marți, 7 mai 2019

DE ZIUA LUI LAURENȚIU ULICI





Laurenţiu ULICI
(6.V.1943 – 16.XI.2000)

REZISTENŢA, LUPTA CU GREUTĂŢILE MATERIALE, AFIRMAREA PE PLAN UNIVERSAL?

              – Stimate Laurenţiu Ulici, eşti un critic literar cu o iden­titate inconfundabilă, din care motiv aşi vrea să aflu ce crezi despre opinia că, chipurile, critica poate fi considerată şi drept o formă legalizată a invidiei. Invidiezi prozatorii, poeţii, dramaturgii?
              – Totdeauna pe toţi. Asta dintr-un motiv foarte simplu, că am început a scrie eu însumi literatură, adică poezie, ca tot românul, boală de care nu m-am lăsat niciodată. În schimb, am avut destulă prudenţă să nu mă afişez cu producţiile mele literare decât până la vârsta de 20 de ani, hotar după care am abandonat poezia. Aşa că invidia mea pentru autorii de literatură există, dar e productivă.
              – Abandonarea despre care ai vorbit mă face să te întreb dacă povestea destinului tău se împarte în mai multe capitole sau e o naraţiune coerentă, în flux neîntrerupt.
– Păi, întâi şi întâi am vrut să fac matematică. Până pe la 18 ani eram convins că voi cerceta în tainele cifrelor. Am avut însă „ghinion”, deturnarea de interese pornind de la un profesor de română care în clasa a unsprezecea la secţia reală a unui liceu din Ploieşti ne preda la orele lui de curs autorii care nu intrau în manuale, aceştia fiind, de fapt, interzişi: Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia etc. Atât de interesant ştia să-şi facă orele, încât eu, care eram un cititor de literatură şi până atunci, mi-am schimbat subit orientarea şi în loc să mă duc la facultatea de matematică, unde era firesc să merg, am dat la filologie. Am făcut asta dintr-un anumit motiv. Nu eram foarte bun la matematică. Eram bun, dar aveam in clasă colegi mult mai dotaţi la obiectul în cauză, cunoscuţi în toată ţara, olimpici ş.a.m.d. Vrând-nevrând, eram în planul al doilea şi am preferat să mă duc la filologie unde, cel puţin, în contextul în care mă aflam, nu aveam nimic în faţă, fiindcă niciunul de la real nu dădea la filologie unde se duc de regulă cei de la umane. Apoi, tot în timpul liceului, a doua mea pasiune era şahul. Am fost un şahist de performanţă, ca să zic aşa, până la 16 ani. Eu joc bine acuma, dar atunci jucam foarte bine. Însă m-am lăsat de şah tot din acelaşi motiv: aveam un coleg care era mult mai bun, Florin Gheorghiu.
            – Vestitul performer, campionul României?
            – Exact, el mi-a fost coleg de liceu şi, iarăşi „ghinion”, mi-a fost după aceea şi coleg de an la facultate. Şi ce-i mai rămâne omului când e obligat să se lase şi de matematică şi de şah? Numai critica literară.
            – În timpuri grele, de necazuri, te-a chinuit, conştient sau inconştient, ceea ce aş numi perimetrul cuştii?
            – Foarte puţin. De ce? Pentru că eu am intrat în lume într-o perioadă când în România s-a produs ceea ce mai târziu s-a numit aparenta liberalizare. Deci, am intrat în facultate în 1961, iar liberalizarea a început cam pe atunci, de fapt puţin mai înainte, odată cu plecarea trupelor sovietice din România, în 1959. În acei ani nu se mai intra cu dosarul la facultate. Iar în anii următori liberalizarea era, să zicem, în toi. Recuperasem exemplara tradiţie interbelică, mari scriitori, mari critici, şi trăiam cu toţii într-un aer de libertate, care mai apoi s-a dovedit a fi iluzoriu, însă în momentul acela credeam că vom face mult şi de preţ, profitând de deschiderea spre Occident pe care o aveam atunci. Credeam că GULAG-ul s-a terminat. În fine, această poveste n-a durat decât circa 10 ani, suficienţi însă ca să ne transforme pe noi în nişte oameni liberi.
            – Credeai, deci, într-un viitor nezăbrelit?
    Chiar dacă nu conştientizam o asemenea situaţie (nu fac parte din categoria acelor oameni care în 1965, de pildă, ar fi bănuit ce avea să se întâmple în 1971), credeam că s-a terminat cu şurubul strâns. Însă o anumită viteză în lucrare am avut-o întreaga generaţie – de fapt, nu numai generaţia mea, ci toţi acei care eram activi în anii ’60. Probabil, presimţeam undeva, deşi nu puteam conştientiza, că vor veni vremuri grele, chiar mai grele decât cele dinainte.
            – Ai a-ţi reproşa anumite lucruri.
            – Am multe să-mi reproşez. Depinde din ce punct de vedere o luăm.
            – Alege tu însuţi punctul.
            – Nu-mi pot reproşa decât că nu am avut suficientă tărie ca să urmez ceea ce eu consider şi astăzi că ar fi trebuit să urmez, matematica pe care o resimt ca pe o nostalgie din ce în ce mai presantă, şi presimt că n-o să treacă, ci, din contra, se va accentua. Se vede că această obsesie porneşte şi de la faptul că nu mă simt mulţumit de ceea ce fac în meserie.
            – O spui din voită modestie?
            – Nu, nu, pentru mine modestia e pentru modeşti. Deci, eu nu sunt modest. E o realitate interioară pe care nu văd de ce – dacă sunt întrebat – n-aş putea s-o divulg. Nu e un secret atât de mare. Şi nu e din categoria acelor secrete pe care dacă le ţii şi nu le spui e mai rău decât dacă le spui. Apoi sigur că există o sumedenie de lucruri mărunte sau mai puţin mărunte pe care mi le pot reproşa, dar care ţin de acest raport dintre aspiraţie şi vocaţie, între ceea ce fac şi ceea ce aş fi putut, poate, face, pentru că nu am nicio probă că aş fi putut ajunge un bun matematician. Asta complică şi mai mult nostalgia. Nu am dovezi, dar îmi aduc aminte, vorba poetului.
            – Să fi ajuns matematician aveai, adică, o profesie mai la zi?
            – Nu, nu mă interesează, pentru că nu cred că există profesii mai la zi şi mai puţin la zi. Matematica o privesc numai din punctul meu strict de vedere.
            – Ai o funcţie, eşti unul dintre diriguitorii Uniunii Scriitorilor din România, apoi eşti directorul revistei „Luceafărul”, şi, ca să folosesc o vorbă de-a lui Fănuş Neagu, vreau să ştiu dacă te consideri din rândul celor care nu s-ar da îndărăt de-a se muta în verbul a porunci.
            – Nu. Ăsta este un verb, dacă nu mă înşel eu sau s-ar putea să nu mă înşel măcar din faptul că am făcut facultatea de filologie, – deci, a porunci nu e un verb de origine latină. Iar eu, în materie de verbe, prefer să mă recunosc în naţiunea din care provin. Ca atare, nu am ideal în legătură cu funcţiile suspuse. Funcţiile trec, cărţile rămân.
            – N-ai dori să spui ceva despre scriitor ca... slujbaş politic, ipostază în care îi vedem pe mulţi confraţi şi în care te afli oarecum şi tu?
            – Aicea e altceva de spus, cu atât mai mult că astăzi la noi, precum bine ştii, există o falsă opinie care pretinde, mă rog, nu ştiu pe ce bază, că scriitorii nu ar avea motive să se implice în politică. Eu nu împărtăşesc acest punct de vedere din două considerente. Unu: la ora asta, în România lipsind o clasă politică formată şi, deci, în consecinţă, neexistând şi o clasă de comentatori politici pregătiţi ca atare, scriitorii nu pot să nu se implice. Noi am avut până acuma o singură categorie politică, aia a activiştilor comunişti, şi o singură categorie de comentatori politici, ăia care repetau mereu ca nişte papagali tezele tovarăşului secretar general... Deci, în aceste condiţii eu cred că un scriitor are oricum mai multe şanse de a vedea mai bine, adică mai corect şi mai drept, în acelaşi timp, lucrurile în perimetrul politicii, decât multe alte categorii de cetăţeni care au prins gust pentru politică. Sau, ca să nu fac numaidecât o discriminare, un scriitor are la fel de mare îndreptăţire să se ocupe de politică, pe cât are oricine altcineva. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, privind în tradiţia culturii şi politicii române vom vedea uşor că, de la Eminescu încoace şi chiar înainte de Eminescu, în politică scriitorii au jucat un anumit rol, fie că s-au implicat direct, fie că au influenţat politica prin opinii, prin comentarii, prin ceea ce se va numi mai târziu gesturi sau acţiuni de politologie. Cu atât mai mult azi, când lucrurile sunt atât de tulburi, o minte scriitoricească, de presupus mai limpede sau mai limpede ca a altora, e chemată să intervină în politică. Cei care refuză scriitorului dreptul de a face politică fac şi ei politică, numai că un anume tip – politica puterii, politica oportunistă, susţinând că un scriitor trebuie să fie mereu o conştiinţă severă a vremii sale şi trebuie să... tacă mereu în opoziţie. Pe când opoziţia scriitorului trebuie să fie de tip constructiv. Scriitorul trebuie să spună oricând adevărul, indiferent dacă cel care se află la putere îi este simpatic sau nu. În clipa când scriitorul joacă pe cartea puterii, făcându-se a nu vadea sau chiar nu vede adevărul, atunci el este oportunist şi într-adevăr nu are ce căuta în politică, încât ciudăţenia e următoarea: cei care ar trebui să nu facă politică sunt cei care ne reproşează nouă că de ce facem politică.
            – În România sunt foarte mulţi scriitori angajaţi în politică, însă unii dintre ei spun lucruri foarte diferite. Care din literaţi spune adevărul?
            – Foarte mulţi scriitori spun adevărul, iar cei care nu-1 spun sunt uşor de detectat şi de catalogat. Pe mine nu m-a interesat niciodată un adevăr rostit în politică, de pildă, de Adrian Păunescu, pentru că Păunescu este ceea ce se cheamă emblema oportunismului politic, este chiar lipsa de gândire personală. El a fost permanent un slujbaş al puterii, a ţinut în mâini şi mătura, şi făraşul de gunoi ale puterii, gunoi pe care l-a strâns, pentru ca pe urmă să-1 împrăştie în toată ţara şi ca atare orice schimbare sau neschimbare în legătură cu el nu mă interesează în plan politic. El este tipul de scriitor care nu are ce căuta în politică, fiindcă nu poate face decât rău. În schimb, am descoperit un scriitor cu mare vocaţie pentru politică în persoana lui Nicolae Manolescu, apoi un scriitor din generaţia mai tânără cu mare vocaţie pentru comentariul politic care este Ion Cristoiu, ca să dau doar câteva exemple din multe posibile.
            – Dar să revenim la literatură. Nu ţi se creează impresia că, în destule cazuri, critica română contemporană nu prea are simţul elogiului, substituindu-l cu o ubicuă generozitate debordantă?
            – Depinde. Sunt critici şi critici. Criticii severi, după părerea mea, îşi fac meseria bine, adică ştiu să vadă ceea ce au sub ochi. Au şi, cum numeai, simţul elogiului, care înseamnă respectul faţă de operă. Dar au în acelaşi timp şi condiţia lor de profesionişti, exprimată prin simţul analizei critice, care ii obligă ca, în baza acestui respect pentru operă, să nu lase de-o parte minusurile pe care le descoperă în respectiva operă, pentru că a privi tot timpul un scriitor foarte important ca pe un autor de capodopere, – deşi, în mod evident, în textele lui sunt minusuri, ca în orice operă ce se transformă prin receptare, – Înseamnă de fapt de a nu avea simţ critic.
          – Pe parcursul anilor ai lansat mulţi tineri. Cum crezi, ai mână bună pentru binecuvântare?
             – Ei, am lansat! Am avut, mă rog, cartea pe care am scris-o timp de vreo 17 ani despre tot ce a fost debut în România, începând din 1972 până în 1989. Sigur că am greşit de multe ori. Nu cred însă să fi greşit vital, adică nu-mi aduc aminte să fi scris despre un autor sau foarte mulţi autori că sunt formidabili la debut, iar ei să nu confirme absolut afirmaţiile mele. Şi nici invers –  să-i minimalizez cu totul la debut, iar ei să ajungă demni de atenţie. Dar chiar dacă ar fi fost aşa, asta intră în regula jocului. Niciun critic nu e un supraom. Receptarea mai ales a prunei cărţi depinde de con­textul în care a apărut ea, de starea ta de moment, de o serie întreagă de factori care pot fi schimbători. După câţiva ani, acele debuturi îţi apar cu totul altfel. Am făcut o experienţă, recitind după cinci ani o carte recenzată de mine, având surpriza de a nu mai fi de acord cu mine însumi. Dar acesta mi se pare un proces absolut firesc. Important e că din cei o mie şi ceva de scriitori-debutanţi pe care i-am recenzat procentul celor în legătură cu care pot să-mi fac reproşuri, fie că i-am supraevaluat, fie că i-am depreciat, este deci rezonabil.
             – Se creează impresia că mai totdeauna criticii noştri încearcă obsedant să alăture numele noilor sosiţi în literatură de cele ale unor scriitori consacraţi, de a pune în legătură obligatorie creaţia unui debutant cu cea a unor predecesori autohtoni sau de aiurea. Ai vreo atitudine faţă de acest tic critic?
            – Este o chestie normală, pentru că orice scriitor nou apare într-un anumit context. El este, vrând sau nevrând, conştient sau nu, influenţat de contextul în care apare. Pe de altă parte, chiar intimitatea lui este una construită de la un punct. Construită din ce? Din lecturile din alţi autori, din felul lui de a gândi, care este determinat tot de context. Şi-apoi, în al treilea rând, este vorba de limbajul literar cu care vine un scriitor. Nu există un limbaj original în absolut. Este firesc ca un critic când apare un autor nou să-i fixeze locul. E o operaţie de topologie. Sigur că, de multe ori, criticii mai puţin experimentaţi, ca să nu zic altfel, scriu despre lucrări mediocre aducând în discuţie cărţi şi autori de primă valoare. Ei, asta poate fi o obsesie a unora, dar ea este ridicolă, pentru că legăturile care se pot face, dacă nu rămân în limitele bunului simţ critic, nu mai au niciun fel de pertinenţă. Îţi dai seama, dacă eu, când apare un dramaturg nou, îl invoc pe Shakespeare mai mult decât trebuie, una din două: ori am dat peste un Shakespeare, ceea ce e greu de crezut, ori nu prea ştiu eu ce se întâmplă cu Shakespeare, nu cu autorul nou.
            – Reiese că în arealul romanesc originalitatea absolută este exclusă?
            – Nu numai în arealul românesc, ci chiar în lumea întreagă. Hai să judecăm logic. Ce înseamnă originalitate absolută? Să ne gândim la temele literare. Ele sunt numărate. Deci, acolo unde există numerabilul este exclusă o originalitate absolută, fiindcă ea ar fi posibilă doar acolo unde există nenumerabilul. Doi: condiţia umană e finită. Stilurile sunt finite. Secolul douăzeci, care e un vacarm stilistic, dovedeşte foarte limpede cât de finite sunt stilurile, pentru că au început să se întrepătrundă unele pe altele. Aşa-numitul postmodernism e proba cea mai clară a acestei finitudini, a acestui caracter numerabil al stilurilor literare. Reîntoarcerea aceasta spre înapoi, recuperarea unor stiluri vetuste şi reamestecarea lor tocmai asta dovedeşte – că noul absolut nu există. Dar, în acest context în care totul este vechi, talentul scriitorului este cel care reînnoieşte, lucru pe care criticul trebuie să-1 observe înaintea scriitorului, fiindcă aceas­ta-i este menirea: să observe la un scriitor care este contribuţia lui de organizare, pentru că un autor cu adevărat mare nu face altceva decât să reorganizeze lucruri ordonate cândva altfel. În asta constă originalitatea lui. Şi criticul este dator să observe acest caracter de originalitate, păstrând proporţiile termenului.
             – Astăzi, când este extrem de vehiculat termenul de postmodernism, parcă ar fi insuficiente explicaţiile lui teoretice. Rişti să le completezi?

joi, 2 mai 2019

IERARHII DUPĂ URECHE



Încă din tinerețe, am tradus din mulți poeți, unii mari, alții foarte mari, iar ceilalți chiar geniali. Traducând, înveți nu doar meseria „pură”, ci și criteriile, gradele de evaluare, de importantă artistică în context, în contexte. (De altfel, fără criteriile în cauză profesie adevărată nici nu există.) Iar după întâlnirile și „colaborările” cu astfel de maeștri de multe ori mi-e jenă, când văd pe cine îi dau de poeți contemporani importanți unii critici de-ai noștri. Adevărat, unii din autorii de poeme îmi sunt buni colegi, dar – iertare – dânșii nicidecum nu trag la calificativele supreme. La ce bun acest joc al exagerărilor, al futilităților? Iar tu, pentru a fi luat în considerație, eventual pentru a câștiga, trebuia să fi fost declarat echinoxist, să fi frecventat Cenaclul de luni sau cel al lui Crohmălniceanu, să poți organiza manifestări cultural-literare la care să inviți și să premiezi pe cei de care ai nevoie, ca viitori membri in jurii etc. Însă un scriitor din stânga Prutului nu poate „aduna” atâția simpatizanți, deja... montați, printre criticii literari dintr-un juriu sau altul, dintr-o regiune sau alta a Țării, pentru ca să creadă că ar reuși să întrunească voturi câștigătoare.
Chiar dacă unii confrați, mai onești, sunt cât de cât obiectivi față de ceea ce se scrie peste Prut, spre Nistru, printre ei fiind și Liviu Ioan Stoiciu care, în Jurnal, pe 28 martie 2011, scria: „Am spus și eu câteva cuvinte, la invitația moderatorului – am amintit că suntem în ziua unirii cu Basarabia (27 martie) și că basarabenii nu sunt nici azi introduși în istoriile literare din România, deși ei scriu în limba română mai bine decât românii din țară (în schimb sunt recuperați români din emigrație care nu mai scriu în limba română)...”
Sau Liviu Antonesi, care se referea la cărți întâmpinate cu o „tăcere asurzitoare", după principiul magiei dâmbovițene – despre ceea ce nu se vorbește nu există. Printre acestea sunt și majoritatea cărților autorilor basarabeni care, nu o singură dată, ca valoare depășesc ceea ce la București este proclamat-aclamat drept... ura!
În întregul ei, de azi și de pretutindeni, nu are o valorizare obiectivă, iar mai mulți autori beneficiază de bonusuri amicale de o valoare falsă. Pe ambele maluri ale Prutului, în vârful Carpaților și pe meterezele cetății Soroca, etcetera, există zeci, sute de ierarhii personale referitoare la poeții și poezia română. Însă o ierarhizare cât de cât de ansamblu, aproape credibilă, încă nu o avem. Sunt chiar și ierarhii regionale, județene, sau văzute din provincii. Ierarhii ale grupurilor și prieteniilor de scriitori, critici și poeți de-a valma. Există ierarhii înjghebate la unele reviste de cultură și literatură. Probabil, există... – dar există totuși și șubrede ierarhii universitare și de-a dreptul catastrofale – ierarhiile academice, în special cele de la Chișinău, unele – de jurii. Astfel, literatura română e derutată prin ierarhizări confuze, adică nici pe departe credibile.
În ce privește (doar...) specificul „axiologiei” din Estul României, interriveran, la Chișinău chiar și cei mai răsăriți critici se țin, strict, de regula listei: primul, al doilea, al treilea scriitor (poet, prozator/ romancier...). De regulă însă, unul zice – cel mai bun poet este Q, altul – cel mai bun este – W, mai celălalt – că vârful Parnasului din vreo suburbie e R, de te miri ce registru redus al sensibilității și percepției axiologice au. Acestora să nu le vorbești de stiluri, personalizări, diversitate, eventuale paralelisme ale mai multor autori de vârf, ci, strict, spune-le de unu. Rigurozitatea listei este „armată” de inflexibilitatea dogmatică și lipsa unui demers creator în textele respectivilor dibuitori critici literari. Opțiuile lor personale nu sunt în nicio relație cu obiectivitatea. Ei sunt prinși într-un sport al clasamentelor la nivelul amatorilor de literatură și nu al exegeților. Din păcate.
Dar în această disonanță sau cacofonie axiologică ce să facă scriitorul propriu-zis? Nimic altceva, decât să se străduie să rămână pe orbita sa predestinată, a cunoașterii și literaturii, curiozității și iluziei necesare, toate concentrate în eforturile de luciditate și onestitate de a nu se falsifica el pe sine însuși și de a nu se lăsa falsificat de alții sau de împrejurările sociale. Concomitent, sau în aceeași ordine de idei, scriitorul de valoare nu trebuie să aibă pretenția de a fi încadrat de critic profesionistă, găsind destul de nobilă critica artiștilor, a colegilor. Aceasta, în vectorii cu bătaie prelungă a ideii lui Charles Baudelaire că poetul cultivat, inteligent, bineînțeles, este în stare să definească atât propria poezie, cât și însăși condiția poeziei, în general.

luni, 29 aprilie 2019

PAȘTILE UNUI COPIL „LA RUȘI”, ACUM ȘASE DECENII...

DIN CARTEA



De sărbători, ne adunam copii din mahala. La Paști (Jubilate, agnus Dei!) – scrânciob („la roată”), „tranzacții” infantile, cu copeici, dulciuri. Ne lăudam care mai de care: „La noi au fost nanii cutare, cutare și cutare. Ia privește ce mi-au adus!” Alți puști tăceau, nu se făleau. Dânșii nu prea aveau nași de botez, pentru că se născuseră exact „pe timpul foametei”. Deja știam, pricepeam câte ceva și noi, uneori auzind de la părinți că, în acei ani de genocid (în mare parte, foametea o întețiseră bolșevicii care, adunând impozite obligatorii, măturaseră podurile multor case din Negureni!) maică-sa a copt turte din făină de știulete sau de lobodă... Satul retrăia încă obsesiv interminabile depănări de subiecte de groază, orori prin care a trecut în anii 1946-1949. Au fot de toate. De canibalism, însă, nu s-a auzit în satul nostru, ca în altele. Peste valuri de vremuri trecute, aveam să scriu un poem despre acea neagră nenorocire ce a secerat atâtea vieți prin localitățile basarabene, devastate de lăcomia hulpavei puteri sovietice:
Pologul cel de aștri ca de grâu
nălucitor în plaiuri depărtate
din nevoință-asemuit c-un râu
ce-ar fi o Cale-Albie de Lapte
spre anii negrei foamete ne-ntoarnă,
când n-aveam grâu și când sub cerul tern
                                   gurița pruncului era o rană
pansată, alb, cu laptele matern...
Pe la întrunirile „festive” ale copiilor-mahalagii ne povesteam și noi din cele auzite de la vârstnici...

*      *      *
Când umblam cu cetele de colindători, de urători, copii secretarului de partid nu veneau cu noi. Ba chiar tatăl lor puneau la cale hăituirea cetelor de mici colindători, urători, asmuțând pe urmele noastre învățătorii care ne identificau, ne certau, ne amenințau și ei, întâi cu „nota la purtare”, apoi cu altele și mai și. Acestor copii le era interzis să se bucure de Sărbătorile Paștilor. Ei nu ieșeau în uliță, să ciocnească ouă roșii, ci doar priveau de undeva din curtea casei triști, nedumeriți și… interziși; priveau spre copiii mahalalelor! Nu erau lăsați nici la scrânciobul rotit care se inaugura anume pentru aceste sărbători. Ce timpuri de… – de ce?...
Mai târziu, la facultate, înțelegeam și mai acut diferența dintre mine și vreun ne-botezat, care nu a umblat cu colinda la Crăciun și cu uratul la Anul Nou. Căruia tatăl îi interzicea să intre în biserică. Pe atunci, noi mai sărutam mâna popii întâlnit în cale, iar aceste nenorocoase progenituri de secretari de partid se întâmpla să înjure fața bisericească. Și deloc întâmplător că, în studenție, ei erau cei mai „activi”, cei mai atașați comsomolului, partidului, sindicatelor. Mulți dintre ei erau informatorii securității, iar după Universitate ajungeau în pepiniera nomenklaturistă. Nu, nu ne dușmăneam atunci, în copilărie, în studenție, însă deosebirea dintre noi se făcea tot mai simțită; între cei botezați deschis, sub bolta înaltă a bisericii, și cei nebotezați sau botezați pe ascuns. Se simțea că noi crescusem în altă atmosferă de familie, decât cea din cuiburile atee de președinți de colhoz și secretari de partid. Una auzeam noi de la părinții noștri, despre bine și rău, cu totul alta, pe invers, parcă, auzeau ei vorbindu-se în casele în care creșteau. Încă de pe atunci li se inoculase aviditatea de privilegii, (in)diferență față de „prostime”, cinismul, comportamentul arogant până și față de profesori. 
*     *     *
Pe când se întâmpla să ajungem pe la Colun, moșie cam la 3-4 kilometri depărtare de Negureni, noi, copiii, trebăluiam printr-un crater format după căderea unui avion sovietic, doborât în luptă, mai găsind fragmente de aluminiu topit, piulițe, șuruburi. Pământul din jur fusese de-a dreptul pârjolit de avionul în flăcări. Prin sate, câte vreun fost militar sau premilitar de până la război cântau: „Noi suntem vulturii țării, / Tineri zburători, / Să-ntindem cu-avionu-aripa, / Să fim apărători! / Înainte, tot înainte, / Vom fi la zi cu-al nostru zbor! / Să nu te mai temi de moarte, / Tânăr zburător...” Iar la Paștile blajinilor, la cimitirul din Negureni, imediat în dreapta porții, venea la mormânt o doamnă înveșmântată în negru, de la București... Ce bocet sfâșietor: „Mircea, Mircea, unde ți-a fost să cazi, Mircea, Mircea!...” Cei care ne aflam acolo, izbucneam și noi în plâns – bocetul ne paraliza, nu altceva... Fantoma războiului era încă prezentă în inima și mintea oamenilor, unii din care nici nu mai știau pe unde ar fi să fie mormintele celor plecați din Negureni în mai 1944... Tatăl povestea despre verișorul său Ștefănel al nanei Irina, cum, pe când se îmbarcaseră să treacă Oderul, el fusese pur și simplu retezat în două de o rafală de mitralieră grea de pe malul opus. Ruda noastră, verișorul tatei, unchiul meu, s-a prăbușit în apa iadului și nu se mai știe de-a fost cumva recuperat sau nu trupul său...
*     *     *
Dar dacă am eșuat în nobila intenție de a reda, creștinește, acele oseminte pământului, cu vreo 10-20 de zile după Paști, anticipând cu câteva săptămâni bune Rusaliile, ne dă în minte să punem frunzare pe la ușile și geamurile școlii! Păcat numai că cineva ne-a turnat la direcție și, mai întâi, noi, făptașii, a trebuit să mergem cu pas de gâscă, în șir indian, prin cancelarie, adică – pe vine, mai împiedicându-ne de preșurile de pe dușumele, nimerind cu capul în fundul celui dinainte, prăvălindu-ne caraghios, lungindu-ne în acel spațiu sfânt – cancelaria!, încât lacrimile de plâns ne erau, concomitent, și de râs, după care – să invităm și părinții la școală. Prea de tot, totuși. Aspru. Inuman, poți zice... Dar, dacă stai și te gândești puțin... să pui tu de jur-împrejurul școlii frunzare ce aduceau a „opiu pentru popor” (religia!) și să scapi ușor?! Să le prinzi prin belciugele și crăpăturile unei instituții ateiste, precum trebuia să fie școala sovietică! „Aracan de mine și de mine, puteți înfunda Siberia!” Și „Jneap! Jneap!” la fundulețele noastre, palma sau cureaua părinților. Cine să fi fost cel care ne-a turnat? – ne întrebam înde noi, în mintea noastră, pe atunci neînțelegând prea multe în mașinăria suspiciunii ce avea a se generaliza, în virtutea obligativității, ca și cum, ca fiece om sovietic să suspecteze (să fie suspicios), în caz contrar poate deveni complice (al dușmanilor URSS, firește! Stalinismul nu voia să iasă completamente din om, din societate... Nici nu a ieșit sută la sută până, hăt, la prăbușirea colosului cu picioare de argilă...).
*     *     *
Dar, norocul nostru, – între Paști și Rusalii iar se deschide de vacanță, de libertate văratică! Iar prologul, zigzagat, sincopat al așteptării vacanțelor poate fi considerate nerăbdarea și feeria sutelor, miilor de ore de școală în care, de pe la jumătatea lor, deja începeam să ne gândim la recreație – zbenguială, hârjoană, glume, naivități exuberante. Erau ca și o repetiție, imaginară, a perioadei în care „scăpam” de școală, unde ni se atrăgea atenția și ni se trăgea urechea.
Iată, de-acu vine arșița. Se înfierbântă foarte tare până și cocoșul de tinichea din vârful giruetei de pe terenul de măsurători meteorologice al școlii pe care, de mâine, nu o vom mai „deranja” cam vreo trei luni. (Puțin totuși…) Când girueta e în nemișcare, pe ea încearcă să se așeze vreun guguștiuc, vreun graur ostenit de zbor, însă – brusc! – sar de pe ea, frigându-se la piciorușe de fierbințeala metalului expus soarelui nemilos.

marți, 23 aprilie 2019

ÎNTRE GENERAȚII...





De fapt, câțiva critici demni de respect parcă ar fi ajuns la un consens că eu și cu Arcadie Suceveanu nu am aparține unei generații anume, ci am fi inter-generaționiști. Însă eu mă voi referi, totuși, pe cât se poate de simplu și, sper, adevărat, pe înțelesul mai multora, la contingentul numit șaptezecist, cu precizarea, însă, că noi din respectivul contingent parcă am fi trăit și, deci, am scris, oarecum altfel de la autor la alți autori, în timpuri diferite. Numai că aceasta e oarecum puțin spus, dacă nu se accentuează că am viețuit chiar în epoci diferite.
Dar să o începem cu unele caracteristici de bază ale anilor 70-80 în care, din păcate, nu s-a produs o tezaurizare a operelor artistice selecte și din motivul că ele nu au prea existat, iar cele existente au fost trecute cu vederea sau nimerite în atenția perversă a criticilor slugarnici față de regimul politic acultural, antinațional. Pe atunci, mai erau încurajate clișeul, pășunismul, localismul scâncitor, plângăcios, dar și lamentabil. Erau dați de exemplu (pozitiv, cum altfel!) cei care re-creau minore și banale mitologii mărunte mioritice, tradițional-pășuniste „compensatorii pentru carențele lor de modernitate” (Luca Pițu). Era descurajat ceea ce ar fi putut deveni valid ca valoare autentică, noblețea estetică, rafinamentul stilistic fiind suspectate, criticate, blocate, mereu amânate sau chiar extirpate. Pe atunci, chiar și anumiți condeieri își asumau cu râvnă stahanovistă angajamente propagandistice, partinice, kgb-iste, fiind secretari ai comsomoliștilor din Uniunea Scriitorilor din Moldova, apoi ai organizației de partid tot de acolo, dedicând cărți întregi sau texte aparte „constructorilor comunismului”.
Bineînțeles, la trecerea dintr-un timp în altul, dintr-o epocă în alta, se modifica ceea ce înțelesesem, ca ieri-alaltăieri, prin noțiunea de viitor și ceea ce credeam că s-ar putea întâmpla în el. Se modifica registrul/ repertoriul a ceea ce așteptam noi de la acel viitor, registrul a ceea ce gândeam, eu sau dumneata, că avem de făcut în zilele de mâine. De la un timp la alt timp, de la o epocă la altă epocă s-a modificat doza de libertatea pe care o prevedeam în viitor, pe care ne-ar fi oferit-o acesta; reduse în volum, libertatea și perimetrul cuștii, sau nițel-nițel amplificate. Astfel că, de fapt, ne-au fost date să năzuim și să trăim în diverse configurații ale viitorului. Noi nu am avut, legat, închegat, un viitor organic, să zic așa. Au fost niște postate de mai multe viitoare. Chiar și o epigramă despre cum depinde(a) viitorul de secretarii-primi ai Uniunii Scriitorilor (unul din RASS Moldovenească, în stânga Nistrului, celălalt – în RSS Moldovenească, la Chișinău):
Nouă de la Pavel Chioru
Ni se trage viitorul.
De la Pavel istălalt
Viitor și mai înalt.
(Aproape curios lucru, acidul venea de la fidel-slujitorul realismului extrem de socialist, abundentul stahanovist în versuri partinic-angajate Arhip Cibotaru!: Pavel istălalt însemna: Pavel Boțu.)
Astfel, acele viitoare ți se arătau ca niște orizonturi zebrate, cu dungi mai late sau mai înguste, mai deschise (...luminoase) sau mai întunecate. De unde și incoerențele în destinele noastre, în faptele noastre. Inclusiv, în literatura noastră. Sincope și derute, abandonări și reluări. Strădanie și apatie. Relansări. Sau restartări, cum se zice în computeristică, noțiune care, la noi, mai e, pare-se, în perioadă de rodaj, nefiind introdusă, deocamdată, în DEX. Aceste schimbări de optică, ba și de emoție, de cuget în ceea ce s-ar fi putut fi numi o viziune asupra viitorului au variat. Poate ne-au derutat, pe unii, poate ne-au mobilizat, pe alții. Din ceea ce suntem, ce am ajuns grație sau poate în pofida schimbărilor de orizonturi, cromatică emoțională, de... viteză psiho-motorie de înaintare, cu greu sau, pe alocuri, accelerat, spre ziua de mâine; spre zilele de mâine ale acelor viitoare în alternanțe, mai propice, mai întristătoare, cu, bineînțeles, repercusiuni în destinele noastre, în devenirea noastră. Alternanțe de... restanțe sau, pe alocuri, de salturi dintr-un ieri anchilozat într-un mâine ceva mai relaxat, de aici – cu mult mai libera perestroika și nebuloasa prea prelungitei tranziții. Spre un alt viitor. De altă coloratură psiho-creatoare, psiho-emoțională. De o altă intensitate în constituire, zidire, facere de sine. Cu oarece beneficii pentru cei care au știut ce e de făcut cu libertatea, cu îndoieli și derute, în continuare, cu ceilalți, care, din păcate, nu au știu ce e de făcut cu democrația, cu libertatea. Ar exista parcă o întreagă odisee a ondulațiilor, mai agitate, mai nervoase, mai potolite, mai obosite a viitoarelor care, in abstracto, ar constitui singularul, singularitatea numită: viitorul nostru, devenit trecut în diverse timpuri, epoci, care ne-au fost date nouă, celor numiți șaptezeciști. Astăzi, nu doar cu șapte, ci deja cu șaptezeci de ani de acasă...
Care ar fi sechelele?
Timpurile pe care le-am trăit și regimurile care ne-au tot asuprit, inclusiv spiritualicește, au impus ca o anti-religie inconsecvența. S-a trecut prin doctrine fals-ideologizate, s-au compromis principii estetice. Cei crescuți și educați în a doua jumătate a secolului douăzeci au o conștiință traumatizată de multiplele orientări... dez-orientative – indicative, vindicative – spre nestatornicie, ceea ce i-a făcut amânat infantili și, doar parțial, maturizați artisticește. Neașezările au modelat din mai mulți niște „simulanți de-a-ndoaselea”.
În perioada de avansare spre libertate și democrație între Prut și Nistru, la un moment dat se făcură tot mai simțite păpușereala, scriitoreala, politicăreala. (Sper că se înțelege ce vor să spună aceste noțiuni duse ușor spre grotesc. Dar rămase în concordanță cu adevărul, cu istoria.)
Tot de sechele a ținut și faptul că, pe la începutul secolului curent, la Chișinău ieșeau în evidență niște scriitori, unii cu anumite merite, fie acestea și opace, alți de-a dreptul întâmplători în domeniu, care se comportau, în literatură și împrejurimile acesteia, politizate, ca niște teroriști. Atacau, înjurau, complotau. Se grămădeau în formație de juntă a rezerviștilor ce se credeau nedreptățiți, cărora li se trece cu vederea „izbânzile” lor comuniste de odinioară. În special, atacau pe mai tinerii colegi „neascultători” sau, uneori, încercau să-i măgulească, să-i lingușească, în conformitate cu ceea ce latinul numea captatio benevolentiae.
De pe atunci se trage și situația că azi, pe la Chișinău, destule aprecieri teoretice foarte șubrede și complezente asupra scrisului versificat-rimat-cântat acum două-trei decenii se cer revăzute, corectate spre diminuarea exagerărilor, însoțite de remarcile explicative necesare și întemeiate, iar altele pur și simplu trebuie respinse, ca fiind din afara literaturii cât de cât serioase.
Apoi, conform axiomei că situația politic-socială și economică a unei entități statale este determinată de evoluția culturii, între Prut și Nistru ambele aceste componente mai sunt într-o fază a deplorabilului și reflectă încă grimasa neocomunismului. Pe aici, e de înțeles... la lumina zilei că arta, sub aspect de educație estetică înnobilatoare de spirit, e domeniul de prea puțin interes pentru universitari, ba chiar pentru mulți artiști și chiar critici, fiind complet în afara preocupărilor politicienilor (majoritatea, din păcate, inși de doi bani, aculturali) care sunt de o rudimentară, chiar jalnică, ridicolă instruire și inteligență. Aici, e greu să se creadă în eficiența necesității înaintării în cultură, în filosofie, în travaliul artistic, în și prin rezultatele cărora lumea, societatea, adică și existența umană obțin noi semnificații, nobile, altfel de determinări existențiale.
Astfel că, în estul românesc, alias Republica Moldova, dar, din păcate, și în întreaga Românie, nu se poate conta pe o solidaritate (ca interes, nu?) populară față de cultura autentică, ce dă valoare și strălucire spiritului, dacă e asimilată și făcută funcțională de acesta. Pe la noi, pretutindeni, nu ne putem aștepta la un cult pentru cultură.




vineri, 19 aprilie 2019

AERUL MEU, VIAȚA VOASTRĂ... POEME DE NAMJIL NIMBUEV




Din poezia lumii

Namjil NIMBUEV (1948–1971) / Buriatia

S-a născut în familia poetului buriat Șirab Nimbuev. Majoritatea textelor și le-a scris în limba rusă, însă a lăsat și unele în limba maternă. După absolvirea școlii medii, un an de zile a fost corespondent în redacția ziarului «Молодежь Бурятии» („Tineretul Buriatiei”), după care este admis la Institutul de Literatură „Gorki” din Moscova. A traduse din poezia mongolă.
Namjil Nimbuev a muri la vârsta de 23 de ani (octombrie 1971), în rocada dramaticelor analogii fiind ca și cum un Nicolae Labiș al buriat-mongolilor. Prima sa carte, „Fulgere împiedicate”, îi apăru post-mortem (1974).
Namjil Nimbuev este cel mai tânăr clasic al buriat-mongolilor, dar și al literaturii mongole, în general, autor profund ancorat în spiritualitatea poporului său, concomitent fiind unul din puținii poeți care au îmbogățit prozodia rusă cu o distinctă cromatica orientală – a lumii stepelor, cu vibrațiile prelungi ale murmurătoarelor pilduiri rostite și rostuite în panteonul budist, cu inflexiunile enigmatice ale șamanilor și melodiile tânguioase, parcă, ale herghelegiilor, păstorilor de cirezi și turme.
În anul 2017, la Moscova au fost editate două volume ale lui Namjil Nimbaev care, pe lângă circa 11 mii de versuri, a mai scris proză, teatru, eseuri.

În traducerea lui Leo BUTNARU

Aerul meu, viața voastră
 
Fetișcană zvăpăiată și încăpăținată ce ești tu,
mai oprește-ți
picioarele discuți și zdrelite!
Arătare de circ!
Nu cumva crezi că Pământul
nu ar fi decât un stupid balon pestriț,
învârtit cu picioarele pe arenă?
De la jocul tău
prinse a se mișca lumea:
furtunile răvășesc oceanele,
zboară păsările, avioanele, telegramele,
se clatină copacii, cuiburile, catargele,
gonesc trenurile, mașinile, caii,
iar oamenii, a echilibru, își desfac larg picioarele,
ținându-se tot mai strâns unii de alții,
să nu cadă în neagra căscătură a Universului!

Eu sunt captiva inerției,
salvarea mea e fuga,
de mă opresc –
cad neamânat în hăul beznei!
Atât cât alerg,
sunt cu voi, pe Pământ.
Mișcarea e
aerul meu,
viața voastră.



Nu ar avea cineva să-mi împrumute patru copeici?

Oameni buni,
nu ar avea cineva să-mi împrumute
patru copeici,
să am și eu dreptul să urc fără frică în troleibuz?
Problema e că, vedeți dumneavoastră,
eu sunt poet,
slujitorul unei modeste
                                      muze de țară.
Vă imaginați, am avut o grămadă de bani 
câștigați după vânzarea
sentimentalei mele vaci Simmental.
Însă după ce m-am pomenit pentru prima oară
                                      în zgomotoasa capitală,
m-am pierdut cu totul
în fața
           atâtor lucruri ademenitoare.
Acum în buzunarele mele goale
ca o tristă elegie
au rămas doar zângănitul foștilor
                                     păstrăvi argintii,
foșnetul aripilor
                          fostelor păsări de hârtie.
Însă după cingătoare, pe burta-mi goală,
se încălzește un poeme clasic
cu care contez să fac cnocdaun
redactorul unei solide reviste –
spre el mă-ndrept chiar acum.
Acolo, numaidecât voi primi neamânat
un avans generos.
Cu o parte din el îmi voi procura mașină
cu care să mă întorc în satul natal.
Hei-hei, îngăduie dumneata, cetățene pleșuv!
Am văzut că ați ieșit din bar –
jur că sunteți un filantrop.
Ce v-ar costa să-mi împrumutați patru copeici,
patru solzișori de aramă?...
În schimb, de cum ajung celebru,
vă veți simți nespus de măgulit
să amintiți de binefacerea de odinioară,
de azi, adică. Și vă jur pe poemul
de care aminteam
că o să vă dedic un madrigal.
...Îmi propuneți
                         să merg fără bilet?
Sau să încalec Pegasul meu?
Păcatul dumitale e banalitatea.
Unica mea medalie este onestitatea,
iar Pegasul nu e o gloabă de la asanare!

Oameni buni,
nu ar putea cineva să-mi împrumute, totuși,
patru copeici?...


O, ciocârlie

O, ciocârlie –
                      inimioara cerului
                                                  fugind din bătaia săgeții!