sâmbătă, 8 decembrie 2018

BRODSKI ÎN „VIAȚA ROMÂNEASCĂ”


Din poezia lumii

Iosif BRODSKI (1940–1996)
În traducerea lui Leo BUTNARU

S-a născut la 24 mai, în Leningrad. Tatăl său, căpitanul Aleksandr Ivanovici, a fost corespondent-fotograf de război, apoi a activat la Muzeul Marinei Militare din Leningrad și în redacțiile mai multor ziare. Mama, Maria Moiseievna Volpert. a fost contabil.
În perioada 1947-1953 Iosif studiază în trei școli leningrădene, în 1953 rămânând repetent. Depune o cerere de a fi admis elev al Școlii Baltice de Marină, însă este respins. Învață în clasa a 7-a, o începe pe cea de-a opta, însă abandonează școala, angajându-se ucenic de strungar la uzina „Arsenal”. Încearcă fără succes să se înscrie într-o școală de marinari de submarine, la 16 ani se aprinde de ideea de a deveni medic, o lună de zile fiind ajutor de prosector la morgă, face disecții și autopsii. Apoi mai lucrează fochist, paznic de far. 
După propriile mărturii, primele poeme le scrie în 1956-1957. Este muncitor într-o expediție arheologică la Marea Albă, Siberia Orientală, Nordul Iakutiei (1957–1960). În februarie 1960 are loc prima apariție publică importantă a lui Iosif Brodski într-un recital de poezie, unde citește și poemul „Cimitir evreiesc”, care declanșează un adevărat scandal.
La Samarkand, împreună cu prietenul său Oleg Șahmatov, aviator, schițează planul deturnării unui avion, pentru a zbura în Occident. Însă renunță. Peste un an, Șahmatov este arestat de KGB, divulgând planul respectiv.
Pe 29 noiembrie 1963 în ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”) este publicat foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, acuzându-l pe Brodski de parazitism social. Începe o lungă perioadă de urmărire a poetului.
La începutul anului 1964 i se întâmplă primul acces cardiac, după care, întreaga viață, avea să sufere de angină pectorală. Este trimis forțat la expertiză psihiatrică într-un ospiciu, unde se va afla trei săptămâni („cele mai groaznice din viața mea”, avea să menționeze poetul). Pe 13 martie 1964 este condamnat la cinci ani de muncă forțată în regiunea Arhanghelsk.
Înregistrările de la procesul intentat lui Iosif Brodski, făcute de Frida Vigdorova, apar în influentele publicații occidentale „New Leader”, „Encounter”, „Figaro Litteraire”, sunt transmise de BBC. Cu susținerea activă a Annei Ahmatova, se declanșează o campanie socială întru apărarea lui Iosif Brodski. Scrisorile de susținere sunt semnate de D. Șostakovici, S. Marșak, K. Ciukovski, K. Paustovski, A. Tvardovski, Iu. Gherman ș. a. Sub presiunea opiniei publice mondiale, mai ales după intervenția specială a lui Jan-Paul Sartre, termenul de deportare al lui Iosif Brodski este redus la minimum.
În ziua de 10 mai 1972, Iosif Brodski este convocat la Biroul de Pașapoarte pentru Străinătate, fiind pus în fața dilemei: sau emigrează urgent, sau pot urma „zile fierbinți”, inclusiv internarea în ospiciu. Privat de cetățenie sovietică, pe 4 iunie Brodski zboară la Viena cu „viză de Israel”. Încep anii de exil.
Se stabilește în SUA, unde i se oferă postul de „poet invitat” (poet-in-residence) al Universității din Michigan. Din acel moment, ex-cetățeanul sovietic, care nu avea la activ decât 8 clase neterminate, are o existență de profesor, invitat mai apoi la șase universități americane și britanice, predând istoria literaturii ruse, poezia rusă și universală, teoria versificației, ținând prelegeri și conferințe în biblioteci și universități din SUA, Canada, Anglia, Irlanda, Franța, Suedia, Italia.
Brodski se dedică activ eseisticii, pe care o cultivă până la sfârșitul vieții. În SUA îi apar cărțile de eseuri „Less Than One” (Mai puțin de unul), 1986 (declarată cea mai bună carte de critică pentru 1986 în SUA); „Watermark” (Cheiul incurabililor),1992, și „On Grief and Reason” (Despre suferință și rațiune), 1995.
Părinții săi au depus de 12 ori cereri de a-și vizita fiul, însă toate au fost respinse în pofida adresărilor oficiale a mai multor congresmeni și altor politicieni americani.
În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA. Se căsătorește cu Maria Socciani, aristocrată italiană, rusoaică pe linie maternă.
1996. Noaptea de 27 spre 28 ianuarie. În urma unui infarct, Iosif Brodski se stinge din viață. Provizoriu, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime de pe malul Hudsonului, iar la 21 iunie 1997 este reînhumat în cimitirul San Michele din Veneția.

 Adio

Adio,
uită ce-a fost
și nu mă-nvinovăți.
Iar scrisorile arde-le
ca pe un pod.
Fie-ți cale
cutezătoare,
dreaptă
și simplă de tot.
În bezne sau ceață
lumineze-ți în viață
puzderia de stele,
fie ca speranța
la focul tău
să-și încălzească palmele.
Viforniță,
zăpadă, ploi
și sălbaticul urlet al focului
ocrotească-te mereu,
aștepte-te-n calea ta norocul
mai mare decât al meu.
Puternică să fie și minunată
lupta care-n pieptu-ți
se dă acum.

Eu sunt fericit pentru cei care
împreună cu tine
au, poate că,
același drum.

1957

Odiseu către Telemah

Dragul meu Telemah,
                                  Războiul Troian
s-a sfârșit. Cine-o fi învins nu mai țin minte.
Presupun că grecii: atâția morți
departe de vetrele lor doar grecii îi pot abandona...
Și totuși, drumul spre casă
se dovedi prea lung din cale-afară,
de parcă, în timp ce noi pe-acolo
pierdeam timpul, Poseidon ar fi extins spațiul.
Nu-mi dau seama unde mă aflu,
ce se află-n fața ochilor. O oarecare insulă murdară,
tufișuri, acareturi, grohăit de porci,
grădină sălbăticită, o careva regină,
bălării, pietre... Scumpe Telemah,
dacă e să rătăcești atâta șir de ani,
insulele îți par că seamănă-ntre ele; și creierul
deja prinde-a greși, cât numără la valuri;
năpădit de gunoaiele orizontului –
chiul plânge, iar carnea apei îți astupă-auzul.
Nu-mi mai amintesc cum se sfârși războiul
și nu țin minte câți ani să ai acuma tu. 

Crești mare, dragul meu Telemah, crești mare.
Doar zeii pot ști de ne vom revedea sau nu.
Deja tu nu mai ești pruncuțul la un pas de care
eu oprisem bivolii ce trăgeau în plug.
De n-ar fi fost Palamede, noi viețuiam împreună.
Dar poate, și el are dreptate: fără mine,
tu ești ocolit de patimile lui Edip
și visele tale, scumpul meu Telemah, sunt neprihănite.

1972


miercuri, 5 decembrie 2018

ÎI ROG PE PRIETENII care împărtășesc aceste opinii să distribuie textul



Starea poeziei azi… Nu de azi, de ieri a început demitizarea actu­lui/ misterului poetic și a celui de la care pornește/ în firea căruia se întâmplă, poetul. Este o dez-vrăjire, o dez-fermecare, o dez-tăinuire a ceea ce se înțelegea (sau doar lumea se prefă­cea că ar înțelege) prin Olimp, muze, inspirație, muzica sferelor etc. Azi este cam stingheritor să alături noțiunile de poezie și magie/ mister, lucru atât de firesc cândva. Se vorbește despre diso­luția, dezagregarea formelor poetice, în general, despre marginalizarea poeților care, prin propria lor inspirație, nu mai inspiră prea multă lume. Și nici încrede­re. Se vorbește despre inflație și criză în poezie, devenită tot mai mult versifica­ție.
Într-o anumită măsură, au dreptate cei care constată dominația artefac­tului asupra creației poetice, oarecum nedumeriți și enervați de plodirea, în postmodernism, a șarlatanilor ce se dau drept poeți. Intenționalitatea sinonimă ambiției minus harul își lărgește, uneori până la iresponsabilitate, artistică și de orice alt fel, aria care s-ar considera că, și ea, îi este predestinată. Își amplifică până la difuziune, confuzie, anihilare contextul. Uneori, până la aventurismul amatorilor, sinonim bizareriei comice, bufonadei.
Întâi de toate, agresiunea contra poeziei a pornit de la și este continuată de cei care ar dori să-și mascheze propria neputință în arta muzelor prin scoaterea acesteia dintr-o stare a ei, cât de cât sesizabilă, „verificabilă”, la rândul lor dând diverse înșiruiri de inepții drept originalitate. Artificiosul ca neputință, lipsa de fantezie creatoare, necunoașterea naturii și constantelor prozodiei consolidate în lunga istorie a evoluției acesteia culminează (…jos de tot!) în cazuistica bâiguită în jurul așa-zisului autenticism. De parcă, dacă ești... autentic, dai obligatoriu artă (po­ezie); de parcă ai automat, de la sine, și valoare și ce mai trebuie la aceasta. Justă este diagnosticarea lui Adrian Po­pescu: „...invocatul magic «autenticism» (…) nu e «iarba fiarelor» pentru un poet. «Autentic» poate fi: 1. actul provoca­tor-erotic, istoricizat-avangardist al unui Geo Bogza, 2. autentică poate fi și o sudalmă fantezist-spontană auzită la piață, înglobată în textul liric, auten­tic poate fi gestul celui care trage brusc fața de masă, la o agapă. Întrebare – ce relevanță au, dacă au, toate acestea în poezie? Răspuns – o relevanță mare sau mică, după talent, coane Fănică… Autenticismul poate fi mimat cu ingeni­ozitate, vezi Malraux, poți fi autentic în viața imediată, dar artificial în scris…” („Steaua”, Nr. 8, 2016).
Pe scurt, sunt tot mai acute pertur­bările de tot soiul în arta prozodiei, pe care mediocritățile, șarlatanii o împing, pur și simplu, în meserie, ba și mai „adânc” – în mizerie, în derizoriul minimalismului, într-o oralitate ce stă chiar mai jos decât jurnalismul steril. Iar a absolutiza oralitatea în pretinsa poezie înseamnă a rămânea absolut în vorbărie, fără a ajunge la poezie/ în poezie.
A scăzut drastic potențialitatea și influența autorității canonice. Iar a-ca­nonicul cuvânt de ordine e: dezordinea! Disoluția. Dereglarea.
Extinderea, multiplicarea posibili­tăților comunicative ale cuvântului, ce se dorește poetic sau este dat, declarat astfel, comunică absolut altceva – orice, numai nu poezie. Extinderile mass-me­dia, a învălmășelii internautice sunt, de cele mai multe ori, doar comunicative, nu și stimulatoare de sugestie artistică, de poezie.
Avem de-a face cu textele unor conștiințe care încă nu s-au format, nu s-au maturizat, sau ale unor conștiințe în disoluție, în rătăcire, în bludnicie, și tot mai mult în scăpătare valorică și intelectuală. În loc de inteligență, o evidentă corijență.

marți, 4 decembrie 2018

STAȚIE ÎN PUSTIU / Poeme de Iosif BRODSKI


Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie, unde rămâne trei zile. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.
Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Sfârșitul minunatei epoci

Pentru că arta poeziei cere cuvinte,
eu sunt unul dintre surzii, chelioșii ambasadori încruntați
ai unei țări de mâna a doua, legați de ceea ce vă spun acum, –
nedorind propriul creier să-mi siluiesc, eu însumi haina-mi ofer,
coborând la chioșc, după gazeta de seară,
pe care mai mult o răsfoiesc,
decât o citesc.

Vântul gonește frunze. Al lămpilor opace lumină obscură
pe aceste meleaguri triste, epigraful cărora e – victoria oglinzilor,
în alianță cu băltoacele, creează efectul abundenței la oraș și sat.
Până și hoții șterpelesc portocale, zgâriind amalgamul.
De altfel, sentimentul cu care te privești tu pe tine, –
atare sentiment l-am uitat.

Pe aceste meleaguri totul e calculat pentru iarnă; visele,
zidurile închisorilor, paltoanele; toaletele mireselor – dalbul
de an nou, băuturile, acul de cronometru.
Veste din puf de vrăbii și noroi la cantitatea respectivă de săpun;
drepturile puritane. Albe. Iar în mâinile vioriștilor –
termofoare de lemn și fetru.

Acest meleag e nemișcat. Imaginându-ți volumul de producție
a fontei și plumbului, clatini din capul năucit,
amintindu-ți de vechea putere sprijinită pe cravașe căzăcești și baionete.
Vulturii nu se așază, ca atrași de magnet, pe amalgamul metalic.
Aici, până și scaunele împletite din mlajă
se țin pe mlaștini și piulițe cu mărunte filete.

Doar peștii din mări mai știu prețul libertății; însă
muțenia lor ne impune ca și cum să ne creăm propriile
etichete și case. Și spațiul atârnă ca lista de prețuri în pustiu.
Timpul a fost zămislit de moarte. Având nevoie de trupuri și obiecte,
calitățile acestora ei le caută în legume crude.
Cocoșul ia seama la orologiu.

A trăi în epoca împlinirilor, având o înaltă ținută morală,
cu părere de rău e greu. Ridicându-i vreunei drăguțe fusta,
vezi ceea ce căutai, și nicidecum ceva nou, minunat.
Și nu că în acest caz Lobacevski ar cam lua-o razna, neeuclidian,
însă lumea dilatată undeva ar trebui să se îngusteze, și iată –
cu perspectiva s-a terminat.

Sau că harta Europei a fost furată de agenții puterii,
sau că a cincea din cele șase părți rămase pe lume1
ar fi prea departe. Sau că o oarecare zână generoasă
mă descântă, însă de aici nu pot să plec.
Eu însumi îmi torn vin de Kahors – că doar n-o să strig lacheul –,
totodată mângâindu-mi pisoiul flocos.

Sau că un glonț în tâmplă, de parcă ai împunge greșit cu degetul,
sau să o ștergi de aici, pășind pe mare ca un nou Hristos.
Și-apoi cum n-ai confunda, cu ochi de om beat, în gerul ăsta de câine,
trenul cu vaporul? – Totuna nu ai intra-n pământ de rușine:
ca și nava pe apă, roțile trenului pe șine
nu lasă urme.

Dar ce mai scriu în ziare la rubrica „Din sala tribunalului”?
Sentința a fost executată. Filistinul, ce s-ar ivi pe aici,
prin ochelarii săi cu rame de plumb ar observa nelămurit,
cum, lângă zidul de cărămidă, stă omul cu fața la pământ;
dar nu doarme. Fiindcă a se-ngrețoșa de creștetul ce visează
are dreptul cel ciuruit.

Agerimea acestei epoci cu rădăcinile se-mpletește în
acele vremuri, ce nu erau în stare în orbirea lor
să deosebească ce a căzut din leagăne de leagănele ce au căzut.
Minunea cu ochi albinoși nu vrea să privească mai departe de moarte.
Păcat, tacâmuri sunt multe, însă nu ai cu cine sta la masă,
pe tine, Riurik2, de a te întreba ceva gemut.

Agerimea acestor vremi – e agerimea lucrurilor într-un fundac.
Deocamdată, e de dorit să nu spargi lemnul cu fruntea,  
ci doar poți scuipa pe pereți. Nu cneazul, dinozaurul s-ar trezi, ai crede.
Iar pentru ultimul vers nu ești nebun să-i smulgi păsării pana din aripă!
Capitolul poate fi de presărat cenușă peste crește în licăr de secure
sau de a pune peste el laur verde.

1961
________________   
1. Referire la cele șase părți din uscatul globului pământesc, pe care se întindea URSS.
               2. Riurik –  în limbile scandinave Rørik, n. pe la 830 – d. pe la 879. A fost o căpetenie varegă care  izbuti să întemeieze statul slavilor răsăriteni. 

LEOLOGISME


DIN „CARTEA LEOLOGISMELOR”
                                     

(în pregătire la Editura „Junimea”)

·  Necesitatea poeziei pentru om e mai mică decât susțin poeții și mult mai importantă decât cred prozatorii.
·  Laconismul e un lăcomism pe invers.
·  Surse, dar și curse de inspirație…
·  Acum o clipă, molia moartă credea că este aplaudată.
·  Educația e eduCREAȚIE.
·  Micul Șprinț.
·  Dar mi-a ieșit să-i zic: „O escroacă”, în loc de: „O escroafă”…
·  Domnilor, fiți atenți și sobri. Să facem poze, nu pompoze!
·  Turnătorii? – Unii zeloși foarte zero(și)…
·  PresiUniunea Vamală.
·  Forma ideală de libertate: când depinzi numai de independență.
·  Când te bat prea tare gândurile, ar însemna că ești bătut și de soartă…
·  Din internat – la internet.                                                                         
·  Greblă cu dinți ruginiți nu e totuși o certitudine că demult nu a mai călcat nimeni pe ea.
·  Prostul stă de veghe în noapte, ascultând cum, undeva departe, cad fructele din pomul cunoașterii…
·  Scriitoarea Nora (v)Iuga. (În rusește: viuga = viforniță).
·  Drumurile vieții? Nu, e unul singur, la un capăt al său cu specificarea „Primul”, la celălalt capăt – „Ultimul”.
·  Moartea este (s)farmecul vieții.
·  Dacă mă asculți pe mine, vei face cum știi tu.
·  Țara arde, da’ ei beau de sting. Țara… 
·  Melancoolic.
·  Ion Luca Carageniali.
·  Omul – la voia întâmplării. Dumnezeu – la întâmplarea propriei Sale Voințe.

sâmbătă, 1 decembrie 2018

CONTINUITATE BRODSKI




Post aetatem nostram*

Lui A. Ia. Sergheev

I

„Imperiul e-o țară pentru proști”.
Circulația e sistată cu ocazia
sosirii Împăratului. Plebea
înghesuie legionarii, răsună cântec, strigăt;
însă palanchinul e închis. Obiectul adulării
nu vrea să fie și obiectul curiozității.

În cafeneaua pustie din spatele palatului
un grec rătăcitor joacă domino cu
un invalid nebărbierit. Fețele de masă
sunt dungate cu rămășițele luminii zilei,
iar ecoul jubilărilor din străzi învolbură pașnic
jaluzelele. Grecul ce tot pierde
numără drahme; învingătorul își comandă
un ou fiert – să fie tare –  și sare.

În dormitorul ferit și larg un vechi arendaș
îi povestește unei tinere hetaire
cum i-a fost dat să vadă Împăratul. Femeia
nu-l crede și râde în hohote. Ăsta ar fi
preludiul jocurilor amoroase.

II. Palatul

Un satir și o nimfă sculptați în marmoră
privesc în apa adâncă din bazin, netezișul căreia
i-acoperit cu petale de trandafiri.
Guvernatorul, desculț, chiar cu mâna sa
îi însângerează mutra regișorului local
din cauza a patru porumbei, pârliți în aluat
(în momentul secționării bucatelor, ei reușiră
să-și ia zborul, însă neamânat căzură pe masă).
S-a dus naibii sărbătoarea, poate chiar și cariera.
Regișorul se zvârcolește mut pe podeaua udă
sub genunchiul greu, mușchiulos al
guvernatorului. Aromele de trandafiri
încețoșează pereții. Slugile, ca niște statui,
privesc indiferente undeva în față.
Iar piatra lucioasă nimica nu reflectă.

În deformata lumină a lunii nordice,
ce se-nfășură în jurul hornului de bucătărie,
grecul rătăcitor, îmbrățișat c-o pisică, privește
cum doi sclavi scot pe ușă cadavrul regișorului-bucătar,
înfășurat într-o rogojină și cu care agale
coboară panta spre râu.
Scrâșnește pietrișul.
Pe-acoperiș, un ins se străduie să închidă
gura colțoasă-a unui cotoi.

III

Abandonat de adolescentul drag, bărbierul
se examinează-atent în oglindă – se vede,
tânjind după el, motiv din care a uitat cu totul
de mutra mușteriului acoperită cu spumă.
„Probabil, băiatul nu va mai reveni”.
Între timp mușteriul moțăie liniștit
și vede vise pur grecești: cu zei,
cu cafarzi, cu lupte în gimnazii, unde
acrul miros de sudoarea
irită nările.
                   Zburând de pe tavan,
o muscă barosană, dând un cerc prin aer,
se-așază pe obrazul înălbit de spumă
a celui ce-adormi și, afundată-n clăbuci de spumă,
ca bieții infanteriști-peltaști ai lui Xenofon
prin zăpezile armene, peste prăvălișuri,
înălțimi, defileuri gâza se târăște încet
spre culmi, iar după ce-nconjoară gura deschisă,
nărăvește să urce pe vârful nasului.

Grecul deschide strașnicul său ochi negru,
și musca, bâzâind strident de spaimă, zboară aiurea.