Iosif BRODSKI LA „VATRA”

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Din „Egloga a 4-a (de iarnă)”

Ultima Сumaei venit iam carminis aetas:

magnus ab integro saeclorum nascitur ordo...

Lui Derek Walcott

I

Iarna, amurgește îndată după prânz, după amiază.

În această perioadă nu-i greu să iei pe cei flămânzi drept sătui.

Căscatul înghesuie în bârlog o simplă frază.

Uscată, închegată forma luminii pe grui –

zăpada – condamnă ariniștea – o înmormântează,

pentru lungă insomnie, cât abia mai poate desluși ochiul

în beznă. Roza și floarea de nu-mă-uita își aud numele

tot mai rar în conversații. Ogarii

tot mai fără entuziasm se reped să ia urmele,

dat fiind că ei înșiși lasă urme. Noaptea anodină

intră în urbe ca-n odaia copiilor: găsește copilul sub plapumă;

și pana scârțâie ca talpa de sanie străină.

IV

La ger, panoul e ca o caramelă de zahăr. Printre dinți,

aburul din gâtlej e mai mult a suspin, decât a sărutat.

Tot mai rar apar în vis casele-n care nu vom mai fi primiți.

Iar viața mea s-a lungit. În ultimă instanță, e de remarcat, s-ar zice,

că trăsături și semne exacte mi-ar ajunge pentru o a doua viață.

Din unele semne, trăsături s-ar putea produce condiții climaterice

sau peisaje. Astea, cel mai bine fără de oameni, și de-o albeață

neprihănită, ca cea de dantele himerice, –

o lume care n-a auzit de londre și de parisuri,

lume, în care lumina dispersată e generatoare de cotidian

și unde, în fine, tresari dezamăgit, văzând că și pe-aici, pe-alături

a trecut totuși cineva pe schiuri, lăsând urme pe omătul diafan.

V

Timpul e geros. Orice corp, mai devreme

sau mai târziu devine hrană pentru telescop:

depărtându-se de astru, cu anii el se răcește.

Geamul înflorește-n ornamente complicate: rama

este esența junglelor de cristal ale mărarului,

pătrunjelului, a tot ce avu a cultiva, a crește

singurătatea. Însă ca cel al bustului din nișă

ochiul meu mai curând se închide, decât plânge.

Acolo, unde roiesc visele, dincolo de capătul vederii,

timpul, care căzu mult sub zero, să geruiască,

ne frige creierul, ca degețelul unui pici neastâmpărat

dintr-o poveste sau poezie rusească.

VI

Viața mea s-a cam prelungit. Gerul seamănă gerului,

timpul – timpului seamănă. Unicul obstacol ar fi

trupul cald. Încăpățânat, ca un catâr, fără a se clinti,

el stă între unele și celelalte, cu gulerul ridicat,

ca grănicerul cu mâna pe patul armei,

nepermițându-i viitorului de a se uni

cu trecutul. Iarna, parcă e chiar­­ adevărat că de fapt 

ziua de marți ar fi concomitent și sâmbăta. Ziua e ușor

să confunzi: au întrerupt sau încă nu au aprins lumina?

Ziarele pot fi tipărite o dată pe săptămână, vă jur.

Vremea se privește în oglindă precum cântăreața de operă

care a uitat ce ar fi asta – „Tosca” sau „Lucia de Lamermur”.

VII

Pe timp de iarnă visele sunt mai lungi, mai amănunțite.

În mișcarea cu calul plapoma zdrențuită pe pătrățelele parchetului

e schimbată prin săritura broscuței oarbe.

Cu cât urlă mai tare vifornița peste acoperiș,

cu atât mai mult pretinde o stare ideală

trupul gol înfofolit în mulțime de boarfe.

Iar dumneata visezi flori de capucina, Terekul învolburat

într-un defileu îngust, regele muștelor la marionete

între perete și tejgheaua bufetului: sărbătoarea

buricelor degetelor în prizonieratul bretelelor. Apoi

totul amuțește. Și numai cărbunii fierbinți mocnesc

în cenușa surie a răsăritului unei zile vechi, sau poate noi.

VIII

Gerul apreciază spațiul. Fără a-și scoate sabia din teacă

el cucerește crânguri, coline, orașe, tot ce-i iese în cale.

Populația capitulează, fără a-și scoate căciula cu clape.

Orașul, mai ales ansamblurile arhitecturale,

pilaștrii și colonadele căruia îi stau ca

prorocii marilor sale victorii triumfale,

albește obscur. Din cer, gerul coboară

cu parașuta. Fiece colonadă arată ca o

a cincea coloană, ce așteaptă lovitura de stat.

Numai corbul nu acceptă năvala ninsorii-potop

și se aude cum croncănește sinistru cernitul clonțos

cu glas graseiat de patriot.

IX

În februarie, cu cât e mai târziu, cu atât e mai puțin mercur.

Altfel spus, cu cât e mai mult timp, cu atât e mai frig. Stelele

ca un termometru făcut țăndări: fiece metru pătrat de noapte

e presărat de el, ca la focuri de artificii.

Ziua, când cerul aduce a alb văruit,

însuși Malevici nu ar fi observat nuanțele toate

ale albului pe alb. Iată de ce îngerii sunt

invizibili. Gerul aduce foloase oștilor lor

bătăioase; pe ei, aripații, noi i-am putea depista,

de ar fi să cunoaște cu adevărat suferința, în care

ei alunecă parcă pe gheață finlandezii albi contra rușilor

în halatele lor de camuflaj prin fatale păduri seculare.

X

Să trăiesc pe alte meridiane eu nu aș fi în stare, căci sunt

înfipt pe ascuțișul gerului ca o gâscă pe vergeaua vârtelniței

peste jar. Glorie golașului mesteacăn, ghimposului brad,

becului galben de la poarta pustie, – glorie la toate cele care

pun vântul nordului în mișcare! La vârstă matură,

aceasta ar fi o variantă de leagăn, de legănare.

Nordul e o chestiune onestă. Pentru că una și aceeași

el ți-o repetă viața întreagă – în șoaptă, sau cu mare glas,

iar într-un destin de longeviv – pe mai multe voci.

În cizme din blană de ren îngheață degetele, ușor necaz

ce ți-ar aminti de iubirea ce-a izbutit să ajungă la nord,

de o îndelungă așteptare lângă turnul cu ceas. 

XI

Pe ger tare depărtarea nu cântă ca sirena.

În cosmos, cea mai adâncă inspirație

nu garantează expirația, sau plecare – revenire.

Timpul e carnea Universului mut.

Acolo nimic nu ticăiește. Chiar dacă

din nava cosmică ai fi căzut,

nimic nu vei înțelege: nici tu foxtrot,

nici rusescul „Iaroslavna”, cu oastea lui Igor cu tot.

Pe orbita din jurul pământului ești ucis

nicidecum de absența oxigenului, sau așa ceva,

ci de excesul de Timp în stare pură, adică

fără aliaj sau amestec cu viața ta.

XIII

La o anumită vârstă un anumit anotimp

coincide cu destinul tău. Romanul lor nu ține mult,

însă în astfel de zile simți că tu ai dreptate.

În această perioadă nu contează că ceva ai pierdut sau nu ai

altceva; iar un simplu specialist în fenologie

ar putea să-ți explice diferențe de obiceiuri, de trai.

În această perioadă privirea ta rămâne-n urma gestului.

Deja triunghiul nu ține de o înflăcărată teoremă:

toate ungherele sunt în pânzele păienjenișului,

sub stratul prafului. În discuția despre moarte ca nimic,

locul joacă un rol mai important decât timpul,

iar saliva din gură face cam cât un firfiric

XIV

ce frige limba. Însă râurile dușmănos sunt ferecate

de gheață; poți îmbrăca pantalonii de călărie;

să prinzi de bocanc o mică talpă de sanie.

Dinții, obosiți de clănțănitul-step într-o doară

la ger, nu mai scrâșnesc a frică. Și vocea Muzei

răsună reținut, ca o voce particulară.

Astfel se naște egloga. În locul astrului

se-aprinde felinarul: scrisul chirilic, ca oarece păcat,

împrăștiindu-se cu majuscule strâmbe sau amețite,

știe mai multe decât sibila despre vremea trecută.

Despre cum să albească pe albul întins,

cât albul mai există, și chiar după.

1980