ÎN ZODIA TRATATIVELOR (Despre arta traducerii)

Leo Butnaru

ÎN ZODIA TRATATIVELOR

S-ar fi putut crede că, după atâtea secole de travaliu asiduu în arta – sau... (so)arta –  traducerii și de teoretizare despre ea nu s-ar mai ivi posibilitatea de „a trage” și alte fire ideatice interpretative în ariile respectivei fenomenologii care îi înlesnește lumii comunicarea (dar îi și sporește... desfătarea). Sau –  de ce nu? – le ajută popoarelor să iasă din starea de insulă, spre a forma continente spirituale nu doar „coastă în coastă, hotar în hotar”, ci, bineînțeles, – continente... transoceanice, transcontinentale, transrasiale etc., la modul propriu și cel figurat, întru (con)sens. Ba chiar de a face din întreg globul pământesc un continent de intercomunicare cu sine însuși.

 Bineînțeles, și acest număr al revistei „Vatra” va constitui o referință relativ atotcuprinzătoare asupra traducerii, ca artă sau meserie, oglindind, în mare, caracteristicile procesului literar dintr-un anumit spațiu etno-lingvistic-spiritual, în cazul nostru – cel românesc, iar, pe de altă parte, tră­săturile caracteristice ale diverselor etape/ epoci din evoluția cul­turală general europeană și universală, inclusiv ale celor mai fami­liare contemporaneității noastre – modernismul și postmodernismul. Va fi și o tentativă de a confirma că și în spațiul românesc, în toate faliile sale istorico-literare, traducerea a reprezentat un act de osmoză cu viața multiculturală, sub aspect lingvistic, a lumii și, concomitent, o con­tinuă lecție de comportament creativ și demnitate valorică ce fac posibilă comunicarea între modele etno-spirituale distincte ca for­mă, însă afine în esențele lor general-umane. Iar astăzi, necesita­tea și funcționalitatea traducerilor pot fi privite și cercetate mai atent sub aspectul universalismului mereu în extindere al unui anumit model de spiritualitate ce conține și nuanțe adumbritoare, cel puțin polemice, când e abordată, sinonimic, drept globalizare, mondializare ce presupune și o rigidă stan­dardizare, aceasta și cu neagreabilele (eufemistic vorbind) conotații de uniformizare, clișeizare.  

Și totuși, s-o luăm și noi ab ovo, cum spunea latinul, întrebându-ne: Ce ar fi traducerea, artă sau meșteșug? E o ispitire care suscită și astăzi tot alte și alte răspunsuri (nu obligatoriu – inedite, ci, se creează impresia, de cele mai multe ori – doar revizuite, reformulate), unele pur și simplu poetice, având la bază comparația in­genioasă sau paradoxul. Cineva susținuse că a citi poezia în tradu­cere e ca și cum a-i săruta o femeie printr-un voal. Sau că e un sărut și mai... rece, mai insensibil, – prin sticlă. Și tot în sfera de in­fluență a doamnelor rămânând, s-a spus că traducerea ar fi ca fe­meia: dacă e fidelă, nu e frumoasă, iar dacă e frumoasă, nu e fi­delă. Cercetându-i-se descendența literară, s-a afirmat că o tradu­cere reușită ar fi mai curând sora decât fiica originalului, deoarece și una și cealaltă acced spre o singură idee transcendentală care ar fi adevărata mamă a ambelor. Există și constatări eminamente... artistice, cu evidente calități tipologice literare, poetice, afirmându-se, să zicem, că traducerea ar semăna cu ornamentul de pe cealaltă parte a broderiilor pe canava ori că nu ar fi decât o gravură, colo­ritul rămânând ceva de nereprodus. Nu s-au putut evita nici asocia­țiile mai dure, belicoase, aproximându-se sinestezic că traducerea ar fi „un atac armat cu condeiul” sau un duel fatal în urma căruia este înfrânt ori cel care traduce ori cel tradus. „Mai aproape de te­mă”, adică mai în preajma literaturii opinându-se, s-a afirmat cu suficientă neîncredere că traducerea nu e decât un comentariu sau că nu ar fi, de fapt, o operă, ci doar o cale spre operă. Frumos, in­genios. Dar numai atât. Pentru că propriu-zis traducerea a benefi­ciat și beneficiază de o serioasă abordare teoretică ce operează cu categoriile poeticii, având multe puncte tangențiale cu semiotica ce studiază sistemele de semne și raporturile dintre ele, mai aplicate temei fiind stilistica și poetologia comparate. Din acest unghi de abordare și apreciere teoretică, traducerea e concepută drept sis­tem coerent de cunoștințe și particularități sub diverse aspecte – lingvistic, literar (artistic), istorico-cultural, estetico-filosofic în ca­re sunt angrenate, mutual-creator, două sisteme lingvistice. Astfel că nu sunt deloc puțini exegeții care plasează necondiționat postu­latul apartenenței organice a traducerii la procesul literar propriu-zis, fiindcă și ea presupune actul de creație. Asta în cazul rezulta­telor de ordin superior, când și traducerea întrunește calitățile unei opere de artă, nefiind doar o transpunere/ transmitere de informa­ție; când sunt păstrate nu caracteristicile formal-conținutiste, ci apar, evidențiate, calitățile estetice și semantice, redate prin mij­loace adecvate. Este creație în limbaj, prin limbaj, un proces constructiv în baza unui proiect – cel al originalului. Pentru că, în fond, opera-matrice nu oferă și „materialul de construcție”, el rămânând în seama traducătorului, căruia îi pune la dispoziție doar carcasa, schelăria delicată a ideilor, metaforelor, adică – un fel de propus în esențele sale „constante”, dat fiind că și în varianta tălmăcită ideea, metaforele trebuie să fie, în mare, aceleași – ale originalului. Ca și cum s-ar realiza un fenomen/ eveniment artis­tic paralel și, parcă, totuși același, însă fiind definitiv exclus cazul ideal, când originalul s-ar vedea „în oglindă” în altă limbă, putându-se contempla pe sine însuși ca mărime valorică egală, „din­colo”. În principiu, sarcina traducătorului e de a transmuta, cu cât mai puține pierderi, armonia, frumusețea, tensiunea semantică, mesajul ideatic, plasticitatea metaforică, fiorul liric – în aria altui sistem lingvistic. Deoarece categoria de relativitate e și ea caracte­ristică traducerii într-o măsură deloc mai mică decât tuturor celorlalte arte. Ba chiar, uneori, rolul/ importanța anumitor traducători poate domina realiză­rile unor autori de literatură originală, aceștia – nici pe departe de duzină, ci chiar cu oarecare merite.

Este extrem de importantă și opțiunea unui traducător valoros pentru o operă sau alta. Spre exemplu, pe lângă mai multe calități remarcabile de care a dat do­vadă (în sec. al XVI-lea) Jacques Amyot în traducerea Vieților paralele ale lui Plutarh (naturalețea și expresivitatea limbajului, discernământul, erudiția excepțională), Montaigne găsește de cuviin­ță să sublinieze că: „Îi sunt recunoscător, în primul rând, pentru alegerea cărții de mare merit și valoare (subl. mea, L.B.), ca să fa­că din ea un dar prețios patriei sale”. Sau: „Noi, neștiutorii, am fi fost pierduți dacă această carte nu ne-ar fi scos din noroi”. Iar în Istoria literaturii franceze (1970) Sorina Bercescu a introdus și un capitol aparte, referitor la traducători-erudiți-memorialiști, unde despre Amyot se spune că: „fără să se țină de original, acolo unde textul i se părea sumbru și greoi, dă faptelor și instituțiilor echivalente moderne, raportate la viața concetățenilor săi. Stilul său este deosebit de clar, de fluent... Prin limba folosită în tălmăcire, Vie­țile (paralele) au rămas și până astăzi una din capodoperele prozei franceze”. E deosebit de semnificativ acest detaliu, el având, implicit, corespondență de ecou la vecinii de peste Strâmtoarea Mânecii, la britanici, unde W. Stefan susținea că: „Cei mai mari romancieri englezi din secolul douăzeci au fost Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Stendhal și Balzac în traducere engleză”.

Departe de a se reduce la latura pur lingvistică, semantică, o tra­ducere bună este mai mult sau mai puțin fidelă atunci când, cu toate micile (re­lativele!) libertăți, eventual cu anumite abateri insignifiante de la textul-sursă, în re-crearea originalului redă atmosfera, spiri­tul și pulsația acestuia. Căci cea mai adecvată literaturii propriu-zise e considerată traducerea sub aspectul similitudinii funcționale, când sunt evidențiate atribuțiile informaționale (dar și emoționale, când e cazul) ale unor sau al­tor elemente lingvistice din matrice și se caută, creator, mijloacele semantice care ar îndeplini magistral aceeași sarcină (comună) în re-interpretare, păstrându-se nu atât sensul denotativ, cât cel conotativ.

Însă, sub oricare aspect teoretic sau practic ar fi cercetată, in­terpretarea¹ va fi înțeleasă drept depășire a limitelor printr-un act de coparticipare a unui coautor la plasarea creatoare a operei unui coleg într-un alt mediu, în atenția altor cititori, toate astea însemnând – lesne de înțeles – extinderea ariei de viabilitate și influență a creației respective. În cazuri exemplare, traducerea denotă atașament și fidelitate față de opera ce te-a atras, te-a convins, determinându-te să o re-plăsmuiești în limba națiunii (și… noțiunii!) tale. E un legământ, tacit și implicit, cu un camarad de strădanie creatoare, căruia îi recunoști întâietatea și tinzi spre atingerea superiorității, ca artă, a faptei sale, întru replantarea cât mai adecvată și eficace într-un me­diu spiritual ce operează cu alt cod lingvistic. În caz contrar, tra­ducătorul ajunge – precum s-a tot spus italienește, și nu numai – „traditore”, el fiind infidel nu doar față de opera „reformulată”, ci și față de confratele său de muncă, de profesie, ceea ce e mai grav decât nesocotința cu textul ca atare.

Problema pare a se agrava mai ales în cazurile când se traduce prin intermediul unei alte limbi; limbi-punte. Însă dat fiind că traducerea artistică e totuși și dincolo de ni­velul lingvistic, de suprafața la care, de regulă, se limitează (doar) interpretarea filologică sau cea grafologică, nu este rezonabil a se crede, exclusivist, că toți cei ce uzitează o limbă intermediară co­mit tălmăciri inferioare valoric. Dovezile le aduce și eminenta ex­cepție pe care ne-a oferit-o A.E. Baconsky în exce­lentul său volum-tratat (i-aș spune) Panorama poeziei universale contemporane², unde a inclus mostre din creația a 100 de autori ce au scris în circa 40 de limbi, pe care poetul-traducător-poliglot nici pe departe nu le cunoștea pe toate. Ceea ce însă nu i-a des­curajat intenția și, mai apoi, nu 1-a împiedicat să realizeze o capo­doperă a genului, o adevărată ctitorie a talentului polifonic, virtuții, sensibilității artistice și erudiției savante.

 În prefața volumul Împlinire (poezie lituaniană contempora­nă, „Univers”, 1988) Aurel Covaci scria: „Mi-a dis­plăcut, în general, să traduc poezie prin intermediul altor limbi decât aceea în care a fost scrisă, și dacă, de data asta, mi-am călcat pe inimă, faptul se datorează atât fascinației în fața fenomenului liric lituanian, cât și publicării (...) unor volume de texte bilingve, în li­tuaniană, urmate de o traducere literală în limba rusă”.

Astăzi, lucrurile par a fi și mai favorabile traducătorului care nu cunoaște suficient de bine limba unor opere din care traducere: sistemele de translare electronice îl pot ajuta mult, oferindu-i posibilitatea să compare, paralel, juxtele aceluiași text în mai multe limbi, unele dintre care îi sunt accesibile.

Prin urmare, în ce privește limbile intermediare care au con­lucrat între original și traducere, ele ar merita recunoștința de ri­goare a celor cărora le-a servit și care au reușit să dea în limba lor maternă versiuni demne de considerație. În caz contrar, ei cad sub incidența mustrătoare a unei concluzii la care ajunsese, acum circa șaisprezece secole, teologul, filosoful și scriitorul latin Augustin (Aurelius Augustinus), care scria despre un veleitar: „Omul acesta, crezând că posedă deja cât de cât limba maternă și o limbă străină, s-a apucat îndată de traducere”. Asta ar fi de parcă, cine­va, traducând Sufletele moarte ale lui Gogol, ar ajunge la rezulta­tul de plâns de a fi înmulțit numărul... traducerilor moarte. Pentru că nu o singură dată s-a întâmplat și la noi ca tălmaciul să nu fie decât un cinevașilea-întâmplătorul, fără vocație literară (măcar de planul doi-trei!), un neavenit afin celui despre care Robert Burns scria: „O tu, cel izgonit de poezie,/ Dar care nici în proză loc nu și-a găsit, – / Auzi tu oare cum strigă Marțial:/ «M-a jefuit ăst ins ce m-a tradus»”³.  

Pentru o mai deplină întreținere a unei atmosfere pluraliste, în care să se evidențieze, firește, anumite personalități, în regizarea unor antologii trebuie oferite șansele de a compara arta și stilul a doi sau mai mulți traducători care au apelat la opera acelorași autori, chiar dacă nu totdeauna la aceleași texte, dar, altădată, tocmai și în firescul acceptării a ceea ce Vladimir Streinu numea „fe­lurite raporturi” ale diverșilor translatori față de unele și aceleași izvoade. Într-o altă antologie, de proporții mai generoase, s-ar pu­tea „verifica” diapazonul variațional al interpretărilor aceluiași text care poate cunoaște o mulțime (poate că chiar o... infinitudine!) de plăsmuiri în altă limbă, fiecare din tentative prezentând „o fațetă a pluralității sale, o variantă a multiplelor sen­suri ale esenței” (P. Starostin).

Inclusiv în stânga Prutului, s-au între­prins tentative de a aplica metoda stilisticii comparative, minuțioa­se, precum e cea a Argentinei Cupcea-Josu în cazul punerii față-n față a traducerilor poemului lui Nekrasov Cine trăiește bine în Rusia în varianta „solo” a lui Miron Radu Paraschivescu (tradus: Cui i-e bine în Rusia) și cea de „duet” a dimpreună-plăsmuitorilor Andrei Lupan și Igor Crețu (Meridiane, nr. 8, 1975). (Peste ani, în volumul antologic Din poeții lumii, I. Crețu a modificat titlul, pledând pentru varianta Cine-o duce bine în Rusia.) Să reținem un pasaj edificator, în care autoarea emite următoarele judecăți: „Pen­tru a transmite cititorului român spiritul popular al poemului... (M.R. Paraschivescu) exploatează la maximum doar resursele interne, adică elementele artistice, spe­cifice versului popular din folclorul românesc... De aceea el omite versul alb și transpune integral poemul în versuri rimate, obținând, desigur, cu totul alte intonații decât cele ale versurilor ori­ginale”. Ceea ce nu înseamnă că tandemul Lupan-Crețu este superior pe întreg parcursul acestui poem narativ, uneori autoarea subliniind că „ce-i drept, versiunea lui Paraschivescu redă mai fi­del decât cea a lui Crețu imaginile poetice din strofa respectivă”.

În modul în care este aplicată, manevrată, modelată, lingvostilistica particularizea­ză traducătorul, îl face recognoscibil, încât nu e complicat să deose­bești traducerile din Serghei Esenin ale lui George Lesnea de cele ale lui Zaharia Stancu sau ale lui Igor Crețu care, o subliniez din  capul locului, chiar față de cele semnate de reputatul poet-traducător Ioanichie Olteanu, nu o sin­gură dată par mult mai... eseniene. Ca argument, iată finalul celebrului poem Cântul cățelei.

*     *     *

Privea ceru-n neștire,

Scheunând amar

În timp ce luna subțire

Se pitea după-o culme-n hotar.

Umilă, smerită, parcă datoare,

Când unul, altul o mai lovea,

Aștri blânzi, pâlpâiau prin ninsoare

Ochii ei de cățea.

                 (Trad. I. Olteanu)

*     *      *

Ea sta așa în neștire,

Cu ochii în cer scâncea,

Iar luna scădea subțire

Și se topea în vâlcea.

Și surd, ca pietrele grele,

Zvârlite de haz în ea,

S-au prelins din ochii cățelei

Stele de aur în nea.

(Trad. I. Crețu)

Precum se poate observa, Crețu câștigă printr-o mai adecvată respectare a rigorilor textului original, fără a pierde din plasticitatea lui stilistică și fiorul liric inconfundabil. Din acest unghi de apre­ciere, să se compare și un alt poem, Vulpea, când Ioanichie Oltea­nu e depășit fără drept de apel.

Jarul cozii îi căzu ca-n spuză,

Mirosea a lut și a polei.

Cu un iz de morcov scopt în buză

Sângele mustea prin colții ei.

                   (Trad. I. Crețu)

Pe când versiunea lui I. Olteanu e oarecum logoreică, deose­bitoare de original prin piciorul de vers prea amplu, căzut în ver­bozitate:

Coada galbenă-n viscol ca o flacără i-a căzut.

Are pe buze un gust de morcov putred și sare.

Mirosea a chiciură și-a pârlitură de lut,

Iar botul rânjit picură sânge nu prea tare.

E aici un Esenin cam... narativ, cam vorbăreț... Eu unul dau preferință traducerilor lui I. Crețu, fără a exclude gradul de su­biectivism, mai mare sau mai mic, ce ne caracterizează pe fiecare în parte, și mereu – oarecum... altfel, în nuanțe și variații dife­rite, fapt confirmat, să zicem, și în cazul elaborării Antologiei de poezie rusă („Minerva", 1987), în care Tatiana Nicolescu, la capitolul Esenin, i-a acordat toată încrederea lui I. Olteanu, nedreptățindu-1, cred, pe celebrul traducător George Lesnea, care a dat interpretări superioare celor incluse în respectiva selecție din BPT. Și dacă dezideratul sincronizării e unul ce presupune și probe reale, sunt sigur că, pe viitor, în antologiile de poezie rusă în versiune (pan)românească traducătorii din stânga Prutului ar putea colabora cu brio. Spre exemplu, de ce nu s-ar cunoaște în întreg spațiul cultural românesc traducerile Bâlinelor realizate de George Meniuc, ce reprezintă un fenomen în cadrul literaturii noastre naționale? Ele îndeplinesc funcții cultural-estetice deloc minore față de cele ale operelor originale de cea mai înaltă va­loare. Ceea ce-i scria George Meniuc unui prieten din Iași, în 7 ianuarie 1987, – „Am tradus bâlinele rusești, pentru prima dată în limba noastră. I-am buimăcit aici pe toți cu traducerea asta. Am folosit limba veche din colinde, balade, cronici”, –  în­dreptățește concluzia că tocmai paralelismele creatoare pot pune pregnant în lumină faptul că, pe lângă universalii (constante de ordin general) identificate în limbi diferite, fiecare din ele, aparte, are caracteristici individuale, unice, acestea con­tribuind la formarea a ceea ce se numește viziunea asupra lumii la cei care comunică în respectiva limbă. În genere, George Me­niuc e (și) un traducător cu stil propriu, precum sunt cei mai va­loroși colegi ai săi din toate timpurile și spațiile literaturii ro­mâne.

Net superioară altor traduceri în românește a celebrului „Recviem” al Annei Ahmatova este cea semnată de chișinăuianul Aureliu Busuioc (a se vedea: „România literară”, Nr. 25, 2009). Reproduc aici câteva catrene care, în mare, pot crea o impresie despre valoarea incontestabilă a traducerii:

Când a fost? Când zâmbea numai iadul

Spre-ale morții cumplite splendori,

Când netrebnic zăcea Leningradul

Lângă multele lui închisori,

Și-osândiții umpluseră firea

De nagaică mânați și ocări

Și cântau ne-ntrerupt despărțirea

Ca un bocet sirenele-n gări.

Ne gonea steaua morții prin hrube

Și sărmana Rusie gemea

Pângărită de negrele dube

Și ciobota cu sânge pe ea...

În traducere, sub aspectul specificului funcțional, stilul mi se pare a fi asemănător cu ceea ce interpreții de operă numesc co­loratură și care se obține, ca distincție, doar în urma unui perma­nent și intens travaliu ce dă pregnanță talentului autentic. Însă, în anumite cazuri, dacă s-ar derula cu încetinitorul discursul partiției cântate, s-ar constata că interpreții ușor... neserioși, cam iresponsabili (pe cont propriu), fără apetit pentru vocalize preparatorii, eludează unele note, pe altele le „ciobesc”, pe celelalte  – mai puține – chiar le cântă fals, însă în întregul interpretării neconcordanțele pot să rămână – de cei mai mulți – nesesizate. Dar nu și de cunoscători. Așa se întâmplă și în traducerile unor dragomani care nu cunosc limba originalului, apelând la una intermediară, dar și ale celor care nu tratează acest proces de răsplămădire cu responsabilitate (și demnitate!) de adevărat profesionist. Respecti­vele interpretări „inexacte”, de o coloratură mixtă, ca aproximație și nu ca virtute sui generis, mi se par – mai mult sau mai puțin – niște improvizații lăutărești. Firește, și printre lăutari se întâlnesc interpreți virtuoși, însă ei nu totdeauna sunt remarcabili ca artă, ci doar ca virtuozitate în inevitabilă con­taminare cu amatorismul. (Adică, nu sunt totuși Paganini...) În tra­ducerile de acest gen al aproximativului lipsește tocmai integri­tatea sensului, subtilitatea nuanței drept componente intrinseci nu atât ale originalului, cât ale operei de artă „în general”.

La o adică, atunci când operezi o selecție poate că e bine să-i asculți și pe liberalii în estetică ce susțin că traducerea poetică ar putea fi relativ degajată, deoarece, prin natura sa, poezia tinde spre generalizare. În baza râvnitei „emancipări”, Ezra Pound a dat unele traduceri controversate ca și însăși opera sa originală, în ele nefiind nici pe (foarte) departe vor­ba de o fidelitate față de textele-matrice, tălmaciul american tinzând spre o transmisie, prin recreare, a emoției care doar ea poate restitui cât de cât plenar esențialele valori umane. Ba mai mult, „traducerile” (între ghilimele totuși fie spus) au contribuit la modelarea propriei sale opere ce „se înfățișează ca o mare orchestră în care, printre versurile poetului, dirijorul are ambiția să lase să răsune, în traduceri sau parafrazări, poeții lumii, pe Confucius, Homer, Ovidiu, Dante, Browning, plimbându-se în toate timpurile și toate culturile” (Virgil Teodorescu). Iar T.S. Eliot spunea și mai tranșant că, în Cantos, opera sa fundamentală, Pound a reînviat poezia chineză clasică, aducând-o în atenția actualității. (Totuși nu e exclus să se exagereze puțin în atare aserțiuni...)

Precum s-a înțeles, acestea țin deja de aspectul comparativ al tipologiei verslibrismului în diverse literaturi, aspect al poeticii în­că slab cercetat nu doar la noi, ci și pe la... case mai mari. Oricum, cel ce se apropie de versul liber, pentru – doar – a-l citi sau chiar pentru a-l traduce (!), trebuie să înțeleagă că acesta are temeiuri speciale de manifestare și e necesar a descoperi și a-și însuși, cât mai familiar posibil (mai ales traducătorul), principiile poeticii unui alt autor și de a le transfera într-un alt sistem lingvistic.

*      *     *

Așadar, cine e totuși traducătorul?... Un deschizător de dru­muri sau, poate, un continuator al lor pentru operele din spații configurate doar sub aspect etno-lingvistic? Oricum, opera re-plăsmuită aparține deja la doi creatori, fiind deci parte componentă a două literaturi, pluri-apartenența vorbind și despre un anu­mit grad de universalizare a ei. Asta, în fericitul și nu foarte des întâlnitul caz când traducerea reprezintă, și ea, un act creator de re­ceptare și interpretare adecvată a izvodului, în prim-plan apărând individualitatea traducătorului ca artist în raport cu cea a auto­rului. Iar dacă, precum s-a spus, o operă ar fi pe jumătate a celui care o creează, pe jumătate a celui care o citește, ar reieși că traducătorul e artistul unei vocații-liant ca mediu transmisibil de lucruri... neordinare, pe care le presupu­ne, prin definiție, arta.

Traducătorul-coautor are nevoie de imaginație, mobilitate lingvistică și inventivitate subordonate unui bun-gust, simțului măsurii și rigorii artistice care îi permit să selecteze din multiplele variante interpretative, la nivel de detaliu sau întreg, pe cele mai expresiv-funcționale. Pentru că, despre o altă categorie de autori ce și-au încercat înzestrările în drag(o!)manie s-ar potrivi spusele criticului Alex. Ștefănescu despre poetul Virgil Mazilescu: nu avea vocație de traducător, dar avea sentimentul răspunderii față de actul traducerii. Este vorba despre traducătorul-meșteșugar ca­re, spre deosebire de traducătorul-artist, ce păstrează și transmite valoarea esențială a artei originalului, ne oferă mai mult sau mai puțin o informație necanonică a textului (a unui oarecare text...).  

Imaginația artistică și mobilitatea lingvistică au și o coloratură de... epocă. Spre pildă, în acest domeniu clasicismul se conducea de concepția adaptațională, în vreme ce teoria romantismului vedea traducerea drept una literală, cât mai apropiată de original. De aici și problema, dacă traducerea trebuie citită drept una contemporană cu originalul sau contemporană cu traducătorul. Sau aceea dacă tălmăcirea are sau nu dreptul să adauge sau să reducă ceva din izvod, pentru a fi în concordanță cu epoca în care s-a năs­cut originalul sau răstimpul cultural în care este acesta tălmăcit. În principiu, interpretul recreează o structură, un sistem nu doar în alt mediu lingvistic și în alt timp cultural, în care transpune corolarul de imagini plastice, cu încrengături și împletituri de simboluri, unele intuitive și interdependente, ceea ce face din traducere o creație metaoriginală legată de receptivitatea concretă a unei epoci, din punctul de vedere al evaluării estetice, artistice, dar și al celui de „îmbătrânire”, arhaizare a limbajului. Totul ține de un continuu „dincolo”, ce reprezintă capacitatea operei traduse, ca și a celei originale, de a se plasa într-un timp (în timpuri!) concret(e) și într-un câmp semantic contemporan. În tentativele de teoretizare, Pavel Starostin, un autor de la Chișinău, sublinia: „Traducerea nu e simplă reeditare a originalului într-o altă limbă, ci un act de re­creare interpretativă, efectuată de pe pozițiile contemporaneității și inspirat de necesitățile epocii”.

Bineînțeles, nu poate fi evitată nici o altă problemă a activității care se întâmplă la confluența științei cu arta, precum și a teoriei sale, problema ce ține de poetica traducerii, ca disciplină, înrudită cu semiotica ce studiază siste­mele semantice și raporturile dintre ele. Ca o polivalentă evaluare a specificității procesului de creație și a principiilor concrete de elucidare și formulare relativ doctrinară a unui sistem de transmi­sie semantică, artistică, emotivă, abordat dihotomic, aproape, drept traducere exactă sau traducere liberă, în baza cărora se urmărește atingerea influenței estetice asupra cititorului „egale” ce­lei pe care o are originalul asupra congenerilor autorului din care se interpretează, deși se crede că acest scop poate fi atins fără a tin­de să se copieze mijloacele artistice ce operează în textele-matrice, ci căutând similitudini funcționale, contând pe posibilitățile limbii și literaturii în care se face transferul; ținând cont de un anumit arsenal de noțiuni și asociații ideatice și cultural-istorice, filosofi­ce, familiare concetățenilor tăi. Iar o primă abordare a unei vagi elucidări de principii pe care se bazează arta în cauză pare să-i aparțină încă lui Cicero, venind, deci, de acum mai bine de două mii de ani, când, referindu-se la unele texte din elinii Eschil și Demostene, latinul menționa, onest și instructiv: „Am păstrat sensul și construcția alocuțiunilor, adică fizionomia lor, însă în alegerea cu­vintelor am ținut cont de particularitățile limbii noastre. Procedând astfel, nu m-am văzut nevoit să traduc cuvânt cu cuvânt”. Tot acolo, mai spunea că, în traducere, cuvintele nu trebuie numărate, ci cumpănite, astfel că deja din primordialitatea antică se punea, implicit, problema fidelității față de original, rămasă, și până astăzi, una nodală și care înclină spre primatul aspectelor literare ale traducerii artistice asupra celor lingvistice, semiotice, structu­raliste. De unde și constituirea și validarea principiului funcționa­lității, consolidarea căruia a și curmat, în mare, neîncetata dispută dintre „exactitate” și „libertate”, acest deziderat mizând pe atinge­rea unei influențe/ acțiuni estetice, emotive asupra cititorului, scop ce se poate realiza prin renunțarea la copierea și „transferul” mijloacelor artistice folosite în opera-sursă, tinzând spre o simili-funcționalitate, fundamentată pe specificul și posibilitățile limbii și literaturii tale. Adică, să se țină cont de panoplia noțional-sinestezică și istoric-culturală familiară cititorului căruia se vor adresa traducerile.

Sub aspect istoric autohton, Costache Negruzzi se re­ferea la așa-zișii traducători care „de lene sau neputință, cu dicțio­narul în mână, aduc mecanicește zicerile câte una dintr-un dialect în altul, fără a se îngriji de stil și de ideoame, și fac numai un miș­maș înțeles numai pentru ei. Dar – pentru numele lui Apolo – alta este a scri(e) papagalicește, călăuzit de un dicționar, și alta – a ară­ta în limba sa... ideea și simțul autorului străin”. Asta, în ce pri­vește traducerea naturalistă care redă fără pic de suflet echivalen­tul original. Astfel că, pentru „a însufleți” arta respectivului gen literar, romanticii se întrebau dacă e obligatoriu sau ba ca un poet să fie tradus de un alt poet, aici înțelegându-se că în studierea le­găturilor dintre traducere și original intervine mai curând aspectul individualității psihice și creatoare a artistului, decât cel al metodei în/ prin care e plăsmuită opera. Apoi, un alt branșament abordează nemijlocita legătură cu aspectele și specificul ce reies din deosebirile a două limbi, dimpreună cu care – cele de ordin tehnic, psihologic și cele referitoare la talent, har de traducător, puse în serviciul decodificării textului-sursă și transmiterii nu doar a informației, ci a... artei! într-o altă limbă. In extenso, traducătorul descifrează mesajul oferit de textul-matrice, „îl codifică” din nou, deja în sistemul limbii sale, al variantei-text a interpretării care va fi descifrată din nou, de data aceasta – de cititor. Iar în re­alizarea respectivului circuit excelează numai artistul în stare să transpună nu atât „buchea legii” în care a fost creat textul-izvod, cât spiritul acestuia, adevăr valabil și în lumina observației lui Voltaire că traducerea mot à mot, literalmente, aplatizează sensul, iar spiritul însuflețește. Unde mai pui că „în urma incomensurabilității materialului lingvistic al originalului și traducerii între ele nu poate exista o egalitate semantică în expresie și, prin urmare, o traducere lingvistică exactă este imposibilă, posibilă fiind doar interpretarea” (J. Levy). Poate că interpretarea ar fi ter­menul cel mai potrivit pentru determinarea acestui complex și complicat gen de artă literară, dat fiind că și traducerii, precum creației în general, îi este caracteristic un grad mai mare sau mai mic de convenționalism, deoarece și interpretul creează în concor­danță cu legile artistice un similioriginal în baza unor convenții ce există a priori între el și cititor. („Cum să traduci?... în realitate, tot așa cum și să scrii...”, Pavel Grușko.) În același context ideatic vine și observația lui Heinrich Heine conform căreia traducătorul trebuie să fie cel dotat cu har și discernământ, pentru că chiar lui i se cere să reveleze esențialul pe care să-l re-producă. Acum mai bine de jumătate de secol, Pavel Starostin scria, că „analiza operei traduse nu se mai face reieșind din criterii exterioare, formale, ci din criteriile comunității spirituale a traducerii cu originalul, avându-se totodată în vedere posibilitatea... pluralității de sensuri, ce reiese din personalitatea artistică a traducătorilor”, pentru a în­cheia tranșant: „Principalul e ca traducătorul să posede taina psihotehnicii, taina contopirii interioare cu originalul și nu cea a dexterității tehnice, exterioare, pe care o mânuiau traducătorii pre­mergători”. Dar nu ar fi fost deloc în plus să se fi subliniat că interpretul trebuie să aibă pur și simplu talent! Ca „alcătuire lăuntrică”, și coautorul trebuie să fie o fire artistică orientată spre lite­ratura de nivel superior, harului său adăugându-i-se, în mutuală influență sintetică, achizițiile și abilitățile profesionale însușite prin studiu și exersare. Iar J. Levy, parcă sub aspect mnemotehnic, presupunea că inventivitatea traducătorului depinde și de structura memoriei sale lingvistice și de capacitatea de a combina elemente extrase dintr-un lexicon individual mult mai profund și mai bogat. În fine, traducerea ar fi creația pentru care calificativul/ imperativul inițiativă nu e unul care trezește suspiciune de... infidelitate, ci, viceversa, sugerează noblețe într-o condiție sine qua non („Nu există creație pură care să nu imite ceva”, observa un reputat filosof.)

În atare mod, e limpede că traducerea ar reprezenta un cerc... virtuos (nu – vicios!), problemele și preocupările sale fiind unele de acoladă între un început și un final, precum și invers. Adică, de perpetuare și continuitate ale unei arte ce mai e – în spiritul tim­purilor – „un produs optimal semantic, stilistic și adevărat programatic” (A. Gvaitzer).

În contemporaneitatea noastră, o „înaintare” în problemă a oferit-o, parcă surprinzător de... proaspătă Umberto Eco în cartea sa „Dire quasi la stessa cosa” – „A spune aproape același lucru” (aici nu ar merge, cred, sinonimul: aproximativ același...). O primă formulă-concept surprinzătoare, (a)dusă în ariile diplomației ca atare (care, se spune, n-ar fi decât „arta compromisurilor”) e că, în genere, traducerea „este o procedură... ce se întâmplă sub semnul tratativelor”. Cum să nu atragă atenția un astfel de cvasiadagiu, hai să zic, scos din sfera banalizării sale în această lume – aproape – a noastră care, sub toate aspectele, pare a fi chiar una a interminabilelor, omniprezentelor tratative?! Iar stringenta necesitate a tratativelor învederează tocmai dovada diversității de opinie. În diplomație și nu numai. Iar inevitabilitatea „tratativelor”, adică și a înaltei diplomații, ca element inclus, în arta traducerii este „dictată” de caracterul specific al unor sau altor limbi care trebuie nu pur și simplu să (inter)comunice, ci să și păstreze (menajeze) cel mai înalt, mai subtil nivel de comunicare – artistic, literar, filosofic. [Vai, ce mai probleme au traducătorii de filosofie!... Nu o singură dată, „coincidențele” și divergențele – astea, fără a fi luate între ghilimele – se  amestecă într-un fel de „aproximație” ineluctabilă, (...neapărată), de ușoară sau ceva mai gravă resemnare – de moment, pentru că alți filosofi-traducători nu renunță: revin la textele „blestemate”, ale antichității sau modernității, patricienilor, patristicienilor sau avangardiștilor, testamentelor vechi, noi sau postmoderne etc., împănate de sensuri, subsensuri sau suprasensuri... zenital-infernale; adică, și ca niște... furnale ale zenital-nadiralelor sensuri atât de necesare comunicării umane profund-superioare, mereu captivante, atractive și dulci-chinuitoare, ca enigma Sfinxului!... Plus mereu imprevizibilele... – dreapta-stânga sensuri zig-zag-ate!]

În continuare (de dorință întru comunicare), Umberto Eco „insinuează” subtil-subtextual ideea conform căreia o prea mare râvnă întru minuțioasă teoretizare asupra metodelor și gradualităților – ca „doză de exactitate”, poate duce la jertfirea mai multor elemente importante în „procesul tratativelor”. Cu alte cuvinte, când traduci, spre exemplu, din Aristofan, trebuie să fii (cât mai mult), zic eu... ArTistofan, decât (...pardon) – teoreTician. Și aici îmi amintesc de traducerile lui Boris Pasternak din Verlaine, referitor la care exegeții, teoreticienii constatară că ele ar fi sensibil deosebite de original, dar tot unii din ei emițând fericita constatare conform căreia  putem fi siguri că, dacă Verlaine ar fi scris în rusește, ar fi scris exact cum l-a tradus Pasternak. (Ura! Vivat concordia!) Adică, și în acest caz s-a ajuns la compromis. Pe calea tratativelor, pe cea a diplomației în literatură care, ca și diplomația propriu-zis(ă), ar fi de asemenea arta compromisurilor. (Iar o mare autoritate în domeniu, precum e Pasternak, cam impune și regulile jocului – cu accepțiile, decepțiile, constatările, doleanțele, resemnările și, deci, cu respectarea de către părți a anumitor dozaje în arta compromisurilor – adică, nu e obligatoriu să cedeze prea mult ambele părți; una – mai multișor, cealaltă – nu chiar atât etc. De, diplomație, politică... literatură...)

Să remarcăm că, la rândul său, Umberto Eco este poate cel mai tradus autor italian contemporan în multe, foarte multe limbi, nu de puține ori el însuși angajându-se „în tratative” cu traducătorii săi francezi, englezi etc., despre care, de altfel, povestește, „cu cărțile pe masă”, – oferind exemple concrete, în aceeași scriere, „Dire quasi la stessa cosa”.

Bineînțeles, expansiva noastră rudă italiană nu ar fi avut timp să ducă tratative cu toți dragomanii din lume, ce își pliaseră interesul pe romanele sale care – să amintim – au fost transpuse în peste 20 de limbi (mai) fiecare. Dar ideea tratativelor, reale sau virtuale, rămâne în picioare și merită a fi susținută tocmai cu argumentele, plastic formulate, de cel care a lansat-o – Eco: „Să admitem că teoria tinde spre puritate (nealterat), fără de care experiența poate să și se descurce, însă ar fi interesant să înțelegem în ce măsură și fără de ce încă s-ar putea descurca experiența. De unde și opinia că traducerea se bazează pe ceva asemănător tratativelor, deoarece acestea și constituie procesul de bază, în timpul căruia, pentru a ajunge la anumite rezultate, trebuie să se renunțe la altele posibile. În ultimă instanță, părțile trebuie să iasă din acest proces cu un sentiment de satisfacție reciproc(ă), ținând minte regula de aur conform căreia este imposibil să deții totul”. Astfel, prin această quasi la stessa cosa se generalizează și alte formule, cunoscute până la (de asemenea) memorabila – s-o recunoaștem și parcă ceva mai „proaspăta” – zicere a lui Eco despre tratative, în rezultatul cărora ambele părți se aleg cu aproape rezultatul scontat și nicidecum cu întregul. Acesta este pur și simplu imposibil, inclusiv în cazurile în care se traduc geniile între ele. Ba chiar și în cazurile când ar traduce îngerii! (Sau, meticuloși, – inginerii...) Acest aproape era / este prezent și în precedentele adagii, invocate mai sus (traducerea nu ar fi decât un sărut prin... sticlă; sau reversul unei cusături pe canava, țesături; sau că ar fi asemeni femeii-doamne: dacă e fidelă – nu e frumoasă, dacă e frumoasă – nu e fidelă etc.) Altceva e cât poate fi  de departe acest... aproape! Adică, în ce măsură datul aproape (quasi) permite depărtarea traducerii de original. Probabil, de acest lucru sunt preocupați iarăși meticuloșii (poate că și... tipicarii) teoreticieni pe care, fără a-i ignora, Eco pare, pur și simplu, a-i ocoli (nu-i exclus, de asemenea delicat, și... a-i fenta...), propunând propriile păreri/ deducții. Astfel că dânsul pune în relație aproapele traducerii de original nu în sens juxtalinear, ci înalță fapta transferului de scris-sens dintr-o limbă în alta în spațiile diafanului, fineței de percepție (și... accepție!), vorbind deja de effetto del testo – efectul textului.  

Prin urmare, ce ar însemna efetto del testo?

Pornind de la premisa că scrisul – să-l luăm în calcul, în primul rând, pe cel ce are (și) funcții/ calități estetice, literare – poezia, proza, – „trebuie să producă același efect, pe care contase originalul”, spune Umberto Eco. Ar fi aici, implicit necesară, o sinteză atavic-izomorfă, să zic, când descendentul – traducerea presupune, prin sine, manifestarea particularităților pe care le avu al său (de, o ușoară întorsătură stilistică arhaizantă...) părinte-sorginte, dacă se poate numi (și) astfel originalul. Cu alte cuvinte, e o relație de sugestie-efect-impresie izomorfă, o legătură-corespondență de cât mai apropiată (identitatea ar fi, totuși, exclusă) afinitate de structură, atât sub aspect semantic, cât și sintactic, stilistic, fonetic (când e vorba de aliterații, apofonie, jocuri de cuvinte), iar în cazul poeziei – și de similitudini metrice, de construcție prozodică recognoscibilă în original și, poate, cel mai important efect – cel al ascendenței (și, concomitent... descendenței!) emoționale. Adică, celebrul italian se menține – pe acest segment teoretic – în raza echivalenței funcționale, utilizate de mulți exegeți ai artei traducerii.

Spre a se ajunge la reproducerea, dar, mai bine zis, – la crearea-recrearea stării de efect (scontat) este nevoie de un anume mod de interpretare a originalului. (Ar putea fi mai multe moduri? Nu este exclus...) Și aici intervine – discret, chiar... misterios (dacă ne gândim că și traducerea are nevoie de talent, intuiție artistică, inspirație – lucruri rămase ca și... zeiești-ezoterice), – deci, intervine necesitatea de a depista dominantele matricei (intentio operis). Iar din cele deduse-mărturisite de Eco în continuare – pornind de la propria sa experiență de traducător – un tânăr aspirant la gloria de dragoman (cu toate actele și... aprecierile exegetice în regulă) poate afla că nu e obligator să fie extrem de rigid în receptarea trăsăturilor (unele dintre ele – chiar... dominante) pe care le învederează originalul, ci că ar putea fi mai relaxat, dar și mai inventiv în limba (și literatura) în care transferă o operă „străină” (o traducere meritorie face să cadă de la sine acest termen – „străină” – cu tot cu perechea-i de ghilimele: nu o singură dată, unele lucrări traduse au fost percepute, tratate ca... originale în limba în care au fost transplantate). Pentru că ce (mai) spune, instructiv, cu autoritate, Eco? – În translarea „Silviei” lui Nerval el s-a diferențiat de traducătorii precedenți, care considerau ca dominante aspectele sintactice și lexicale, în timp ce Eco „pedalează” pe componenta metrico-ritmică, mărturisind că, în mai multe cazuri, „eu am renunțat la convertibilitatea lexicală și sintactică, deoarece consideram că nivelul (planul) cu adevărat important era cel metric.... Nu m-a interesat prea mult traducerea juxtalineară a textului, mai curând tinzând să produc (invoc) aceeași impresie care, conform interpretării mele, textul ar fi vrut să o producă asupra cititorului”.

Prin urmare, traducerea ca proces trebuie înțeleasă, înainte de toate, drept interpretare; abia după depistarea intențiilor de adâncime ale originalului se poate recurge la „tratative” ce vizează alte niveluri, planuri, aspecte etc. Astfel, în scopul și măiestria traducerii intervine, iminent, legea compensației (dar numai după etapa de tratative), când se pune în balanță renunțarea la (din original) și câștigul a (în textul tradus). Cele mai dificile însă sunt, probabil, momentele în care pierderea nu mai poate fi compensată; e o pierdere... absolută, definitivă. Pentru că traducerea, ținând și ea de artă, cere jertfe, – nu? Pe de altă parte, mie unuia mi se pare că arta tratativelor și arta renunțărilor – pentru a se ajunge la adevărata artă a traducerilor – țin de aceeași categorie (a creației, măiestriei) ca ars combinatoria – știința combinațiilor, scoasă din dialectica scolasticii târzii și adusă în imensa arie a sistemului formalizat de semne (texte!), în care se caută tipurile optime de relații între original și traducere. Nu, noțiunea de știință nu e străină domeniului, odată ce Umberto Eco, când se referă la – uneori – inevitabilele pierderi absolute, zice că trebuie să se recurgă la extrema ratio care „mărturisește despre înfrângere”. Dar – de ce nu? – și despre anumite victorii poate mărturisi această judecată în ultimă instanță.

Bineînțeles, „pierderea absolută” e numai a unui singur element din întregul (con)text al transferurilor semantice, emotive dintre original și derivat. În mare, rămâne a ne edifica în ce măsură în transmiterea „efectului textului” poate fi modificat (substituit, împuținat sau augmentat) denotatul. Eco subliniază că (și) în acest caz nu există legi imuabile. Fiecare traducător în parte caută propriile rezolvări de oricare ordin, pentru a(-și) atinge scopul, pe care-l consideră a fi ca atare: scop. Ar fi bine (sau, poate, foarte bine, însă nicidecum – ideal) ca pierderile să țină de fondul microsensurilor (Eco se referă, de fapt, la: macropropoziții), iar câștigurile – de macrosensuri (acestea putând fi de tipuri și niveluri diferite), ca tendință de micșorare a distanțelor culturale, caracteristice (în sensul derivat din: caracter) dintre original și traducere.

    În finalitatea traducerii, ca tendință – respectată – de ansamblu, Eco pledează pentru onestitate, chiar cu riscul de a nu aduce... îmbunătățiri (posibile, tentante, de altfel) calității acesteia. Teoreticianul italian menționează că cititorului trebuie să i se lase posibilitatea de-a afla de scăderile, părțile slabe ale originalului care nu e cazul să fie ameliorat, „ajutat” de a se înfățișa, adică, optimizat opticii noului său cititor – de altă limbă, al altei literaturi. Tocmai la acesta gândindu-se, la cititorul... „străin” care, de fapt, odată pus în fața unei opere sau alteia, originale sau traduse, e pur și simplu cititorul (implicit – și apreciatorul); așadar, un traducător prea grijuliu ar putea ceda ispitei de a... îmbunătăți textul-matrice, apelând la cosmetizări, dar și la explicații, la un fel de expunere în – spunere, să zic. Una din legități (nici pe departe cea de aur, totuși) ar trebui să pledeze pentru echilibrul dintre cerințele de fidelitate față de original și necesitățile de a face textul adus într-o altă albie lingvistică (dar – și psihologică) nu  numai înțeles, ci și agreabil cititorului (nou, ca să nu-i mai zicem „străin”). E o sarcină deloc simplă, deoarece traducătorul este ținut mereu în șahul dihotomiei – de a se orienta la sursă sau la cititor. Și de această dată, un dragoman cu adevărat talentat, dar – obligatoriu – și inteligent recurge la (discreta, să zicem) metodă a alternanței – la un moment sau altul dându-i prioritate (neafișat, spuneam) unuia dintre cele două imperative, în cazurile fericite – sintetizându-le (...ajungând, parcă, la un fel de... tertium inclus). Tocmai sinteza rezolvă, sub aspect artistic, estetic, diviziunile (spre a nu le permite să ajungă dezbin) arhaizare / modernizare și explicare / adaptare. Iar sinteza generală a procesului de traducere, ca rezultat final, – aceeași operă de artă (re)modelată într-o altă limbă – mie unuia mi se pare a avea o sinonimie, ușor metaforică, ce s-ar putea numi: micșorarea distanțelor.

______________

1. În procesul elaborării acestui text „specific”, simt că sunt supus aproape insurmontabilei necesități de a repeta frecvent noțiunile de traducere, traducător chiar în directă legătură cu tema și ramificațiile lor „colaterale”. Aș putea recurge la o sinonimie, însă ea ar părea oarecum „nefamiliară” (deja!), desuetă până la ciudățenie. Măcar să amintesc posibilele echivalente (parțiale; cvasiechivalente, adică) sinonimice: tălmăcire, transpunere, prefacere (!), traducție, tălmăcitură, tâlcuială, tâlcovanie (!) (pentru ca, Doamne ferește! să nu mă încumet a aduce în context și sinonime ca: dragoman, tergiman...). Dar poate că, o dată ce am atras atenția asupra unor sinonime ca și uitate, unele din ele (prin reactualizare ad hoc) le-am putea utiliza?

O situație similară e și în cazul când încerc să evit... inevitabila frecvență a no­țiunii de original, gândindu-mă la sinonime ca: matrice, sorginte, izvod, arhetip, text-matcă, operă-text primar(ă).

Așadar, în unele cazuri ar putea să apară și noțiunile față de care, în această notă de subsol, deocamdată păstrez o oarecare distanță.

2. „Panorama...” are 900 de pagini, 70x100 1/16, încât însuși autorul vorbea de „Proporțiile... monstruoase ale cărții", cuprinzând momente semnificative din vastul peisaj poetic mondial dintre 1900-1950.

3. Despre mai multe cazuri de neprofesionalism în traducerile din limba rusă în românește subsemnatul a publicat o amplă (și tristă) trecere în revistă, intitulată „Necunoaștere și iresponsabilitate” (vezi: „România literară”, Nr. 25-26, 2013).