STAȚIE ÎN PUSTIU / Poeme de Iosif BRODSKI

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie, unde rămâne trei zile. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Sfârșitul minunatei epoci

Pentru că arta poeziei cere cuvinte,

eu sunt unul dintre surzii, chelioșii ambasadori încruntați

ai unei țări de mâna a doua, legați de ceea ce vă spun acum, –

nedorind propriul creier să-mi siluiesc, eu însumi haina-mi ofer,

coborând la chioșc, după gazeta de seară,

pe care mai mult o răsfoiesc,

decât o citesc.

Vântul gonește frunze. Al lămpilor opace lumină obscură

pe aceste meleaguri triste, epigraful cărora e – victoria oglinzilor,

în alianță cu băltoacele, creează efectul abundenței la oraș și sat.

Până și hoții șterpelesc portocale, zgâriind amalgamul.

De altfel, sentimentul cu care te privești tu pe tine, –

atare sentiment l-am uitat.

Pe aceste meleaguri totul e calculat pentru iarnă; visele,

zidurile închisorilor, paltoanele; toaletele mireselor – dalbul

de an nou, băuturile, acul de cronometru.

Veste din puf de vrăbii și noroi la cantitatea respectivă de săpun;

drepturile puritane. Albe. Iar în mâinile vioriștilor –

termofoare de lemn și fetru.

Acest meleag e nemișcat. Imaginându-ți volumul de producție

a fontei și plumbului, clatini din capul năucit,

amintindu-ți de vechea putere sprijinită pe cravașe căzăcești și baionete.

Vulturii nu se așază, ca atrași de magnet, pe amalgamul metalic.

Aici, până și scaunele împletite din mlajă

se țin pe mlaștini și piulițe cu mărunte filete.

Doar peștii din mări mai știu prețul libertății; însă

muțenia lor ne impune ca și cum să ne creăm propriile

etichete și case. Și spațiul atârnă ca lista de prețuri în pustiu.

Timpul a fost zămislit de moarte. Având nevoie de trupuri și obiecte,

calitățile acestora ei le caută în legume crude.

Cocoșul ia seama la orologiu.

A trăi în epoca împlinirilor, având o înaltă ținută morală,

cu părere de rău e greu. Ridicându-i vreunei drăguțe fusta,

vezi ceea ce căutai, și nicidecum ceva nou, minunat.

Și nu că în acest caz Lobacevski ar cam lua-o razna, neeuclidian,

însă lumea dilatată undeva ar trebui să se îngusteze, și iată –

cu perspectiva s-a terminat.

Sau că harta Europei a fost furată de agenții puterii,

sau că a cincea din cele șase părți rămase pe lume¹

ar fi prea departe. Sau că o oarecare zână generoasă

mă descântă, însă de aici nu pot să plec.

Eu însumi îmi torn vin de Kahors – că doar n-o să strig lacheul –,

totodată mângâindu-mi pisoiul flocos.

Sau că un glonț în tâmplă, de parcă ai împunge greșit cu degetul,

sau să o ștergi de aici, pășind pe mare ca un nou Hristos.

Și-apoi cum n-ai confunda, cu ochi de om beat, în gerul ăsta de câine,

trenul cu vaporul? – Totuna nu ai intra-n pământ de rușine:

ca și nava pe apă, roțile trenului pe șine

nu lasă urme.

Dar ce mai scriu în ziare la rubrica „Din sala tribunalului”?

Sentința a fost executată. Filistinul, ce s-ar ivi pe aici,

prin ochelarii săi cu rame de plumb ar observa nelămurit,

cum, lângă zidul de cărămidă, stă omul cu fața la pământ;

dar nu doarme. Fiindcă a se-ngrețoșa de creștetul ce visează

are dreptul cel ciuruit.

Agerimea acestei epoci cu rădăcinile se-mpletește în

acele vremuri, ce nu erau în stare în orbirea lor

să deosebească ce a căzut din leagăne de leagănele ce au căzut.

Minunea cu ochi albinoși nu vrea să privească mai departe de moarte.

Păcat, tacâmuri sunt multe, însă nu ai cu cine sta la masă,

pe tine, Riurik², de a te întreba ceva gemut.

Agerimea acestor vremi – e agerimea lucrurilor într-un fundac.

Deocamdată, e de dorit să nu spargi lemnul cu fruntea,  

ci doar poți scuipa pe pereți. Nu cneazul, dinozaurul s-ar trezi, ai crede.

Iar pentru ultimul vers nu ești nebun să-i smulgi păsării pana din aripă!

Capitolul poate fi de presărat cenușă peste crește în licăr de secure

sau de a pune peste el laur verde.

1961

________________   

1. Referire la cele șase părți din uscatul globului pământesc, pe care se întindea URSS.

               2. Riurik –  în limbile scandinave Rørik, n. pe la 830 – d. pe la 879. A fost o căpetenie varegă care  izbuti să întemeieze statul slavilor răsăriteni. 

Stație în pustiu

Astăzi, atât pe puțini greci mai sunt în Leningrad,

și noi am dărâmat Biserica grecească,

pentru ca în locul eliberat să zidim

o sală de concert. Dar atare arhitectură

aduce a deznădăjduire. De altfel,

sala de concert de peste o mie de locuri

nu e chiar atât de deznădăjduită: e un palat,

un palat al artei. Cine e vinovat de faptul

că măiestria vocală aduce mai mulți bani,

decât praporii credinței?

E trist doar că deja din depărtare

nu mai vedem acea cupolă anormală,

ci o hidoasă dungă lunguiață.

Însă-n ce privește urâțeniile proporțiilor,

omul nu depinde de ele, ci mai curând

de proporțiile monstruozității.

Îmi amintesc perfect cum o dărâmau.

Era primăvară, în acea perioadă

eu vizitam o familie de tătari

ce locuia nu departe de noi. Prin geam

vedeam Biserica grecească.

Totul începu cu discuții tătărăști;

apoi în discuție se-amestecară sunete,

mai întâi contopindu-se cu vorbirea,

pe care însă curând o dominară, anihilând-o.

În grădinița bisericii intrase un excavator

ce-avea legat de braț o greutate de fontă

sub loviturile căreia pereții prinseră să cedeze.

Ar fi fost de râs, ca tu, peretele, să nu cedezi

în confruntarea cu distrugătorul.

Unde mai pui că excavatorul

putea să considere biserica obiect neînsuflețit,

oarecum cu el, excavatorul, asemănător.

Iar în lumea neînsuflețiților nu se obișnuiește

de a da riposta unul altuia.

Apoi au venit și basculante, buldozere...

Și se-ntâmplă că la oră târzie eu să stau

pe ruinele absidei. Prin prăbușirile altarului

se vedea bolta nopții. Și eu –  prin spărturile din altar –

priveam tramvaiele în goană,

înșiruirea felinarelor opace. Astfel

cele ce nu se află nicicând în biserică

eu le vedeam prin prisma bisericii.

Cândva, când nu vom mai fi în viață,

mai bine zis – după noi, în locul nostru

va apărea ceva de care, poate, cineva,

din cei ce ne cunoscuseră, se va înspăimânta.

Cei care nu ne cunoscură nu vor fi prea mulți.

Precum, să zicem, din veche obișnuință,

la locuri cunoscute câinii ridică piciorul.

Gardul a fost distrus demult, demult,

dar el, probabil, mai visează curtea.

Visele lor sunt hașurate, anulate de realitate.

Dar poate că pământul păstrează mirosul bisericii:

asfaltul nu poate distruge mirosul adevărului.

La ce le-o fi trebuit astă clădire dezgustătoare?!

Pentru ei aici e grădiniță; chiar așa zic – grădiniță.

Numai că ceea ce pentru oameni este evident,

câinilor li-i absolut indiferent. De unde și

ceea ce se numește: „atașament câinesc”.

Și dacă a fost să vorbesc în serios

despre ștafeta generațiilor,

eu nu cred decât în astfel de continuitate.

Astăzi, atât pe puțin greci mai sunt în Leningrad;

în genere, și în afara Greciei ei sunt puțini.

În orice caz, puțini, pentru ca să poată păstra

edificiile credinței. Iar să creadă în ce construim noi,

nimeni nu le cere. Un singur lucru

să stea de temelie: datoria națiunii e de a boteza,

iar de a duce crucea – e altceva.

Ei au avut o singură datorie. Dar

nu au reușit s-o îndeplinească.

Ogorul nearat e în paragină.

„Plugarule, păstrează-ți uneltele,

iar noi vom hotărî când să dăm în spic”.

Însă ei nu și-au păstrat uneltele.

Azi noapte, privind prin geam,

mă tot gândeam la ce-a fost să-ajungem noi...

Și de ce a fost să ne tot depărtăm:

de creștinism sau de elenism?

Ce ni-i mai aproape? Ce e în viitor?

Oare nu ne așteaptă o altă eră?

Iar de-i așa, care ne-ar fi comuna datorie?

Și ce ar trebui să-i sacrificăm?

1966