IOSIF BRODSKI ÎN „CONTEMPORANUL - IDEEA EUROPEANĂ”

Post Scriptum

Păcat e că ce-a devenit pentru mine

existența ta nu a fost să devină pentru tine

existența mea. ...A câta oară

în pustietatea nopții

eu las să-nghită cosmosul telefonic

bănuțul meu de-aramă, încoronat de herb,

în disperata tentativă de-a apropia

momentul unirii noastre... Dar, vai,

celui ce nu-i în stare a schimba

propria sa lume, de obicei nu-i rămâne

decât a roti discul știrb al telefonului,

ca masa la ședințe de spiritism,

până spiritul nu ar răspunde a ecou

ultimului ton bocit în receptor.

1967

Trezit de telefon, mă bărbieresc...

Trezit de telefon, mă bărbieresc,

mă spăl de dinți, hârcâi, mă ghilosesc,

mă șterg meticulos, mănânc ou fiert, în pace.

Odată ce ai față, dimineața ai ce face.

Seara târziu, el îi spune prietenei sale, surd,

că, iarna, cel mai bine e undeva la sud;

ea, prinzându-și ciorapul sau făcându-i nod,

se uită-n pod.

În acest an, februarie e geros, câinos.

Un țipăt de pasăre, săgetat până la os,

îngustează Podul laminatorilor

                                 ca unghiu-n echer.

Sus, norul,

e ca – aparte, singuratic – un creier.

1968

Ah, ispita de-a o tot ține în rime!...

Ah, ispita de-a o tot ține în rime!...

Parțial, ar fi răzbun, dar mai mult e lingușirea

sufletului de către minte:

aluzie, că și el și ea, în doi

sunt în câștig

din câte-a fost să îndure

strâmbătăți, nevoi...

1970

Din „Cântec de leagăn pentru Cape Cod” („Capul Batogului”)

IX

Omul meditează la propria sa viață, ca noaptea cu gândul la lampă.

Într-un anumit moment ideile trec dincolo de ramele

celor două emisfere ale creierului și,

alunecând ca plapuma, pe dușumele,

dezvelesc ceva, parcă cotul; fără îndoială

noaptea e grea, dar și mai grea ar putea fi,

însă nu atât de nesfârșită, ca să ajungă exact pentru doi.

Cu încetul, a creierului africă, asie,

europă, plus alte părți și picături aglomerate

în marea populată, ce scârțiie din osie,

se întoarce cu obrazul său boțit

către o barză de electricitate.

Hei, privește: Aladin rostește „sesam” – și apare-o grămadă de aur,

Cezar rătăcește prin forul adormit, strigându-l pe Brutus,

privighetoarea trădează dragostea Bogdo Khan-ului din foișor; gol, imatur,

un papuaș bate cu picioarele ritmuri de bughi vughi

pe nisipul întins de la răsărit

la apus.

Năduf. Trezindu-te din somn și boldind cu genunchiul răbegit întunericul,

chiar cât te mai afli în pat înțelegi – asta duce la căsnicie: undeva

peste nouă măr și nouă țări, ba chiar și ceva, s-a întors pe-o coastă

un corp cu care de un noian de vreme nu ai avea

nimic în comun, decât adâncul oceanului

și obiceiul, sălbaticul,

goliciunii. Dar asta nu înseamnă că vă puteți trezi în același timp,

deoarece, pe când acolo e lumină, în emisfera ta

a întuneric. Altfel spus

un singur soare nu e de ajuns

pentru două corpuri. Deci, se poate constata

că globul pământesc e meșterit,

cum Dumnezeu a binevoit.

Și nu e de ajuns pentru a vă găsi, a vă împreuna.

X

Închizând pleoapele, eu văd marginea

pânzei și a cotului la-ncheietură.

Meleagul unde mă aflu e rai, – dar poți afla

că raiul e locul neputinței. Fiindcă

aceasta e una din planetele pe care

lipsește perspectiva.

Atinge cu degetul vârful peniței,

colțul mesei: vei vedea

că asta trezește durere. Unde lucru-i ascuțit,

chiar acolo se află raiul obiectului;

raiul dat în viață doar prin faptul

că obiectul nu poate fi extins la infinit.

Locul unde mă aflu e un vârf de munte,

se poate spune. Mai departe – doar văzduhul, Cronos.

Păstrează acest gând; pentru că raiul e fundac,

drum frânt.

Promontoriu ce intră în mare. Con stâncos.

Prora unei corăbii de fier.

Dar nu se cade să strigi „Pământ!”

Poți spune doar ce oră e.

Făcând asta, nu-ți rămâne decât

să urmărești mișcarea acului pe cadran. Și ochiul

se-neacă neauzit în fața blidului plat,

deoarece orologiile care în rai

nu perturbă confortul

nu bat.

Ceea ce nu există, tu înmulțește la doi:

suma îți va da ideea locului unde te afli.

De altfel, odată ce ele-s cuvinte-n permanentă constanță,

înseamnă că pe-aici cifrele nu contează mai mult

decât un gest care se topește fără urmă

ca o așchie de gheață.

1975

Decembrie în Florența

II

Afundându-se în umezeala amurgului, ochiul, clipind,

ca pe niște pastile de memorie înghite felinarele. Și

casa scărilor ce ți-i la două minute de mers până la Signoria,

coborând pleoapele, face aluzie, surd, la motivul exilului tău:

în apropierea vulcanului ar fi imposibil traiul

fără a-ți arăta din când în când pumnul; dar

nici nu se poate să-l desfaci, în fața morții, zic eu,

deoarece moartea totdeauna nu e decât o a doua

Florență cu arhitectura pe care o are doar Raiul.

VII

Expirând aburi, inspirând aer, în Florența

bat ușile, se-nchid-deschid. De e să trăiești o viață,

două, în dependență de ce-ți încredințează credința,

în prima seară a-i a pricepe: nu-i adevărat că iubirea

mișcă sori și stele (iar luna – nici atât), pentru că ea

toate lucrurile le împarte la doi – până și banii, în vis.

Chiar și în ore de odihnă, gândul la moarte nu iartă.

Iar dacă stelele sudului chiar ar fi mișcate de ea, –

doar pentru ca una să se îndepărteze de cealaltă.

IX

Există orașe în care nu mai e întoarcere. Soarele

bate în geamurile lor ca în oglinzi netede. Adică

în ele nici pentru munți de aur nu poți pătrunde. Acolo

totdeauna curge un râu pe sub șase poduri grele.

Acolo există locuri în care mi-am atins buzele

de alte buze și pana o atinsei de hârtie. Acolo

îți tremură văzul de atâtea colonade, arcade-n agregat,

sperietori de fontă; acolo, asaltând ușa tramvaiului,

mulțimea vorbește pe limba omului, care demult a plecat.

1976

Supraviețuiește-le tuturor

Supraviețuiește-le tuturor

Supraviețuiește-le din nou,

De parcă ei ar fi omătul din nori,

A viselor zăpadă-halo.

Supraviețuiește ungherelor.

Supraviețuiește în unghi.

Încrustează răboj, leagă noduri

Între bine și rău.

Dar supraviețuiește clipa.

Veacului îi supraviețuiește.

Supraviețuiește strigătul

Râsul hohotit îl supraviețuiește.

Supraviețuiește versului sonor

Supraviețuiește-le tuturor.

Discurs la Sorbona

Să studiezi filosofia se cade, în cele mai bun caz, după vârsta

de cincizeci de ani. Iar a elabora un model al societății –

și mai târziu. Mai întâi trebuie să înveți a găti o supă,

să prăjești – dacă nu și să prinzi – peștele,

să prepari o cafea bună. În caz contrar,

legitățile morale miros a centura tatălui

sau aduc a traduceri făcute din germană.

Mai trebuie să înveți a pierde, decât a câștiga,

să te urăști de moarte mai mult pe tine însuți,

decât pe tiran: ani în șir, pentru plata chiriei,

să pui deoparte o jumătate din salariul mizer – înainte

de a filosofa despre domnia dreptății. Care de altfel

vine cu o întârziere de cel puțin jumătate de secol.

A studia opera filosofului e necesar să o faci prin prisma

experienței sau – cu și prin ochelari (ceea ce, aproximativ,

e același lucru), când literele se contopesc

și când o muiere goală într-un așternut boțit din nou

pentru tine nu e decât o fotografie

sau o reproducere după tabloul vreunui pictor.

Dragostea adevărată față de înțelepciune nu insistă

asupra reciprocității și finalizează nu cu căsnicia

în forma editării la Göttingen a unui volum-cărămidă,

ci cu indiferența față de tine însuți,

cu culoarea rușinii, uneori – cu cea a elegiei.

(Undeva se aude tramvaiul, pleoapele se lipesc,

soldații se întorc cu cântec de la bordel,

plouă – unicul lucru ce amintește de Hegel.)

Adevărul constă în faptul că adevărul 

nu există. Asta însă nu te eliberează de responsabilitate,

ci exact invers: etica e și ea vacuum, umplut – practic

permanent – cu comportament uman;

la fel e și cu, dacă doriți, cosmosul.

Iar zeii iubesc binele nu de dragul ochilor acestuia,

ci din considerentul că,

de nu ar exista binele, nici ei, zeii, nu ar exista.

La rândul lor, și dânșii umplu vacuumul.

Posibil chiar mai sistematic decât noi,

deoarece pe noi nu se poate conta.

Chiar dacă suntem cu mult mai mulți, decât oricând

altădată, noi nu suntem în Grecia:

pe noi ne urgisește înnourarea joasă și,

cum spunem mai sus, – ploaia.

Să studiați filosofia e cazul, când

nu aveți nevoie de filosofie. Când vă dați în fine seama

că scaunele din sufragerie și Calea Lactee

sunt legate între ele, și chiar mai strâns

decât cauzele și efectele, decât voi înșivă

cu rudele voastre. Iar ceea ce au în comun

constelațiile cu scaunele sunt insensibilitatea

și inumanitatea. Așa ceva înrudește mai mult chiar

decât împreunarea sexuală sau sângele!

Bineînțeles, nu trebuie să tindem spre

asemănarea cu obiectele. Pe de altă parte,

când ești bolnav, nu e obligatoriu că te însănătoșești

și să tot cazi în nervozități din cauza felului în care arăți.

Iată ce știu oamenii după cincizeci de ani de viață.

Iată de ce, uneori, privindu-se în oglindă,

dânșii confundă între ele estetica și metafizica.

1989