căilor care duc spre el.

iată de ce ba parții sau, mai rar, romanii,

ba unii, ba alții uneori se abat spre Capadocia.

Armate fără de care nici acest podiș, nici, să zicem, munții

nu ar fi știut cum arată ele în profil; cu atât mai mult,

în unghi trei sferturi.

Două lacuri adormite cu trupuri plutitoare, lucitoare 

în interiorul lor ca o victorie a florei

asupra faunei, pentru ca spre dimineață să se unească

în defileu într-o oglindă comună, în care ar încăpea

toată Capadocia – cerul, pământul, turmele,

șopârlele abile – însă în care fețele

scapă vederii. Poate dor vulturului,

plutitor în întuneric, obișnuit cu siguranța aripilor sale,

i-ar fi cunoscut viitorul. Privind nepăsător în jos,

pasărea – dat fiind că pasărea, spre deosebire de rege,

în genere spre deosebire de om, – plutind în prezent,

involuntar plutește în viitor și, firește, în trecut,

în istorie: în acțiunea care s-a întins

până la înnoptare. Pentru că ea, nu încape îndoială,

reprezintă frecarea a ceea ce e vremelnic de ceva

constant. A chibritului de fosfor, a visului

de realitate, a armatei de pământul în care se află. În Asia

se luminează repede. O pasăre ciripește. Trupul

e cuprins de tremur, când te trezești,

molipsind de fiori lungile umbre care

se lipesc strâns, cu încăpăținare,

de pământ. În semiîntunericul lăptos din zori

răsună nechezat, tuse, frânturi de fraze.

Și soarele văzut de o jumătate de milion de ochi

pune în mișcare sulițe, coapse, cvadrige,

călăreți, arcași, infanteriști. Și armatele

pornesc una spre alta, ca un rând scris după altul

într-o carte închisă la mijloc,

deoarece – mai exact! – ca două oglinzi, ca două scuturi, ca două

fețe, două sume adunate împreună

și care dau diferența calculată de Sulla

din Capadocia. Iarba căreia,

pe sine însăși nevăzându-se de când se știe,

câștigă cel mai mult din zângănituri,

scrâșnete, bubuituri, urlete și celelalte, privindu-se

în cioburile legiunilor distruse, doborâte,

a celor din Pont răpuși. Fluturându-și paloșul,

regele Mitridat, fără a se gândi la ceva anume,

călărește prin mijlocul haosului, cu sulițe, larmă.

Din depărtare, bătălia arată ca un concentrat „O-ho-ho!”,

un „Ohohoooo” continuu, mai bine zis,

ca de la vederea dedublării sale

gemenele înnebunit al amalgamului.

Și cu fiecare din cei răpuși, meleagul capodocian,

asemeni unui ascuțiș ce se tunchește,

își pierde conturul clarității. Și la răsărit, și

în sud se înstăpânește din nou neclaritatea, silueta,

astfel parcă cei căzuți iau cu ei în cealaltă lume

trăsăturile Capadociei cucerite.

1992

Iosif BRODSKI - PERPETUUM

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

*      *     *

Penultimul etaj                                                               

mai înainte simte întunericul

decât înconjurătorul peisaj;

eu te voi îmbrățișa,

învelindu-te-n pardesiu

cât mai bine,

pentru că la geam ploaia

e bocet irezistibil

pentru tine, pentru mine.

Vremea e să plecăm.

Ghemul este tăiat

de un fir de argint.

Demult a trecut

timpul nostru, o știm.

Și noi ne-om schimba

obișnuitul regim.

Deja va fi să trăim

după un ceas străin.

Anii 60

Intermezzo de iulie

Fetele pe care le-am îmbrățișat,

cu care ne-am culcat,

amicii, cu care am băut,

rudele, care ne-au hrănit, procurându-ne cele necesare,

frații și surorile pe care atât de mult i-am iubit,

cunoscuții, vecinii întâmplători, de la etajul de sus,

colegii de școală, învățătorii noștri, – da, toți dimpreună, –

de ce nu-i mai văd,

unde s-o fi prăpăstuit?

Se apropie toamna, a câta la număr, vine toamna,

o toamnă nouă foșnește necunoscut în frunziș

și iată că din nou pe dinaintea mea trec, se-afundă în noapte,

apoi ies la lumina zilei – roșii, chipuri necunoscute.

Oare toate ele să fie moarte, oare acesta-i adevărul,

fiecare din cei care m-au iubit, m-a îmbrățișat, radios, cu afecțiune,

oare chiar n-o să mai aud din depărtare al fratelui chemător glas,

chiar să fi plecat definitiv toți, toate

și doar eu să fi rămas?

Pe aici, de unul singur, printre ulițe vechi și noi,

trec nelumit, pe nimeni nu mai întâlnesc,

nu trebuie să intru nicăieri, îngustele scări curate

și apartamentele străine, durerile mi le retrezesc.

Dar sună tu, sună tu, viață nouă, peste bocetul meu,

să mă deprind cu alte iubiri, a câtelea la număr, cu noi jertfe,

cu chipuri necunoscute, cu gălăgia străină și noi veșminte,

deci, sună, sună, închide-mi în nas ușă, poartă cu zăvor greu.

Deci, lărmuiește peste creștetul meu, cu noul, largul tău flanc,

drângănește peste umerii mei, reflectă-mi umbra

crâmpei cu crâmpei

în lucioasa ta piatră tare,

această piatră fie-mi farul licăritor din beznă,

pe mine lăsându-mă, lăsându-mă pe mine

morților mei.

1961

SITUAȚII ȘI SITUĂRI

Leo Butnaru                                                                                                

Odiseea ondulațiilor

Simplu și adevărat, pe înțelesul mai multora, se poate spune că noi, generația așa-numitor șaptezeciști, am trăit în timpuri diferite. Însă aceasta e oarecum puțin spus, dacă nu se accentuează că am viețuit chiar în epoci diferite. Bineînțeles, la trecerea dintr-un timp în altul, dintr-o epocă în alta, se modifica și ceea ce înțelesesem, ca ieri-alaltăieri, prin noțiunea de viitor și ceea ce credeam că s-ar putea întâmpla în el; se modifica registrul/repertoriul a ceea ce așteptam noi de la acel viitor, registrul a ceea ce gândeam, eu sau dumneata, că avem de făcut în zilele ce vor veni.

De la timp la timp, de la epocă la epocă, s-a modificat doza de libertate pe care o prevedeam în viitor, pe care ne-ar fi oferit-o viitorul, redusă în volum, libertatea, sau nițel-nițel amplificată. Astfel că, de fapt, ne-au fost dat să năzuim și să trăim diverse configurații ale viitorului. Noi nu am avut, legat, închegat, un viitor organic, să zic așa. Au fost niște postate de mai multe viitoruri. Era ca și cum un orizont de timp zebrat, cu dungi mai late sau mai înguste, mai deschise (...luminoase) sau mai întunecate. De unde și incoerențele în destinele noastre, în faptele noastre. Inclusiv, în creația/literatura noastră. Sincope și derute, abandonări și reluări. Strădanie și apatie. Relansări. Sau restartări sau chiar resetări, cum se zice în computeristică.

Modificările de optică, ba și de emoție, de cuget în ceea ce s-ar fi putut numi o viziune asupra viitorului au variat. Poate ne-au derutat, pe unii, poate ne-au mobilizat, pe alții. Și iată-ne cei ce am ajuns, ce suntem, grație sau poate în pofida schimbărilor de orizonturi, de cromatică emoțională, de... viteză psiho-motorie de înaintare, cu greu sau, pe alocuri, accelerat, spre ziua de mâine; spre zilele de mâine ale acelor viitoare (așa dă DEX-ul pluralul de la: viitor...) în alternanțe, mai propice, mai întristătoare, cu, bineînțeles, repercusiuni în destinele noastre, în devenirea noastră. Alternanțe de... restanțe sau, pe alocuri, de salturi dintr-un ieri anchilozat într-un mâine ceva mai liber, de aici – cu mult mai libera perestroika și nebuloasa mult-prelungitei tranziții. Spre un alt viitor. De altă coloratură psiho-creatoare, psiho-emoțională. De o altă intensitate în constituire, zidire, facere de sine. Cu oarece beneficii pentru cei care știu ce e de făcut cu libertatea, cu îndoielile și derutele ei, în continuare, cu ceilalți, care, din păcate, nu știu ce e de făcut cu democrația, cu libertatea. Ar exista parcă o întreagă odisee a ondulațiilor, mai agitate, mai nervoase, mai potolite, mai obosite care, in abstracto, ar constitui singularul, singularitatea numită: „viitorul nostru”, devenit trecut în diverse timpuri, diverse epoci, care ne-au fost date nouă, celor numiți șaptezeciști. Nu doar cu șapte, ci deja cu șaptezeci de ani de acasă...

Însă eu privesc cu neîncredere situațiile când, în virtutea unei obișnuințe nu prea consolidată de principii, creația vreunui autor sau a altuia este „încadrată” generaționist. Absolut greșit. În primul rând, scriitorii dintr-o generație sau alta nu înseamnă că scriu asemănător, în baza unui cod anume cât de cât recognoscibil și la unul, și la altul, și la ceilalți. Să zicem, poezia, dar și poeții, nu se cade să fie judecați/apreciați sub specie generaționistă. De cele mai multe ori, de fapt este vorba de o categorie sau alta de poeți care aparțin generațiilor biologice diferite, însă au în comun câte ceva dintr-o anumită stilistică, dintr-un anume arsenal de semnalmente prozodice. Să reținem: generație și categorie sunt lucruri categoric diferite!

Tocmai (și) din acest considerent, în ce mă privește, a mă dumiri din ce generație fac parte și dacă fac parte din vreuna ar fi ultima din preocupările mele. Poate că nici ultima nu e, deoarece – deloc nu e.

Să fi fost implicată „generația noastră” (partea ei, atât cât a fost, în stânga Prutului, mai bine zis – doar la Chișinău); să fi fost implicată în vreo manifestare programatică, precum o adiere de spirit „unificator”, ușor… colectivist? Probabil, cei mai talentați, dar și mai cultivați reprezentanți ai ei se înscriu tendinței generale de înnoire a substanței, dar și a formei prozodiei, mult mai manifeste în dreapta Prutului.

Din păcate, cu timpul, ca și câțiva confrați ai lor mai în vârstă (Damian, Vatamanu, oarecât – Vodă), unii ușor reformiști de vârsta noastră, au abandonat ispitele modernității, situându-se, „confortabil”, în matricele tradiționale, pseudo-folclorice sau retorice, clamate de la tribună sau în piață.

Iar generația estetică, ce nu „respectă” criteriile generației biologice, sau unii scriitori, ca „lupi singuratici”, astăzi încearcă să-și rezolve propriile probleme literaturologice, tematice, ideatice etc. care cunosc o extindere mai generală. În mare, la Chișinău, ele țin de revizuirea și reînnoirea structurilor literare care au ieșit   mult prea prizărite din realismul socialist, iar în perioada de mișcări socio-populare pentru libertate și democrație chiar decăzuseră până la împelițări bubuitor-tribunarde, până la a da drept mare/măreață poezie oarece texte de cântece. E drept, texte mobilizatoare, dar nu întru creație, ci...

Astea fiind spuse până aici, aș reitera că eu, unul, cred că nu m-am pliat nici pe șaptezecism, nici pe optzecism, ci m-am format și am evoluat în spiritul unei modernități dintotdeauna, manifestată mai ales în secolul XX. O modernitate care nu a aparținut și nu va aparține vreunei/vreunor epoci istorice determinate, modernitatea fiind de fapt fluidul spiritual în flux neîntrerupt și doar în modificări necesare, în dependență de evoluția și registrul intelectual al timpurilor în care continuă și se manifeste. Iar semnalmentele sale au apărut totdeauna mai pregnant în creația artistică, unde sufletul înnoitor, contemporaneizator, e mai sesizabil.

În fond, din ceea ce știe, dar și presupune omenirea, totul ține de dialectică, una din legitățile căreia este negarea negației, care spune că noul neagă vechiul, luându-i aceluia locul, treptat acest nou ajungând el însuși vechi etc. Asta ține și de așa-zisă „ștafetă a generațiilor”, de modificarea și substituirea dialectică a gustului în cultură, muzică, literatură, în general în artă.

ÎN ZODIA TRATATIVELOR (Despre arta traducerii)

Leo Butnaru

ÎN ZODIA TRATATIVELOR

S-ar fi putut crede că, după atâtea secole de travaliu asiduu în arta – sau... (so)arta –  traducerii și de teoretizare despre ea nu s-ar mai ivi posibilitatea de „a trage” și alte fire ideatice interpretative în ariile respectivei fenomenologii care îi înlesnește lumii comunicarea (dar îi și sporește... desfătarea). Sau –  de ce nu? – le ajută popoarelor să iasă din starea de insulă, spre a forma continente spirituale nu doar „coastă în coastă, hotar în hotar”, ci, bineînțeles, – continente... transoceanice, transcontinentale, transrasiale etc., la modul propriu și cel figurat, întru (con)sens. Ba chiar de a face din întreg globul pământesc un continent de intercomunicare cu sine însuși.

 Bineînțeles, și acest număr al revistei „Vatra” va constitui o referință relativ atotcuprinzătoare asupra traducerii, ca artă sau meserie, oglindind, în mare, caracteristicile procesului literar dintr-un anumit spațiu etno-lingvistic-spiritual, în cazul nostru – cel românesc, iar, pe de altă parte, tră­săturile caracteristice ale diverselor etape/ epoci din evoluția cul­turală general europeană și universală, inclusiv ale celor mai fami­liare contemporaneității noastre – modernismul și postmodernismul. Va fi și o tentativă de a confirma că și în spațiul românesc, în toate faliile sale istorico-literare, traducerea a reprezentat un act de osmoză cu viața multiculturală, sub aspect lingvistic, a lumii și, concomitent, o con­tinuă lecție de comportament creativ și demnitate valorică ce fac posibilă comunicarea între modele etno-spirituale distincte ca for­mă, însă afine în esențele lor general-umane. Iar astăzi, necesita­tea și funcționalitatea traducerilor pot fi privite și cercetate mai atent sub aspectul universalismului mereu în extindere al unui anumit model de spiritualitate ce conține și nuanțe adumbritoare, cel puțin polemice, când e abordată, sinonimic, drept globalizare, mondializare ce presupune și o rigidă stan­dardizare, aceasta și cu neagreabilele (eufemistic vorbind) conotații de uniformizare, clișeizare.  

Și totuși, s-o luăm și noi ab ovo, cum spunea latinul, întrebându-ne: Ce ar fi traducerea, artă sau meșteșug? E o ispitire care suscită și astăzi tot alte și alte răspunsuri (nu obligatoriu – inedite, ci, se creează impresia, de cele mai multe ori – doar revizuite, reformulate), unele pur și simplu poetice, având la bază comparația in­genioasă sau paradoxul. Cineva susținuse că a citi poezia în tradu­cere e ca și cum a-i săruta o femeie printr-un voal. Sau că e un sărut și mai... rece, mai insensibil, – prin sticlă. Și tot în sfera de in­fluență a doamnelor rămânând, s-a spus că traducerea ar fi ca fe­meia: dacă e fidelă, nu e frumoasă, iar dacă e frumoasă, nu e fi­delă. Cercetându-i-se descendența literară, s-a afirmat că o tradu­cere reușită ar fi mai curând sora decât fiica originalului, deoarece și una și cealaltă acced spre o singură idee transcendentală care ar fi adevărata mamă a ambelor. Există și constatări eminamente... artistice, cu evidente calități tipologice literare, poetice, afirmându-se, să zicem, că traducerea ar semăna cu ornamentul de pe cealaltă parte a broderiilor pe canava ori că nu ar fi decât o gravură, colo­ritul rămânând ceva de nereprodus. Nu s-au putut evita nici asocia­țiile mai dure, belicoase, aproximându-se sinestezic că traducerea ar fi „un atac armat cu condeiul” sau un duel fatal în urma căruia este înfrânt ori cel care traduce ori cel tradus. „Mai aproape de te­mă”, adică mai în preajma literaturii opinându-se, s-a afirmat cu suficientă neîncredere că traducerea nu e decât un comentariu sau că nu ar fi, de fapt, o operă, ci doar o cale spre operă. Frumos, in­genios. Dar numai atât. Pentru că propriu-zis traducerea a benefi­ciat și beneficiază de o serioasă abordare teoretică ce operează cu categoriile poeticii, având multe puncte tangențiale cu semiotica ce studiază sistemele de semne și raporturile dintre ele, mai aplicate temei fiind stilistica și poetologia comparate. Din acest unghi de abordare și apreciere teoretică, traducerea e concepută drept sis­tem coerent de cunoștințe și particularități sub diverse aspecte – lingvistic, literar (artistic), istorico-cultural, estetico-filosofic în ca­re sunt angrenate, mutual-creator, două sisteme lingvistice. Astfel că nu sunt deloc puțini exegeții care plasează necondiționat postu­latul apartenenței organice a traducerii la procesul literar propriu-zis, fiindcă și ea presupune actul de creație. Asta în cazul rezulta­telor de ordin superior, când și traducerea întrunește calitățile unei opere de artă, nefiind doar o transpunere/ transmitere de informa­ție; când sunt păstrate nu caracteristicile formal-conținutiste, ci apar, evidențiate, calitățile estetice și semantice, redate prin mij­loace adecvate. Este creație în limbaj, prin limbaj, un proces constructiv în baza unui proiect – cel al originalului. Pentru că, în fond, opera-matrice nu oferă și „materialul de construcție”, el rămânând în seama traducătorului, căruia îi pune la dispoziție doar carcasa, schelăria delicată a ideilor, metaforelor, adică – un fel de propus în esențele sale „constante”, dat fiind că și în varianta tălmăcită ideea, metaforele trebuie să fie, în mare, aceleași – ale originalului. Ca și cum s-ar realiza un fenomen/ eveniment artis­tic paralel și, parcă, totuși același, însă fiind definitiv exclus cazul ideal, când originalul s-ar vedea „în oglindă” în altă limbă, putându-se contempla pe sine însuși ca mărime valorică egală, „din­colo”. În principiu, sarcina traducătorului e de a transmuta, cu cât mai puține pierderi, armonia, frumusețea, tensiunea semantică, mesajul ideatic, plasticitatea metaforică, fiorul liric – în aria altui sistem lingvistic. Deoarece categoria de relativitate e și ea caracte­ristică traducerii într-o măsură deloc mai mică decât tuturor celorlalte arte. Ba chiar, uneori, rolul/ importanța anumitor traducători poate domina realiză­rile unor autori de literatură originală, aceștia – nici pe departe de duzină, ci chiar cu oarecare merite.

Iosif BRODSKI LA „VATRA”

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Din „Egloga a 4-a (de iarnă)”

Ultima Сumaei venit iam carminis aetas:

magnus ab integro saeclorum nascitur ordo...

Lui Derek Walcott

I

Iarna, amurgește îndată după prânz, după amiază.

În această perioadă nu-i greu să iei pe cei flămânzi drept sătui.

Căscatul înghesuie în bârlog o simplă frază.

Uscată, închegată forma luminii pe grui –

zăpada – condamnă ariniștea – o înmormântează,

pentru lungă insomnie, cât abia mai poate desluși ochiul

în beznă. Roza și floarea de nu-mă-uita își aud numele

tot mai rar în conversații. Ogarii

tot mai fără entuziasm se reped să ia urmele,

dat fiind că ei înșiși lasă urme. Noaptea anodină

intră în urbe ca-n odaia copiilor: găsește copilul sub plapumă;

și pana scârțâie ca talpa de sanie străină.

IV

La ger, panoul e ca o caramelă de zahăr. Printre dinți,

aburul din gâtlej e mai mult a suspin, decât a sărutat.

Tot mai rar apar în vis casele-n care nu vom mai fi primiți.

Iar viața mea s-a lungit. În ultimă instanță, e de remarcat, s-ar zice,

că trăsături și semne exacte mi-ar ajunge pentru o a doua viață.

Din unele semne, trăsături s-ar putea produce condiții climaterice

sau peisaje. Astea, cel mai bine fără de oameni, și de-o albeață

neprihănită, ca cea de dantele himerice, –

o lume care n-a auzit de londre și de parisuri,

lume, în care lumina dispersată e generatoare de cotidian

și unde, în fine, tresari dezamăgit, văzând că și pe-aici, pe-alături

a trecut totuși cineva pe schiuri, lăsând urme pe omătul diafan.

V

Timpul e geros. Orice corp, mai devreme

sau mai târziu devine hrană pentru telescop:

depărtându-se de astru, cu anii el se răcește.

Geamul înflorește-n ornamente complicate: rama

este esența junglelor de cristal ale mărarului,

pătrunjelului, a tot ce avu a cultiva, a crește

singurătatea. Însă ca cel al bustului din nișă

ochiul meu mai curând se închide, decât plânge.

Acolo, unde roiesc visele, dincolo de capătul vederii,

timpul, care căzu mult sub zero, să geruiască,

ne frige creierul, ca degețelul unui pici neastâmpărat

dintr-o poveste sau poezie rusească.