ALTE POEME DE BRODSKI

Din poezia lumii

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, pe malul Hudsonului, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Amiază  în cameră

I

Amiază în cameră. Tihna cea,

când aievea, mișcând mâna, ca în vis,

nu poți schimba nimic

din ce ai vrea, din ce ai atins.

Lumina străbate prin geam, orbind.

soarele, urcând în zenit,

punându-și raza pe parchet

prin asta ajunge și el înlemnit.

Praf pătruns în porii pomeților.

Caloriferul graseiază mahmur.

Trupul, așezându-se, modifică

scaunul ce-aduce deja a centaur

II

ce privește-ndărăt: umbra ascunde

profilul, menirea căruia e de a

se solidifica, reamintește mitul

repetând numărul, întru a preciza

câți membri sunt. Trecerea de la cuvinte

la cifre nu e de mirare.

Clipind, ochiul plasează cifra în stare

de relativă suspendare.

Aerul-n care – nici să stai pe picioare,

nici să șezi, necum a te culca,

înțelege „patru”, „șase”, „opt”, celelalte

cifre mai bine decât vorbirea.

III

M-am născut într-o țară întinsă,

la o gură de râu care iarna

îngheață. Însă eu nu voi mai reveni,

casa părintească nu-mi voi mai vedea.

Gândul la spații întinse naște exclamația „ah!”,

privitul prin lornion; naște opera.

În cifre există ceva care-n cuvinte

nu se află, chiar de le-ai țipa.

Pasărea ciripește, revenind din

străinătate la cuib. Musca zăludă

se izbește-n sticla geamului, bâzâind

de parcă-ar rosti „optzeci”. Sau – „o sută”.

IV

Acolo a fost un oraș, unde,

grație preciziei perspectivelor,

era inutil să alergi din urma a ceva

care-ți scăpase din strânsul mâinilor.

Podul de peste râul înghețat

cu oțelul său scrâșnitor în minte naște

gândul despre o altă iarnă – adică

despre o iarnă veșnică, ce ne paște

și în care nu mai există urme; relieful

arată ca sticla netedă, fără măsură.

Și doar pendula ceasului, încremenind,

mai emană încă puțină căldură.

V

Aerul e incolor etc., în schimb

necesar pentru existență,

dar care de fapt nu e altceva

decât o zero-echivalență.

Ar fi straniu să numeri de la el mai departe

piese de mobilă, coarnele cerbului,

chiar pe tine; gândind la asta, în fine

exclamând „oho” în gura ecoului.

Calculate-n cifre, orice lucru sau ființă

poate da bezna lui Tamerlan, cruntului –

gen de astronomie. Care i-ar fi egal

însuși văzduhului, pustiului.

VI

Acolo mai era și un rând de colonade

rătăcite prin zăpezi. Ele

semănau unor prizonieri

dezbrăcați până la piele.

În amiază, mândră de ascuțimea unghiului,

ca raza refractată ce-a revenit,

acul cu acupunctura sa calma durerea

norului rătăcit.

Rostit la-ntâmplare, cu voce tare,

chiar dacă-i mincinos cuvântul spus,

el înfierbântă creierul, ca apusul

etajele de sus.

VII

În esență, aerul e un platou,

e ca patul veșnic în șah, zădărnicie,

egalitate, clasicul nimic,

hegeliana speranță ca fantezie.

Ceea ce emană pâraiele din ochi.

Amiază. Văzut de la o parte,

creierul e mai nemișcat ca discul de vinil,

șănțulețele căruia-s astupate.

Amiază; aparatul de rumegat, tușind scurt,

încearcă să pună-n mișcare

platul, netedul pi er pătrat –

muzica din oase trosnitoare.

IX

Sunetul îi cedează luminii nu în

viteză, ci în lucruri explicite,

chiar dacă-s împietrite,

învechite, sărăcite.

Ambele sunt refractate, deformate,

reduse: mai întâi – e de luat aminte:

până  la întuneric, până la liniște,

apoi – transformate în cuvinte.

Ne putem aminti apusul în geam,

sau – rugăciune, refuz. În doi

fericiți doar în afara trupului.

Departe de noi.

X

Mai curând, eu am fost sunet decât

– mi-e jenă să recunosc – rază din

împărăția beznei, unde jubilează plebea,

prefăcându-mă graur străin,

venit de aiurea. Eu am mas în scoicile

urechilor: mângâiam văile,

precum vreun mire rotunjimile,

iar bărbatul sadea – femeile.

Uneori cântam fals. Dar sunetul

se dezbară de balast, spre-a se-nălța:

oricât ai privi în oglindă,

ecoul nu va urma.

XIII

În viitor, cifrele bezna o vor împrăștia.

Cifrele nu mor în matematicul eon,

ci doar își schimbă ordinea,

ca numerele de telefon.

Cu o pană eternă destinul lor e altoit

pe vorbire, lărgește gura,

amplifică alfabetul sau,

din contră, îl poate micșora.

Încât pământul făgăduinței

va semăna cu speranța, cu o

linie albastră, ce îți taie vederea

cu orizontul zero.   

XIV

Sau – ca orașul, frumusețea,

unicitatea căruia

de ea însăși era suprasaturată

ca un Narcis ce-n ape se oglindea.

Astfel se-nmulțesc pietrele, obiectele,

aerul. Astfel bărbatul matur,

dându-și seama de oribila sa îngrășare,

nu mai dă băltoacelor înconjur.

Astfel, pe fața umflată a memoriei

zgâriind cu toate cinci unghii haine,

ziua ta de azi, asemeni unui orb,

se recunoaște pe sine.

XV

În viitor, esența-n amalgamul oglinzii va consta,

scăzând ca-n termometru mercurul, abrupt;

esența reflectării zilei de ieri,

vara – zumzăind ca albina la stup.

Acolo va fi un spațiu cu ecou, care

va depăși de o sută de ori și ceva

sunetul. Ceea ce doar va repeta

ce ochiul va depista.

Noi nu vom muri, când ceasul ne va bate!

Ci, cu unghia, ușor, parcă a mirare,

de pe amalgam ne va desprinde,

ne va reîntoarce un copil oarecare!

XVI

Să știi, carnea albă, trupul,

sunetul sincer, sentimentul, ideea

nimic nu vor repeta – din toate ele

chiar o legiune de vei avea.

Însă, ca steaua peste o mie de ani,

nimănui deja trebuitoare,

pentru că nu mai emană lumină, cât

întunericul îl înghite, se pare,

trecând mai departe de trup, văzul

ochilor, înainte mult se va depărta,

ca să trimită înapoi totul la rând

ce în el din plin va aduna.

1978