GĂGĂUZII?... DEZNAȚIONALIZAȚI - TOT MAI MULT LA TIMPUL TRECUT

Mihail Cechir

Uneori, de colegi din Rusia, Ucraina, țările baltice, din România etc., sunt întrebat dacă mă interesează, dacă urmăresc problema cu găgăuzii. Și eu le răspund că, de fapt, nu e o problemă, ci un oarecare exercițiu în marginile istoriei Moldovei, României. Și nici nu e o problemă cu găgăuzii, ci un exercițiu al găgăuzilor înșiși, între ei. Iar dacă e o problemă, totuși, ar fi una mare, dramatică pentru ei. De ce? Odată ce majoritatea găgăuzilor comunică în limba rusă, odată ce toată administrația lor e rusificată, toate hârțoagele birocratice fiind scrise în rusește, înseamnă că găgăuzii nici nu-și dau seama că, de fapt, ei nu există. Odată ce o populație, dar mai ales un popor nu comunică pe toate dimensiunile și importanța existenței sale în limba proprie, înseamnă că ea, populația, el, poporul, ca și cum nu ar exista. Realitatea istorică necruțătoare – trebuie să o recunoaștem, nu pentru a ne bucura, ci pentru a constata o iminență, este că o populație – dar găgăuzii sunt o populație, nu un popor, – nu poate nicidecum să aibă toate, dar mai ales cele mai importante elemente vitale de comunicare și avansare în limba ei, care nu poate fi utilizată dincolo de gardul autonomiilor de orice fel. Nu au găgăuzii atâția bani, atâtea bogății, pentru a se face importanți, auziți, băgați în seamă, la urma urmelor, luați în serios. Credeți că Rusia are nevoie de ei? Să fim serioși! 

Dionisie Tanasoglu

Rusia a nimicit, prin dispersare și crâncenă asimilare, zeci de populații și mai numeroase decât găgăuzii. Credeți că moldovenii/ românii îi vor mai apropia vreodată, după ce ei, găgăuzii, s-au comportat atât de obraznic, de trădător, mizând pe Rusia, fără a-și da seama de ce-i poate aștepta? Nu știu dacă e posibil de reparat, de aplanat ceva.  Cred că în 20-30 de ani dintre găgăuzi doar niște bătrâni ar mai putea spune ceva în limba, pe care ei o numesc găgăuză. Nu știu dacă cei mai mulți găgăuzi vor vorbi rusește sau, poate, românește, însă etnia găgăuză va fi una la timpul trecut. Dumnezeu nu se preocupă de grupuri etnice mărunte și guralive, rătăcite în istorie și în propria ignoranță. Asta este ceea ce cred, asta este chiar profeția mea. O constatare neutră, fără prejudecăți față de găgăuzi care, spuneam, nu-și mai pot utiliza limba întru a se lămuri între ei. Cu atât mai mult, pentru a comunica cu alții, cu lumea. Și nu cred că există vreo alternativă la această stare fără de ieșire. De fapt, ceea ce e fără ieșire, nici nu are alternativă…

Nicolae Baboglu

P.S. Politicienii săltați dintre găgăuzi azi, mărunți și rusificați, ar trebui să-și amintească un adevăr: că cele mai consistente lucruri întru ameliorarea comunicării găgăuze, întru dezvoltarea brumei de literatură găgăuză, a culturii acestei populații le-au fost oferite de conaționalii lor, care făcuseră școală serioasă la români, pe timpul românilor. Să ne amintim fie și trei dintre ei, clericul și scriitorii Mihail Ciachir, Dionisie Tanasoglu și Nicolae Baboglu. Ei le-au oferit abecedarul găgăuz, poeme găgăuze, primul (și unicul) roman în limba găgăuzilor etc., etc. În confraternă colaborare cu colegii lor români, ei și-au ajutat, și-au cultivat consângenii. De la ei încoace, găgăuzii, în cultură, literatură, nu au mai avut minți și talente luminate, care să-i ocrotească de rusificare, deznaționalizare. Din păcate, acesta e adevărul.

                                                                                                                                                                                                                                                                       

BRODSKI PERPETUUM / EUPHORION

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut la Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului Brodski. În februarie 1964, este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

A fost înmormântat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Pietre pe pământ

Acestea sunt versuri despre cum stau pietrele pe pământ,

pietre simple, o jumătate din care nu văd soarele,

pietre simple, surii, nearătoase,

pietre simple, – pietre fără epitafuri pe ele.

Pietrele martore la mersul nostru, uneori suportându-l,

albe sub soare, însă nopțile pietrele

sunt asemănătoare ochilor mari ai peștilor,

pietrele care ne macină pașii, –

eternele râșnițe ale veșnicelor grâne.

Pietrele care ne primesc mersul,

asemeni unei ape negre – pietrele cenușii,

pietre ce împodobesc gâtul sinucigașului,

pietre rare, șlefuite de înțelepciune.

Pietre pe care va fi scris: „libertate”.

Pietre cu care, cândva, vor fi pavate drumuri.

Pietre cu care vor fi construite închisori

sau pietre ce vor rămânea nemișcate,

ca niște pietre care nu trezesc asociații.

Astfel

stau pietrele pe pământ,

pietrele simple, semănând a cefe umane,

pietre simple, – pietre fără epitafuri pe ele.

1958

Gladiatorii

Ne luăm rămas bun.

Până la întâlnirea din mormânt.

Timpul ne vine.

Ei și ce?

Noi nu am învins.

Vom muri pe arenă.

Acolo e mai bine.

Nu vom cheli

din cauza femeilor, de vin.

...Iar peste Colosseum

seninul cerului,

fără strop de nor,

e la fel ca și peste patria noastră,

din care am plecat zadarnic 

de dragul adevărului

și încă

de dragul bogăției romanilor.

De altfel,

nu ne încearcă obida.

Să fia asta obidă?

Pur și simplu,

se vede,

astfel ne căzu orândă...

Se-apropie timpul nostru.

Publicul deja s-a și așezat

de la mare la mic.

Noi vom muri pe arenă.

Lumea are nevoie de pâine

și circ.

IX.1958

POEME DIN

                                            Leo BUTNARU

Crăpat de zori

În domoale unde de ape pământene – fâșii roșii

mai mari

mai mici

ca niște legători căzute de pe o infinitudine de ochi

peste altă infinitudine de ochi.

Simetrie între

legători de ochi

și

legături cosmice

în acest caz fiind absurd să se caute

de care parte ar fi

dreptatea

totul fiind în

pofida a toate...

Mercenari întru metaforă

până în prezent

s-a cam dovedit că

în poezie

viitorul acesteia aparține inegalabilului ei trecut

iar

în ce privește prezentul

și imediata lui învecinare

viitorul

e de presupus că nu a rămas mult până când

pentru solicitarea poeziei genialilor autori

bibliotecile țărilor bogate vor plăti

cititori-mercenari

IOSIF BRODSKI ÎN „CONTEMPORANUL - IDEEA EUROPEANĂ”

Post Scriptum

Păcat e că ce-a devenit pentru mine

existența ta nu a fost să devină pentru tine

existența mea. ...A câta oară

în pustietatea nopții

eu las să-nghită cosmosul telefonic

bănuțul meu de-aramă, încoronat de herb,

în disperata tentativă de-a apropia

momentul unirii noastre... Dar, vai,

celui ce nu-i în stare a schimba

propria sa lume, de obicei nu-i rămâne

decât a roti discul știrb al telefonului,

ca masa la ședințe de spiritism,

până spiritul nu ar răspunde a ecou

ultimului ton bocit în receptor.

1967

Trezit de telefon, mă bărbieresc...

Trezit de telefon, mă bărbieresc,

mă spăl de dinți, hârcâi, mă ghilosesc,

mă șterg meticulos, mănânc ou fiert, în pace.

Odată ce ai față, dimineața ai ce face.

Seara târziu, el îi spune prietenei sale, surd,

că, iarna, cel mai bine e undeva la sud;

ea, prinzându-și ciorapul sau făcându-i nod,

se uită-n pod.

În acest an, februarie e geros, câinos.

Un țipăt de pasăre, săgetat până la os,

îngustează Podul laminatorilor

                                 ca unghiu-n echer.

Sus, norul,

e ca – aparte, singuratic – un creier.

1968

Ah, ispita de-a o tot ține în rime!...

Ah, ispita de-a o tot ține în rime!...

Parțial, ar fi răzbun, dar mai mult e lingușirea

sufletului de către minte:

aluzie, că și el și ea, în doi

sunt în câștig

din câte-a fost să îndure

strâmbătăți, nevoi...

1970

ALTE POEME DE BRODSKI

Din poezia lumii

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, pe malul Hudsonului, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Amiază  în cameră

I

Amiază în cameră. Tihna cea,

când aievea, mișcând mâna, ca în vis,

nu poți schimba nimic

din ce ai vrea, din ce ai atins.

Lumina străbate prin geam, orbind.

soarele, urcând în zenit,

punându-și raza pe parchet

prin asta ajunge și el înlemnit.

Praf pătruns în porii pomeților.

Caloriferul graseiază mahmur.

Trupul, așezându-se, modifică

scaunul ce-aduce deja a centaur

II

ce privește-ndărăt: umbra ascunde

profilul, menirea căruia e de a

se solidifica, reamintește mitul

repetând numărul, întru a preciza

câți membri sunt. Trecerea de la cuvinte

la cifre nu e de mirare.

Clipind, ochiul plasează cifra în stare

de relativă suspendare.

Aerul-n care – nici să stai pe picioare,

nici să șezi, necum a te culca,

înțelege „patru”, „șase”, „opt”, celelalte

cifre mai bine decât vorbirea.

III

PE 28 DECEMBRIE 1925, MUREA SERGHEI ESENIN

Poeme din:

      Serghei ESENIN      

 (1895 – 1925)

AUTOBIOGRAFIE

M-am născut în anul 1895 la 21 septembrie în satul Konstantinovo din plasa Kuziminskoe, gubernia Riazan. Tatăl meu e țăranul Aleksandr Nikitici Esenin, mama – Tatiana Feodorovna.

Copilăria mi-am petrecut-o la bunic și la bunica de pe mamă într-o altă parte a satului, care se numește Matovo.

Primele amintiri le am de pe la trei-patru ani.

Țin minte pădurea, un șleau larg și hopuros. Bunica merge la mănăstirea Radovețki, care se află la vreo 40 de verste depărtare de noi. Eu, ținându-mă de  poala ei, abia de-mi mai împleticesc picioarele de oboseală, iar bunica mă tot îndeamnă: „Mergi, mergi, pomușoară, dumnezeu te va face fericit”.

Deseori, la noi se adunau orbii ce rătăceau prin sate, cântau melodii religioase despre raiul minunat, despre Lazăr, despre Nekulai și despre mirele-musafir luminat din tărâmuri nevăzute.

Dădaca – o bătrână necăjită ce avea grijă de mine, îmi spunea povești, aceleași pe care le cunosc toți copii de țărani.

Bunicul îmi cânta melodii vechi, nespus de apăsătoare, răvășitoare. Sâmbetele și duminicile îmi povestea biblia și istoria sfântă (...)

În afară de bunică, bunic și dădacă, în familia noastră era și un unchi epileptic. Mă iubea foarte mult și deseori mergeam cu el la Oka să adăpăm caii. Noaptea, pe timp de liniște, luna  stă sus peste râu. Când caii beau apă, mi se părea că iată-iată vor sorbi și luna, și mă bucuram când ea, împreună cu undele, se îndepărta de boturile lor. De cum am împlinit 12 ani, am fost dat la școala de învățători. Rudele voiau să facă din mine un învățător de țară. Speranțele lor se duceau până la porțile institutului în care, din fericire, așa și nu am ajuns.

Am început să scriu versuri pe la 9 ani, iar cititul l-am învățat pe la 5.

Creația mea a fost influențată de ceastuștele sătești. Perioada de învățătură nu a lăsat în conștiința mea urme deosebite, decât cunoașterea temeinică a vechii slavone bisericești. Asta e cam totul cu ce m-am ales.

Celelalte le-am deprins sub îndrumarea unui oarecare Klemionov. El m-a familiarizat cu noua literatură, explicându-mi de ce, în anumite privințe, trebuie să te temi de clasici. Dintre poeți cel mai mult îmi plăceau Lermontov și Kolțov. Mai târziu am ajuns la Pușkin.

În anul 1913 am devenit liber ascultător la Universitatea lui Șaniavski. Stând acolo 1,5 ani, din considerente ce țineau de situația materială, mă văzui nevoit a mă întoarce în sat.

În acea vreme deja aveam scrisă cartea de versuri „Radunița” (Paștele blajinilor). Anumite texte le-am trimis  unor reviste petersburgheze și, neprimind răspuns, mă dusei eu însumi acolo. Am ajuns, l-am căutat pe Gorodețki. El m-a primit cu brațele deschise. Pe atunci, în casa lui se adunau toți poeții. Despre mine a început să se vorbească și au prins a mă publica care mai de care.

Am publicat în: „Gândirea rusă”, „Viața pentru toți”, „Revista lunară” a lui Miroliubov, „Note din nord” ș. a. Aceasta se întâmpla în primăvara anului 1915. Iar în toamnă, Kliuiev mi-a expediat o telegramă în sat, rugându-mă să vin la el.

Mi l-a găsit pe editorul M. V. Averianov, și peste câteva luni văzu lumina tiparului prima mea carte „Radunița”. A apărut în anul 1915, însă datată cu 1916.

În timpul începuturilor aflării la Petersburg mi se întâmpla să mă întâlnesc deseori cu Blok, cu Ivanov-Razumnîi. Mai târziu, cu Andrei Belîi.

Prima perioadă a revoluției am întâmpinat-o cu simpatie, însă mai mult spontan, decât conștient.

În 1917 a avut loc prima mea căsătorie cu Z. N. Raih.

În 1918 m-am despărțit de ea, iar după aceasta începu viața mea de rătăcitor, ca și cea a tuturor rosienilor din perioada anilor 1918-21. În acest răstimp am fost în Turkmenistan, Caucaz, Persia, Crimeea, Basarabia, în stepele Orenburgului, pe țărmurile Murmanskului, în Arhanghelskoe și Solovki.

În 1921 m-am căsătorit cu I(sadora) Duncan, plecând în America, înainte de asta, însă, colindând toată Europa, cu excepția Spaniei.

După viața de peste hotare, deja priveam cu alți ochi țara mea și evenimentele. Nu-mi plăcea nomadismul nostru abia potolit. Mă atrăgea civilizația. Însă nu iubesc America foarte tare. America nu e decât o astfel de duhoare, în care moare nu numai arta, ci, în genere, cele mai  frumoase elanuri umane. Dacă astăzi există o orientare spre America, eu sunt gata să prefer cerul nostru cenușiu și peisajul nostru (...) Aceștia nu ți-s zgârie-norii care deocamdată nu i-au dat decât pe Rockfeller și Mackormica, în schimb e ceea ce i-a crescut la noi pe Tolstoi, Dostoievski, Pușkin, Lermontov ș. a.

Înainte de toate, îmi place să depistez organicitatea. Pentru mine arta nu înseamnă ingeniozități de ozoare întortocheate, ci chiar cuvântul necesar acelui limbaj, prin care țin să mă exprim.

De aceea curentul imagismului întemeiat în anul 1919, pe de o parte – de mine, de cealaltă – de Șerșenevici, chiar dacă a întors formal poezia rusă pe o altă albie de receptare, încă nu a oferit nimănui dreptul să pretindă la talent. Acum neg orice școli, curente. Consider că poetul nu poate prefera o anume școală. Aceasta îl ține legat de mâini și de picioare. Numai artistul liber poate aduce cuvântul liber.

Cam asta ar fi, pe scurt, schematic, ceea ce se referă la biografia mea. Aici nu a fost spus totul. Însă eu cred că, în ce mă privește, e devreme să fac anumite bilanțuri. Viața mea și arta mea sunt înainte.

Serghei Esenin

1924 20/VI

P.S. La 28 decembrie 1925, în hotelul leningrădean „Anglettere”, este descoperit corpul neînsuflețit al lui Serghei Esenin. Se presupune că s-ar fi sinucis, versiune ce trezește controverse până în zilele noastre.

*     *     *   

În 1912, Serghei Esenin intenționa să publice la Riazan prima sa carte de versuri „Gânduri bolnave”. Debutează, însă, precum scrie și în autobiografie, cu „Radunița”. A mai editat volumele de versuri „Albăstrime” (Goluben’), „Schimbarea la față”, „Săteanul cititor de ceaslov” (1918),  „Treriadița” (1920), „Spovedania unul huligan” (1921), „Versurile unui scandalagiu” (1923), „Moscova cârciumilor” (1924), „Rusia Sovietică” (1923), „Motive din Persia” (1925),  poemele dramatice „Țara nemernicilor”, „Pugaciov”, „Anna Sneghina”, eseurile despre artă „Cheile Mariei” (aici, Maria, în sens de: suflet; textul a stat la baza platformei imagiștilor), „Existența și arta”, proză ș.a. Căutările în sfera metaforei îl apropie de A. Mariengof, V. Șerșenevici, R. Ivnev, cu care se întrunește în grupul imagiștilor, ce era unul din cei trei afluenți importanți ai avangardismului poetic rus, celelalte două fiind ego-futurismul și cubo-futurismul.

De o remarcabilă complexitate a trăirilor auctoriale, poemele inserate aici țin de textele eseniene cele mai apropiate suflului novator al modernismului, față de care poetul avea, totuși, anumite rezerve.

SĂRINDAR

Lui A. Mariengof

1

Sună, sună corn de-ngropăciune!

Ce-i de făcut, ce-i de făcut acum

Pe noroioasele coapse de drum?

Voi, iubitori de ploșnițe cântătoare,

Nu vreți juganului a i-o suge?

A ne da în festin cu mutre smerite – ajunge,

Dragă ți-e, nedragă – ia-o oricum.

E bine când amurgul ne întărâtă,

Băgându-ne în fundurile groase

Însângerata zării mătură.

Curând promoroaca va prinde-a vărui

Orășelul din zare și aceste pajiști.

Orice s-ar întâmpla,

De moarte nu aveți unde vă tăinui,

De dușman n-aveți cum scăpa.

Iată-l, iată-l cum cu burta-i verde de fier

Întinde degetele spre gâtul văii, spre a-l înșfăca.

Bătrâna moară dă din urechi,

Ascuțindu-și mirosul de măcinătură.

Și mutul ogrăzilor – boul,

Ștergându-și limba aspră de răzor

Simți peste ogor pericol și ură.

2

Au nu de aia dincolo de sat

Atât de jalnic suspină armonica? –

Tra-lea-lea, tri-li-li-bom

Dăinuie peste pervazul zgâriat.

Și nu de aia vânt palid de-ntomnare 

Vălurirea albăstrimii provocând,

Parcă de pe cai cu o țesală deasă

De prin arțari ar țesăla frunzare?

Vine, vine strașnicul vestitor,

Sub călcâie dumbrăvi doborând.

Și cântecele-s tot mai întristate

Întrerupte sau acompaniate

De țipătul frânt al brotacilor din fân.

O, răsăritul de electricitate,

Surda încleștare dintre țevării și curele,

Al acestor izbe pântec de fecioare

Îl scutură-a oțelului friguri rebele.

3

Vedeți voi oare

Cum gonește prin stepe,

Ascunzându-se-n ceața apelor curate,

Fornăind din nările-i de fier,

Trenul cu uriașe labe forjate?

Și cum, după el

Prin iarba înaltă,

Ca la sărbătoarea alergărilor disperate,

Galopează un mânz cu coama roșcată?

Dragul, dragul de el, prostuț vânturatic,

Ei, unde aleargă, unde vrea să ajungă?

Oare chiar să nu știe că mai toți caii vii

Au fost răpuși de tabunul oțelului strașnic?

Să nu știe oare că-n tihnite câmpii

Disperata fugă nu-l mai întoarce,

Precum nici în vremuri de cândva

Când pentru un cal pecenegul dădea

O pereche de rusoaice de stepă, sadea?

Deja

Soarta altfel schimbă negoțul

Cu apele noastre trezite de scrâșnete,

Încât, astăzi, dimpotrivă, –

Pentru mia de puduri de carne de cal și piele

Se cumpără o locomotivă.

4

Dracul să te ia, musafir păcătos!

Cu tine cântul nostru nu face casă bună –

Ce rău ne pare că în copilărie nu te-am înecat

Ca pe o găleată, în fântână.

Lor le e bine să stea și să privească,

Rujându-și buzele-n pupături de tinichea –

Pe când eu, ca psalmistul, trebuie să cânt

Peste țara-mi natală un etern aliluia.

De aceea în mocirlosul septembrie

Peste nisipișul uscat și rece, întins,

Dându-se cu capul de gard, scorușul

Sângele ciorchinilor zdrobiți și-a prelins.

De aceea și tristețea a concrescut

În al armonicii triluit posac,

Iar mojicul mirosind a jilavă pleavă

S-a înecat cu barbar basamac.

(1920)

SPOVEDANIUA UNUI HULIGAN

Nu poate să cânte orișicare,

Nu oricui îi este dat să cadă ca mărul goldan

La străine picioare.

Aceasta e cea mai mare spovedanie

Prin care se mărturisește un huligan.