Din poezia lumii
Iosif BRODSKI
(1940–1996)
În traducerea lui Leo BUTNARU
S-a
născut la 24 mai, în Leningrad. Tatăl său, căpitanul Aleksandr Ivanovici, a
fost corespondent-fotograf de război, apoi a activat la Muzeul Marinei Militare
din Leningrad și în redacțiile mai multor ziare. Mama, Maria Moiseievna Volpert.
a fost contabil.
În
perioada 1947-1953 Iosif studiază
în trei școli leningrădene, în 1953 rămânând repetent. Depune o cerere de a fi
admis elev al Școlii Baltice de Marină, însă este respins. Învață în clasa a
7-a, o începe pe cea de-a opta, însă abandonează școala, angajându-se ucenic de
strungar la uzina „Arsenal”. Încearcă fără succes să se înscrie într-o școală
de marinari de submarine, la 16 ani se aprinde de ideea de a deveni medic, o
lună de zile fiind ajutor de prosector la morgă, face disecții și autopsii.
Apoi mai lucrează fochist, paznic de far.
După propriile mărturii,
primele poeme le scrie în 1956-1957. Este muncitor într-o expediție arheologică
la Marea Albă, Siberia Orientală, Nordul Iakutiei (1957–1960). În februarie
1960 are loc prima apariție publică importantă a lui Iosif Brodski într-un
recital de poezie, unde citește și poemul „Cimitir evreiesc”, care declanșează
un adevărat scandal.
La Samarkand, împreună cu
prietenul său Oleg Șahmatov, aviator, schițează planul deturnării unui avion,
pentru a zbura în Occident. Însă renunță. Peste un an, Șahmatov este arestat de
KGB, divulgând planul respectiv.
Pe 29 noiembrie 1963 în ziarul
„Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”) este publicat foiletonul „Un
trântor de la periferia literaturii”, acuzându-l pe Brodski de parazitism
social. Începe o lungă perioadă de urmărire a poetului.
La începutul anului 1964 i se
întâmplă primul acces cardiac, după care, întreaga viață, avea să sufere de
angină pectorală. Este trimis forțat la expertiză psihiatrică într-un ospiciu,
unde se va afla trei săptămâni („cele mai groaznice din viața mea”, avea să
menționeze poetul). Pe 13 martie 1964 este condamnat la cinci ani de muncă
forțată în regiunea
Arhanghelsk.
Înregistrările de la procesul
intentat lui Iosif Brodski, făcute de Frida Vigdorova, apar în influentele
publicații occidentale „New Leader”, „Encounter”, „Figaro Litteraire”, sunt
transmise de BBC. Cu susținerea activă a Annei Ahmatova, se declanșează o
campanie socială întru apărarea lui Iosif Brodski. Scrisorile de susținere sunt
semnate de D. Șostakovici, S. Marșak, K. Ciukovski, K. Paustovski, A.
Tvardovski, Iu. Gherman ș. a. Sub presiunea opiniei publice mondiale, mai ales
după intervenția specială a lui Jan-Paul Sartre, termenul de deportare al lui
Iosif Brodski este redus la minimum.
În ziua de 10 mai 1972, Iosif
Brodski este convocat la Biroul de Pașapoarte pentru Străinătate, fiind pus în
fața dilemei: sau emigrează urgent, sau pot urma „zile fierbinți”, inclusiv
internarea în ospiciu. Privat de cetățenie sovietică, pe 4 iunie Brodski zboară
la Viena cu „viză de Israel”. Încep anii de exil.
Se stabilește în SUA, unde i
se oferă postul de „poet invitat” (poet-in-residence) al Universității din
Michigan. Din acel moment, ex-cetățeanul sovietic, care nu avea la activ decât
8 clase neterminate, are o existență de profesor, invitat mai apoi la șase
universități americane și britanice, predând istoria literaturii ruse, poezia
rusă și universală, teoria versificației, ținând prelegeri și conferințe în
biblioteci și universități din SUA, Canada, Anglia, Irlanda, Franța, Suedia,
Italia.
Brodski se dedică activ
eseisticii, pe care o cultivă până la sfârșitul vieții. În SUA îi apar cărțile
de eseuri „Less Than One” (Mai puțin de unul), 1986 (declarată cea mai bună
carte de critică pentru 1986 în SUA); „Watermark” (Cheiul incurabililor),1992,
și „On Grief and Reason” (Despre suferință și rațiune), 1995.
Părinții săi au depus de 12
ori cereri de a-și vizita fiul, însă toate au fost respinse în pofida
adresărilor oficiale a mai multor congresmeni și altor politicieni americani.
În 1987 a fost distins cu Premiul
Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA. Se căsătorește cu Maria Socciani, aristocrată italiană,
rusoaică pe linie maternă.
1996. Noaptea de 27 spre 28
ianuarie. În urma unui infarct, Iosif Brodski se stinge din viață. Provizoriu,
este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime de pe malul
Hudsonului, iar la 21 iunie 1997 este reînhumat în cimitirul San Michele din
Veneția.
Adio
Adio,
uită ce-a
fost
și nu
mă-nvinovăți.
Iar
scrisorile arde-le
ca pe un
pod.
Fie-ți
cale
cutezătoare,
dreaptă
și simplă
de tot.
În bezne
sau ceață
lumineze-ți
în viață
puzderia
de stele,
fie ca
speranța
la focul
tău
să-și
încălzească palmele.
Viforniță,
zăpadă,
ploi
și
sălbaticul urlet al focului
ocrotească-te
mereu,
aștepte-te-n
calea ta norocul
mai mare
decât al meu.
Puternică
să fie și minunată
lupta
care-n pieptu-ți
se dă
acum.
Eu sunt
fericit pentru cei care
împreună
cu tine
au, poate
că,
același
drum.
1957
Odiseu către
Telemah
Dragul
meu Telemah,
Războiul Troian
s-a
sfârșit. Cine-o fi învins nu mai țin minte.
Presupun
că grecii: atâția morți
departe
de vetrele lor doar grecii îi pot abandona...
Și
totuși, drumul spre casă
se
dovedi prea lung din cale-afară,
de
parcă, în timp ce noi pe-acolo
pierdeam
timpul, Poseidon ar fi extins spațiul.
Nu-mi
dau seama unde mă aflu,
ce
se află-n fața ochilor. O oarecare insulă murdară,
tufișuri,
acareturi, grohăit de porci,
grădină
sălbăticită, o careva regină,
bălării,
pietre... Scumpe Telemah,
dacă
e să rătăcești atâta șir de ani,
insulele
îți par că seamănă-ntre ele; și creierul
deja
prinde-a greși, cât numără la valuri;
năpădit
de gunoaiele orizontului –
chiul
plânge, iar carnea apei îți astupă-auzul.
Nu-mi
mai amintesc cum se sfârși războiul
și
nu țin minte câți ani să ai acuma tu.
Crești
mare, dragul meu Telemah, crești mare.
Doar
zeii pot ști de ne vom revedea sau nu.
Deja
tu nu mai ești pruncuțul la un pas de care
eu
oprisem bivolii ce trăgeau în plug.
De
n-ar fi fost Palamede, noi viețuiam împreună.
Dar
poate, și el are dreptate: fără mine,
tu
ești ocolit de patimile lui Edip
și
visele tale, scumpul meu Telemah, sunt neprihănite.
1972
Barbizon Terras
Un
hotel mic și nu prea mare în Washington.
Chiriașii
sforăie, fără a-și scoate pe noapte
ochelarii
negri, să nu vadă vise urâte.
Recepționerul
cu umeri de halterofil
răsfoiește
registrul locatarilor, admirând
măruntaiele
Calului Troian cam expirat.
Foșnetul
arbuștilor pitici de măceș
îl
asurzește pe omul în costum maro
ce
stă la terasă. Sângele în tâmple
bate
ca un mesaj Morse nimănui adresat,
returnat.
Cerul bubuitor seamănă
cu
o babilonie a generalilor.
Dacă
va fi să uiți cândva suma
unghiurilor
triunghiului sau pe cea a pătratului
înscris
într-un cerc vicios, să revii aici:
amalgamul
oglinzii din baie ascunde
mult
îmbunătățitul de draga expresie chirilică
limbaj
Volapük*, dar și strict secretul gând la moarte.
––––––––––––––––––
* Volapük este o
limbă artificială, creată între anii 1879-1880 de către preotul Johann Martin
Schleyer, care susținea că Dumnezeu i-a cerut într-un vis să creeze un limbaj
internațional.
1974
* * *
Orașul Londra e minunat. Mai ales pe ploaia pentru
care
nu-i impediment nici tablă, nici chipiu, nici coroană.
Pe atare vreme, doar cei care produc umbrele au șansa,
se pare,
să câștige lupta pentru tron, detronând regina-mamă.
În zi cenușie, când spatele tău nu reușește să-l
atingă
nici chiar umbra și banii îți sunt pe terminate,
în orașul în care oricât de întunecată ar fi cărămida
pe treptele scărilor mereu vor albi sticle cu lapte,
iar tu, desfăcând pagini de gazetă, să dai cu privirea
de notița despre un trecător nimerit sub roți haine;
și doar după ce ajungi la alineatu-n care se spune că
rudele
regretă profund, să respiri ușurat; nu, nu e despre
mine.
1974
Lido
Petrolier
românesc ruginit, bălăcindu-se în azur ca un demi-
bocanc
scofâlcit, pe care nu-l descalți fără a te opinti.
Echipajul
în ce mamele l-au născut – muieratici, onaniști –
se
bronzează pe punte, odată ce sunt la sud, nudiști,
însă
fără un ban în buzunar, ca să iasă-n oraș pe-nserat,
oraș
care de departe arată parcă pe asfințit lipit, încleiat
ca
o carte poștală; peste golf plutesc turmele de nori,
izul
subsuorilor și acordurile chitariștilor zdrăngănitori.
O,
Mediterană! după pustietățile tale piciorul zvâcnitor
jinduiește
să se încâlcească în păienjenișul străzilor.
Mici
construcții pe punte și, putrezită, șubrezită, baza
cercetează
în binoclu portul precum cămila oaza.
Ah,
doar arzând în nisip, pierzându-ți desenul tatuajului
poți
ajunge, după ce treci în sfârșit prin urechea acului,
să
te așezi colo, la măsuță, cu una din atâtea minunate
aborigene
cu sânge fierbinte, sub ghirlande colorate
și
să asculți cum în cerul sudic, sub steagul scaldei și-nserării
ca
degetele ce mozolesc bancnotele freamătă palmierii.
1989
Lui Seamus Heaney*
M-am trezit de la
țipătul pescărușilor în Dublin.
Spre zori,
glasurile lor se auzeau
ca sufletele care
au fost atât de desființate,
încât nici
tristețe nu mai încercau.
Peste mare, norii
treceau în patru straturi,
ca balcoanele
teatrului în așteptarea dramei,
culegând cu
Braille post-scriptumul furiei
și neputinței puse
sub sticla ramei.
Într-o grădină
moartă chinuiau o statuie.
Am tresărit: eu –
aproape de ea, foarte.
Pe trei sferturi,
viața e recunoașterea ta
de tine însuți
într-un confuz urlet forte
sau într-o deplină
împietrire. Eu am fost
în orașul în care
nu m-am născut,
însă, cu un pic de
curaj, aș fi putut muri în el,
dar nu să mă
rătăcesc atât de hirsut.
Țipetele
pescărușilor din Dublin! Sfârșitul gramaticii,
remarci în
tentativa de-a-nvinge rezistența aerului
cu amestec de
sentiment proto-matern,
când e descoperită
infidelitate proto-tatălui –
sfâșiau cu clonțul
auzul, ca pe o cortină, cerând
să fie eliminate
lungimile, mai cu seamă,
în genere
literele, pentru ca monologul să-nceapă iar
cu o curată notă
inumană.
1990
_______________
* Seamus Heaney (1939 – 2013) – scriitor irlandez, laureat al
Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1995.
Pe Via Funari*
Mutre stranii scot
capul prin fereastra ta,
în palatul Gaetani
pute a clei de tâmplărie
și Gino, unde mai
înainte fusese o cafenea și eu luam cheile,
s-a închis. În
locul știut ca Gino acum e o prăvălioară
în care se vând
cravate și ciorapi,
lucruri mult mai
necesare decât el și noi,
din orice punct de
vedere și apreciere. Iar tu ești departe în Tunis
sau în Libia, unde
contempli reversul valurilor
ce vălătucesc în
horbote spre țărmul italian:
aproape ca
Septimius Severus**. Nu cred că de toate
ar fi vinovați
banii, fuga timpului sau eu.
În orice caz, nu e
mai puțin verosimil că
proverbiala
neînsuflețire a cosmosului
obosit din cauza proastei
sale nemărginiri
își caută un
adăpost terestru, iar noi – am și apărut.
Apoi ar mai trebui
spus mulțumesc
dacă ea s-ar
mulțumi cu un apartament
cu expresia feței
sau cu o emisferă a creierului
și nu ne-ar băga
pe noi direct în pământ
cum s-a întâmplat
cu părinții noștri, cu fratele,
surioara, cu D.
Butonul lacătului de la ușă
nu e decât un
crater în miniatură
căscând cu
modestia de rigoare
în urma atingerii
de cosmos, fragmentele meteoriților mărunți
și intrările în
case fiind de-a dreptul acoperite de atare variolă.
Pe scurt, noi nu
ne-am revăzut. Mă tem că o nouă ocazie
nu o vom avea
curând. Posibil, niciodată.
Nu fi tristă: nu
cred că aș fi putut
să-ți mărturisesc
și să-ți recunosc ceva mai mult
decât Sirius –
Canopus, chiar dacă aici, la ușa ta
acestea se
ciocnesc între ele în plină zi,
fără să aștepte
precauta noapte, aplecată peste telescop.
1995
_____________
*Via
Funari leagă Piazza Mattei de Piazza Campitelli din Roma.
**Septimius Severus (146
– 211) – împărat roman în perioada 193 –211.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu