PE 28 DECEMBRIE 1925, MUREA SERGHEI ESENIN

Poeme din:

      Serghei ESENIN      

 (1895 – 1925)

AUTOBIOGRAFIE

M-am născut în anul 1895 la 21 septembrie în satul Konstantinovo din plasa Kuziminskoe, gubernia Riazan. Tatăl meu e țăranul Aleksandr Nikitici Esenin, mama – Tatiana Feodorovna.

Copilăria mi-am petrecut-o la bunic și la bunica de pe mamă într-o altă parte a satului, care se numește Matovo.

Primele amintiri le am de pe la trei-patru ani.

Țin minte pădurea, un șleau larg și hopuros. Bunica merge la mănăstirea Radovețki, care se află la vreo 40 de verste depărtare de noi. Eu, ținându-mă de  poala ei, abia de-mi mai împleticesc picioarele de oboseală, iar bunica mă tot îndeamnă: „Mergi, mergi, pomușoară, dumnezeu te va face fericit”.

Deseori, la noi se adunau orbii ce rătăceau prin sate, cântau melodii religioase despre raiul minunat, despre Lazăr, despre Nekulai și despre mirele-musafir luminat din tărâmuri nevăzute.

Dădaca – o bătrână necăjită ce avea grijă de mine, îmi spunea povești, aceleași pe care le cunosc toți copii de țărani.

Bunicul îmi cânta melodii vechi, nespus de apăsătoare, răvășitoare. Sâmbetele și duminicile îmi povestea biblia și istoria sfântă (...)

În afară de bunică, bunic și dădacă, în familia noastră era și un unchi epileptic. Mă iubea foarte mult și deseori mergeam cu el la Oka să adăpăm caii. Noaptea, pe timp de liniște, luna  stă sus peste râu. Când caii beau apă, mi se părea că iată-iată vor sorbi și luna, și mă bucuram când ea, împreună cu undele, se îndepărta de boturile lor. De cum am împlinit 12 ani, am fost dat la școala de învățători. Rudele voiau să facă din mine un învățător de țară. Speranțele lor se duceau până la porțile institutului în care, din fericire, așa și nu am ajuns.

Am început să scriu versuri pe la 9 ani, iar cititul l-am învățat pe la 5.

Creația mea a fost influențată de ceastuștele sătești. Perioada de învățătură nu a lăsat în conștiința mea urme deosebite, decât cunoașterea temeinică a vechii slavone bisericești. Asta e cam totul cu ce m-am ales.

Celelalte le-am deprins sub îndrumarea unui oarecare Klemionov. El m-a familiarizat cu noua literatură, explicându-mi de ce, în anumite privințe, trebuie să te temi de clasici. Dintre poeți cel mai mult îmi plăceau Lermontov și Kolțov. Mai târziu am ajuns la Pușkin.

În anul 1913 am devenit liber ascultător la Universitatea lui Șaniavski. Stând acolo 1,5 ani, din considerente ce țineau de situația materială, mă văzui nevoit a mă întoarce în sat.

În acea vreme deja aveam scrisă cartea de versuri „Radunița” (Paștele blajinilor). Anumite texte le-am trimis  unor reviste petersburgheze și, neprimind răspuns, mă dusei eu însumi acolo. Am ajuns, l-am căutat pe Gorodețki. El m-a primit cu brațele deschise. Pe atunci, în casa lui se adunau toți poeții. Despre mine a început să se vorbească și au prins a mă publica care mai de care.

Am publicat în: „Gândirea rusă”, „Viața pentru toți”, „Revista lunară” a lui Miroliubov, „Note din nord” ș. a. Aceasta se întâmpla în primăvara anului 1915. Iar în toamnă, Kliuiev mi-a expediat o telegramă în sat, rugându-mă să vin la el.

Mi l-a găsit pe editorul M. V. Averianov, și peste câteva luni văzu lumina tiparului prima mea carte „Radunița”. A apărut în anul 1915, însă datată cu 1916.

În timpul începuturilor aflării la Petersburg mi se întâmpla să mă întâlnesc deseori cu Blok, cu Ivanov-Razumnîi. Mai târziu, cu Andrei Belîi.

Prima perioadă a revoluției am întâmpinat-o cu simpatie, însă mai mult spontan, decât conștient.

În 1917 a avut loc prima mea căsătorie cu Z. N. Raih.

În 1918 m-am despărțit de ea, iar după aceasta începu viața mea de rătăcitor, ca și cea a tuturor rosienilor din perioada anilor 1918-21. În acest răstimp am fost în Turkmenistan, Caucaz, Persia, Crimeea, Basarabia, în stepele Orenburgului, pe țărmurile Murmanskului, în Arhanghelskoe și Solovki.

În 1921 m-am căsătorit cu I(sadora) Duncan, plecând în America, înainte de asta, însă, colindând toată Europa, cu excepția Spaniei.

După viața de peste hotare, deja priveam cu alți ochi țara mea și evenimentele. Nu-mi plăcea nomadismul nostru abia potolit. Mă atrăgea civilizația. Însă nu iubesc America foarte tare. America nu e decât o astfel de duhoare, în care moare nu numai arta, ci, în genere, cele mai  frumoase elanuri umane. Dacă astăzi există o orientare spre America, eu sunt gata să prefer cerul nostru cenușiu și peisajul nostru (...) Aceștia nu ți-s zgârie-norii care deocamdată nu i-au dat decât pe Rockfeller și Mackormica, în schimb e ceea ce i-a crescut la noi pe Tolstoi, Dostoievski, Pușkin, Lermontov ș. a.

Înainte de toate, îmi place să depistez organicitatea. Pentru mine arta nu înseamnă ingeniozități de ozoare întortocheate, ci chiar cuvântul necesar acelui limbaj, prin care țin să mă exprim.

De aceea curentul imagismului întemeiat în anul 1919, pe de o parte – de mine, de cealaltă – de Șerșenevici, chiar dacă a întors formal poezia rusă pe o altă albie de receptare, încă nu a oferit nimănui dreptul să pretindă la talent. Acum neg orice școli, curente. Consider că poetul nu poate prefera o anume școală. Aceasta îl ține legat de mâini și de picioare. Numai artistul liber poate aduce cuvântul liber.

Cam asta ar fi, pe scurt, schematic, ceea ce se referă la biografia mea. Aici nu a fost spus totul. Însă eu cred că, în ce mă privește, e devreme să fac anumite bilanțuri. Viața mea și arta mea sunt înainte.

Serghei Esenin

1924 20/VI

P.S. La 28 decembrie 1925, în hotelul leningrădean „Anglettere”, este descoperit corpul neînsuflețit al lui Serghei Esenin. Se presupune că s-ar fi sinucis, versiune ce trezește controverse până în zilele noastre.

*     *     *   

În 1912, Serghei Esenin intenționa să publice la Riazan prima sa carte de versuri „Gânduri bolnave”. Debutează, însă, precum scrie și în autobiografie, cu „Radunița”. A mai editat volumele de versuri „Albăstrime” (Goluben’), „Schimbarea la față”, „Săteanul cititor de ceaslov” (1918),  „Treriadița” (1920), „Spovedania unul huligan” (1921), „Versurile unui scandalagiu” (1923), „Moscova cârciumilor” (1924), „Rusia Sovietică” (1923), „Motive din Persia” (1925),  poemele dramatice „Țara nemernicilor”, „Pugaciov”, „Anna Sneghina”, eseurile despre artă „Cheile Mariei” (aici, Maria, în sens de: suflet; textul a stat la baza platformei imagiștilor), „Existența și arta”, proză ș.a. Căutările în sfera metaforei îl apropie de A. Mariengof, V. Șerșenevici, R. Ivnev, cu care se întrunește în grupul imagiștilor, ce era unul din cei trei afluenți importanți ai avangardismului poetic rus, celelalte două fiind ego-futurismul și cubo-futurismul.

De o remarcabilă complexitate a trăirilor auctoriale, poemele inserate aici țin de textele eseniene cele mai apropiate suflului novator al modernismului, față de care poetul avea, totuși, anumite rezerve.

SĂRINDAR

Lui A. Mariengof

1

Sună, sună corn de-ngropăciune!

Ce-i de făcut, ce-i de făcut acum

Pe noroioasele coapse de drum?

Voi, iubitori de ploșnițe cântătoare,

Nu vreți juganului a i-o suge?

A ne da în festin cu mutre smerite – ajunge,

Dragă ți-e, nedragă – ia-o oricum.

E bine când amurgul ne întărâtă,

Băgându-ne în fundurile groase

Însângerata zării mătură.

Curând promoroaca va prinde-a vărui

Orășelul din zare și aceste pajiști.

Orice s-ar întâmpla,

De moarte nu aveți unde vă tăinui,

De dușman n-aveți cum scăpa.

Iată-l, iată-l cum cu burta-i verde de fier

Întinde degetele spre gâtul văii, spre a-l înșfăca.

Bătrâna moară dă din urechi,

Ascuțindu-și mirosul de măcinătură.

Și mutul ogrăzilor – boul,

Ștergându-și limba aspră de răzor

Simți peste ogor pericol și ură.

2

Au nu de aia dincolo de sat

Atât de jalnic suspină armonica? –

Tra-lea-lea, tri-li-li-bom

Dăinuie peste pervazul zgâriat.

Și nu de aia vânt palid de-ntomnare 

Vălurirea albăstrimii provocând,

Parcă de pe cai cu o țesală deasă

De prin arțari ar țesăla frunzare?

Vine, vine strașnicul vestitor,

Sub călcâie dumbrăvi doborând.

Și cântecele-s tot mai întristate

Întrerupte sau acompaniate

De țipătul frânt al brotacilor din fân.

O, răsăritul de electricitate,

Surda încleștare dintre țevării și curele,

Al acestor izbe pântec de fecioare

Îl scutură-a oțelului friguri rebele.

3

Vedeți voi oare

Cum gonește prin stepe,

Ascunzându-se-n ceața apelor curate,

Fornăind din nările-i de fier,

Trenul cu uriașe labe forjate?

Și cum, după el

Prin iarba înaltă,

Ca la sărbătoarea alergărilor disperate,

Galopează un mânz cu coama roșcată?

Dragul, dragul de el, prostuț vânturatic,

Ei, unde aleargă, unde vrea să ajungă?

Oare chiar să nu știe că mai toți caii vii

Au fost răpuși de tabunul oțelului strașnic?

Să nu știe oare că-n tihnite câmpii

Disperata fugă nu-l mai întoarce,

Precum nici în vremuri de cândva

Când pentru un cal pecenegul dădea

O pereche de rusoaice de stepă, sadea?

Deja

Soarta altfel schimbă negoțul

Cu apele noastre trezite de scrâșnete,

Încât, astăzi, dimpotrivă, –

Pentru mia de puduri de carne de cal și piele

Se cumpără o locomotivă.

4

Dracul să te ia, musafir păcătos!

Cu tine cântul nostru nu face casă bună –

Ce rău ne pare că în copilărie nu te-am înecat

Ca pe o găleată, în fântână.

Lor le e bine să stea și să privească,

Rujându-și buzele-n pupături de tinichea –

Pe când eu, ca psalmistul, trebuie să cânt

Peste țara-mi natală un etern aliluia.

De aceea în mocirlosul septembrie

Peste nisipișul uscat și rece, întins,

Dându-se cu capul de gard, scorușul

Sângele ciorchinilor zdrobiți și-a prelins.

De aceea și tristețea a concrescut

În al armonicii triluit posac,

Iar mojicul mirosind a jilavă pleavă

S-a înecat cu barbar basamac.

(1920)

SPOVEDANIUA UNUI HULIGAN

Nu poate să cânte orișicare,

Nu oricui îi este dat să cadă ca mărul goldan

La străine picioare.

Aceasta e cea mai mare spovedanie

Prin care se mărturisește un huligan.

Eu afișez înadins o mină nefericită, 

Pe umeri cu capul ca felinarul cu gaz lampant.

A sufletelor noastre toamnă desfrunzită-mi place

Pentru urmași s-o fac de-a lumina constant.

Îmi place când pietrele înjurăturilor

Fulgeră spre mine ca grindina furtunii râgâitoare,

Și-atunci îmi strâng și mai tare-ntre palme

Bășica frizurii mele, clătinătoare.

Atunci atât de drag îmi e să-mi amintesc

Iazul în lintiță, zvon de arini sub stele

Și că undeva la țară părinții îmi trăiesc,

Cărora le este în cot de versurile mele,

Dar cărora li-s scump cum carnea și pământul,

Ca ploaia răvășind verdeața în primăvară.

Ei ar veni cu furca să vă spargă trupul,

De m-ați atinge măcar cu o vorbă de ocară.

Sărmanilor, sărmanilor țărani!

Voi, probabil, v-ați cam urâțit,

La fel temându-vă de dumnezeu

Și de-al apelor duh sumbru și vrăjit.

O, dacă ați pricepe-n acest timp proclet

Că în Rusia feciorul vostru e

Cel mai bun poet!

Oare nu lor inima li se bruma,

Înțepată ca de spin, de ac,

Când el, desculț, călca prin băltoace reci?

Iar astăzi dânsul poartă un joben înalt

Și pantofi scârțâitori, de lac.

Însă mai trăiește-n el elanul de cândva

Al aceluiași ștrengar din ruseștile sate.

Oricărei vaci de pe firma mezelăriei

El i se închină încă de departe

Și, întâlnindu-se cu cărăuși în piața prăfoasă,

Amintindu-și izul gunoiului de pe ogoare,

El coada fiecărui cal e gata s-o poarte

Ca pe trena rochiei de mireasă.

Eu îmi iubesc vatra.

Îmi iubesc foarte tare baștina, frate!

Chiar de-i roasă de mahna ruginie-a răchitelor.

Plăcute mi-s ale porcilor râturi pătate

Și glasul broaștelor în miezul de noapte.

Sunt tandru bolnav de amintirile copilăriei,

Visez la ursuzul aprilie și la răceala serii,

De parcă să se încălzească, arțarul nostru

Se așază pe vine în fața focului zării.

O, câte ouă furasem eu din cuiburile lui,

Cățărându-mă pe scara crengilor întortocheată!

Mai e același, cu coroana-n legănatul vântului?

Îi mai rezistă scoarța aspră, crăpată?

Dar tu ce mai faci,

Iubite dulău bălțat?

De bătrânețe ai ajuns orb și scâncitor

Și tot umbli prin ogradă coda târându-ți

Ca cea mai prăpădită javră din sat,

De nu mai știi unde-i grajd, unde-i pridvor.

O, ce scumpe mi-s ștrengăriile de pe când,

Șterpelind din casă vreo coajă de pâine,

Eu cu tine mușcam din ea pe rând,

Fără-a ne contra deloc, om și câine.

Eu am rămas la fel,

La fel sunt cu inima.

Ca albăstrelele-n lan de secară

Pe față ochii îmi înfloresc.

Așternând a poemelor rogojini de aur,

Aș vrea să vă spun că vă iubesc.

Noapte bună!

Noapte bună la fiecare!

Prin iarba amurgului coasa zării zângăni prelung...

Astă seară aș vrea foarte tare

Prin geam luna s-o sug.

Lumină albastră, lumină atât de albastră!

Sub vălul ei nici să mori nu ți-e jale.

Fie, chiar de par oarecum cinic

Ce și-a prins un felinar la dos,

Mai la vale de șale!

Bătrâne, mult călăritule Pegas în trecere,

Să am și eu nevoie de trapul tău mărunt, ca la circ?

Eu am venit ca un meșter neînduplecat

Șobolanii să-i cânt, în slăvi să-i ridic.

Căpățâna mea lunii august e-asemeni,

Fierbe și curge al pletelor mele vin.

Aș vrea să fiu o velă galbenă-n țara

Spre care plutim, purtați de destin.

(1920)

SCHIMBAREA LA FAȚĂ

  (fragment)

Lui Razumnik Ivanov

Norii latră,

Urlă-nălțimea cu dinți de aur…

Cânt și implor:

Doamne, fată odată!

La porțile raiului

Bat și-mi spun ruga:

Înfășă cu stele

Rusia-vițea.

Dincolo de nori brațu-mi se-ntinde

Cântul vuiește ca furtuna prin brazi.

Laptele cerului

Dă-ni-l nouă azi.

Amenințător bubuie tunetul tău,

Bătăi de aripi lumea visează.

Arhanghelul o nouă Sodomă

Incendiază.

Însă, pe cuprinsul apei,

Hotărât, fără-a privi îndărăt,

Prin poarta împurpurată

Apare noul Lot.

OMUL NEGRU

Prietene, prietene,

Sunt bolnav, sunt foarte bolnav.

Nu știu boala de unde se trage.

Ori că vântul fluieră deocheat

Peste câmpul pustiu

Ori, ca pe-un crâng septembrie,

Alcoolul creierul mi-a devastat.

Capul meu dă din urechi

Ca din aripi o pasăre.

Pe picior, ca pe un gât prelung,

Nu mai poate să penduleze.

Omul negru,

Negrul om

Pe margine de pat mi se așază,

Omul negru

Noaptea-ntreagă nu mă lasă să dorm.

Omul negru

Își trece degetul pe-o carte mizerabilă

De te ia greața

Și, fonfăind, peste mine,

Ca peste un mort monahul,

Îmi citește viața

Unui oarecare ticălos și chefliu,

Abătând spre suflet alean și spaimă,

Omul negru,

Negru, tuciuriu!

„Ascultă, ascultă, –

Îmi spune bălmăjit, –

În carte sunt multe gânduri

Și planuri minunate

Pentru mulțime de ani.

Omul acesta

Trăia în țara

Celor mai dezgustători

Tâlhari și șarlatani.

În decembrie-n țara aceea

Zăpada-i diavolesc de curată

Și vifornițele prind cu

Vesele fuse să toarcă.

Acel om era aventurier,

Însă de cea mai înaltă,

Elitară marcă.

Elegant,

Plus la toate – poet,

Chiar dacă de-o forță

Nu prea mare, dar

Sigură, știind să atragă,

Și pe-o oarecare femeie

De patruzeci și ceva de ani

O numea iubită

Și fetiță dragă.

Fericirea, – zicea, –

E-n dibăcia minții și mâinilor.

Toate sufletele neîndemânatice

Oricând de nefericite sunt știute,

Poți să juri.

Nu face nimic

Că prea multe chinuri

Duc la incoerente

Și mincinoase gesturi.

Prin furtuni, uragane,

În frigul existenței

Sau altă dată

La pierderi grele

Sau când îți e trist

A părea zâmbitor și simplu-n toate –

E cea mai superioară artă”.

„Omule negru!

N-o să-ndrăznești așa ceva!

Că doar nu ești un scafandru

Ce-și trăiește orbește slujba,

Sfidând adâncimea.

Ce mi-e de

Poetul scandalagiu?

Te rog să-mi citești și să-mi spui

Cu totul altceva”.

Omul negru

Mă privește țintă, de-aproape,

Și ochii i se-acoperă ca

De-o vomă de peruzea,

De parcă ar vrea să-mi spună

Că eu sunt pungaș și hoț,

Care obraznic, cu nerușinare

L-ar fi jefuit pe cineva.

........................................

Prietene, prietene,

Sunt bolnav, sunt foarte bolnav.

Nu știu boala de unde se trage.

Sau că vântul fluieră deocheat

Peste câmpul pustiu

Sau, ca pe-un crâng în septembrie,

Alcoolul creierul mi-a devastat.

Noapte geroasă.

Tihnit e locul răscrucii.

Eu sunt singur la geam.

Musafir și prieten nu am de-așteptat.

Câmpia întreagă-i acoperită

De-un var sfărâmicios și moale,

Și arborii, precum călăreții,

În grădina noastră s-au adunat.

Undeva plânge

Lugubra pasăre-a nopții.

Călăreții de lemn risipesc

Ropot des de copite

Ca-n năvală bulucul.

Iată din nou, ăsta, negrul

Se așază-n fotoliul meu,

Săltându-și jobenul,

Aruncându-și, neglijent, surtucul.

„Ascultă, ascultă! –

El sforăie, privindu-mi în față,

Și se înclină

Tot mai aproape, aproape, – mie

Nicicând nu mi-a fost dat să văd

Ca cineva dintre potlogari

Să sufere atât de tandru, prostește

De insomnie.

Ah, să zicem că m-am înșelat!

Dar acuma luna e plină.

Oare de ce ar mai avea nevoie

Biată de somnolență lumea prea mică?

Posibil, cu coapsele în revărsare

Tainic veni-va «ea»,

Și tu va fi să citești

Prizărita-ți și obscura lirică?

Ah, eu țin cu adevărat la poeți!

Nostim popor, ce mai.

La dânșii totdeauna găsesc

Istoria cunoscută inimii mele

Ce nu mai ia aminte, –

Cum unei studente cu fața în coșuri

Un monstru cu pletele lungi

Îi vorbește de alte planete și lumi

Topindu-se de sexuale instincte.

Nu știu, nu-mi amintesc,

În ce sat anume,

Poate chiar în Kaluga

Sau poate-n Reazan

Sau alt loc de prin părțile noastre,

Trăia un băiat

Într-o simplă familie de țărani,

Cu cârlionți galbeni-aurii,

Cu priviri albastre...

Și iată-l crescut mare, matur,

Plus la toate – poet,

Chiar dacă de-o forță

Nu prea mare, dar

Sigură, știind să atragă,

Și pe-o oarecare femeie

De patruzeci și ceva de ani

Numind-o iubită

Și fetiță dragă”.

„Omule negru!

Ești un hain musafir.

Gloria asta demult

Pe urmele tale se-aține”.

Eu sunt înnebunit, sunt înfuriat,

De prezența lui

Și îi zbor bastonul

Direct în mutră,

Între ochi,

La rădăcina nasului...

...................................

Luna a murit,

În geam albăstresc zorii.

Ah, tu, noapte!

Noapte, ce strâmbătăți ai tot turuit?

Stau cu jobenul pe cap.

Nu e nimeni cu mine.

Sunt singur...

Și oglinda e spartă, ruine...

(1925)