Din poezia lumii
Namjil NIMBUEV (1948–1971) / Buriatia
S-a născut în familia poetului buriat
Șirab Nimbuev. Majoritatea textelor și le-a scris în limba rusă, însă a lăsat
și unele în limba maternă. După absolvirea școlii medii, un an de zile a fost
corespondent în redacția ziarului «Молодежь Бурятии» („Tineretul Buriatiei”),
după care este admis la Institutul de Literatură „Gorki” din Moscova. A traduse
din poezia mongolă.
Namjil Nimbuev a muri la vârsta de 23
de ani (octombrie 1971), în rocada dramaticelor analogii fiind ca și cum un
Nicolae Labiș al buriat-mongolilor. Prima sa carte, „Fulgere împiedicate”, îi
apăru post-mortem (1974).
Namjil Nimbuev este cel mai tânăr
clasic al buriat-mongolilor, dar și al literaturii mongole, în general, autor
profund ancorat în spiritualitatea poporului său, concomitent fiind unul din
puținii poeți care au îmbogățit prozodia rusă cu o distinctă cromatica
orientală – a lumii stepelor, cu vibrațiile prelungi ale murmurătoarelor
pilduiri rostite și rostuite în panteonul budist, cu inflexiunile enigmatice
ale șamanilor și melodiile tânguioase, parcă, ale herghelegiilor, păstorilor de
cirezi și turme.
În anul 2017, la Moscova au fost
editate două volume ale lui Namjil Nimbaev care, pe lângă circa 11 mii de
versuri, a mai scris proză, teatru, eseuri.
În
traducerea lui Leo BUTNARU
Aerul meu, viața voastră
Fetișcană
zvăpăiată și încăpăținată ce ești tu,
mai
oprește-ți
picioarele
discuți și zdrelite!
Arătare
de circ!
Nu
cumva crezi că Pământul
nu
ar fi decât un stupid balon pestriț,
învârtit
cu picioarele pe arenă?
De
la jocul tău
prinse
a se mișca lumea:
furtunile
răvășesc oceanele,
zboară
păsările, avioanele, telegramele,
se
clatină copacii, cuiburile, catargele,
gonesc
trenurile, mașinile, caii,
iar
oamenii, a echilibru, își desfac larg picioarele,
ținându-se
tot mai strâns unii de alții,
să
nu cadă în neagra căscătură a Universului!
Eu
sunt captiva inerției,
salvarea
mea e fuga,
de
mă opresc –
cad
neamânat în hăul beznei!
Atât
cât alerg,
sunt
cu voi, pe Pământ.
Mișcarea
e
aerul
meu,
viața
voastră.
Nu ar avea cineva să-mi
împrumute patru copeici?
Oameni
buni,
nu
ar avea cineva să-mi împrumute
patru
copeici,
să
am și eu dreptul să urc fără frică în troleibuz?
Problema
e că, vedeți dumneavoastră,
eu
sunt poet,
slujitorul
unei modeste
muze de
țară.
Vă
imaginați, am avut o grămadă de bani
câștigați
după vânzarea
sentimentalei
mele vaci Simmental.
Însă
după ce m-am pomenit pentru prima oară
în
zgomotoasa capitală,
m-am
pierdut cu totul
în
fața
atâtor lucruri ademenitoare.
Acum
în buzunarele mele goale
ca
o tristă elegie
au
rămas doar zângănitul foștilor
păstrăvi
argintii,
foșnetul
aripilor
fostelor păsări de
hârtie.
Însă
după cingătoare, pe burta-mi goală,
se
încălzește un poeme clasic
cu
care contez să fac cnocdaun
redactorul
unei solide reviste –
spre
el mă-ndrept chiar acum.
Acolo,
numaidecât voi primi neamânat
un
avans generos.
Cu
o parte din el îmi voi procura mașină
cu
care să mă întorc în satul natal.
Hei-hei,
îngăduie dumneata, cetățene pleșuv!
Am
văzut că ați ieșit din bar –
jur
că sunteți un filantrop.
Ce
v-ar costa să-mi împrumutați patru copeici,
patru
solzișori de aramă?...
În
schimb, de cum ajung celebru,
vă
veți simți nespus de măgulit
să
amintiți de binefacerea de odinioară,
de
azi, adică. Și vă jur pe poemul
de
care aminteam
că
o să vă dedic un madrigal.
...Îmi
propuneți
să merg fără bilet?
Sau
să încalec Pegasul meu?
Păcatul
dumitale e banalitatea.
Unica
mea medalie este onestitatea,
iar
Pegasul nu e o gloabă de la asanare!
Oameni
buni,
nu
ar putea cineva să-mi împrumute, totuși,
patru
copeici?...
O, ciocârlie
O,
ciocârlie –
inimioara cerului
fugind
din bătaia săgeții!
Fetița care desena stele
Oamenii
obișnuiți nu sunt prea norocoși.
Și
cu mine viața se saluta
în
mănuși din piele de arici.
De-aș
fi fost celebru,
v-aș
fi arătat
netrecătoarele
urme de la bătaia cu urzici
pe
fesele mele.
Sau
adâncitura din inimă
peste
care parcă ar fi trecut
scârțâitoarea
trăsură-ncărcată cu coșuri goale
și
cu bătrânelul harabagiu pe capră.
Însă
pe patul de moarte eu îmi amintesc nu de matahala pistruiată
ce
dădu-n mine cu mănunchiul de urzici,
nici
de smolițica fetișcană
ce
știa să fluiere ca băieții
și
să sfarme inimile bărbaților.
În
ultimele-mi clipe,
pe care le mai
pot rupe din viață,
îmi
amintesc de mărunțica la trup
fetișcană
rusoaică ce
desena
pe asfalt stele roșii cu cinci colțuri,
cu
naivitatea ei copilărească
poreclindu-mă:
„Hóng Wèi Bīng” maoist.
Viața
Abia
auzit, ca un copil obijduit,
inima
suspinase,
apoi...
se opri.
Unde
ar fi înțeleptul ceasornicar
cu
fermecata-i lupă în frunte?
În
stradela pustie doar șuierul vântului
și
un strigăt răgușit, undeva după colț?
„Hei,
pateuri, pateuri! Cine dorește pateuri fierbinți?!”
Moartea actorului
În
gura ruinată
respirația-n
stingere – ultima, fierbinte,
desfăcu
buzele subțiri,
roase
până la străvezime de armiile monologurilor,
după
care ieși în afară
ca
o porumbiță blândă, bolnăvicioasă,
ce
zgâria văzduhul cu aripile-i aspre...
Copii
se zgribuliră, liftiera, vecinul-inginer –
spectatorii
dramaticului cântec de lebădă al actorului – parcă
s-ar
fi ridicat în vârful degetelor,
să
privească în geamul absolutului veșnic...
Bătu
ceasul.
Cucul
o zbughi înăuntru, pocnind din oblonașe.
Acoperind
fețe jalnice și ușa de la balcon,
bubuind
grandios cu tabla-i,
căzu
cortina morții.
Elegie
„Cumpăr
o limuzină
ce-ar
avea un diavol în loc de motor.
Patru
veverițe-n agonie
se
vor roti în cauciucurile urlătoare, scrâșnitoare.
Cu
glasul unei femei obosite
claxonul
va soma trecătorii să se ferească din cale.
Uriașe
bufnițe galbene
cu
penetu-nfoiat vor sta pe faruri.
De
pe marginea drumului
fetișcanele
cu picioare-gărăfioare vor flutura din fulare
și
le voi duce până la ringul de dans”.
...Stând
la geam
poetul
pocni îngrijorat
din
degetele-i violete,
culese
o scamă de pe
reverul
sacoului:
–
Ar trebui să-l amanetez, – se gândi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu