De fapt, câțiva
critici demni de respect parcă ar fi ajuns la un consens că eu și cu Arcadie
Suceveanu nu am aparține unei generații anume, ci am fi inter-generaționiști.
Însă eu mă voi referi, totuși, pe cât se poate de simplu și, sper, adevărat, pe
înțelesul mai multora, la contingentul numit șaptezecist, cu precizarea, însă,
că noi din respectivul contingent parcă am fi trăit și, deci, am scris, oarecum
altfel de la autor la alți autori, în timpuri diferite. Numai că aceasta e
oarecum puțin spus, dacă nu se accentuează că am viețuit chiar în epoci
diferite.
Dar
să o începem cu unele caracteristici de bază ale anilor 70-80 în care, din
păcate, nu s-a produs o tezaurizare a operelor artistice selecte și din motivul
că ele nu au prea existat, iar cele existente au fost trecute cu vederea sau
nimerite în atenția perversă a criticilor slugarnici față de regimul politic
acultural, antinațional. Pe atunci, mai erau încurajate clișeul, pășunismul,
localismul scâncitor, plângăcios, dar și lamentabil. Erau dați de exemplu
(pozitiv, cum altfel!) cei care re-creau minore și banale mitologii mărunte
mioritice, tradițional-pășuniste „compensatorii pentru carențele lor de modernitate”
(Luca Pițu). Era descurajat ceea ce ar fi putut deveni valid ca valoare
autentică, noblețea estetică, rafinamentul stilistic fiind suspectate,
criticate, blocate, mereu amânate sau chiar extirpate. Pe atunci, chiar și anumiți condeieri își asumau cu râvnă stahanovistă angajamente
propagandistice, partinice, kgb-iste, fiind secretari ai comsomoliștilor din Uniunea
Scriitorilor din Moldova, apoi ai organizației de partid tot de acolo, dedicând
cărți întregi sau texte aparte „constructorilor comunismului”.
Bineînțeles, la
trecerea dintr-un timp în altul, dintr-o epocă în alta, se modifica ceea ce
înțelesesem, ca ieri-alaltăieri, prin noțiunea de viitor și ceea ce credeam că
s-ar putea întâmpla în el. Se modifica registrul/ repertoriul a ceea ce așteptam
noi de la acel viitor, registrul a ceea ce gândeam, eu sau dumneata, că avem de
făcut în zilele de mâine. De la un timp la alt timp, de la o epocă la altă
epocă s-a modificat doza de libertatea pe care o prevedeam în viitor, pe care
ne-ar fi oferit-o acesta; reduse în volum, libertatea și perimetrul cuștii, sau
nițel-nițel amplificate. Astfel că, de fapt, ne-au fost date să năzuim și să
trăim în diverse configurații ale viitorului. Noi nu am avut, legat, închegat,
un viitor organic, să zic așa. Au fost niște postate de mai multe viitoare.
Chiar și o epigramă despre cum depinde(a) viitorul de secretarii-primi ai
Uniunii Scriitorilor (unul din RASS Moldovenească, în stânga Nistrului,
celălalt – în RSS Moldovenească, la Chișinău):
Nouă de la Pavel
Chioru
Ni se trage
viitorul.
De la Pavel istălalt
Viitor și mai înalt.
(Aproape curios
lucru, acidul venea de la fidel-slujitorul realismului extrem de socialist, abundentul
stahanovist în versuri partinic-angajate Arhip Cibotaru!: Pavel istălalt
însemna: Pavel Boțu.)
Astfel, acele
viitoare ți se arătau ca niște orizonturi zebrate, cu dungi mai late sau mai
înguste, mai deschise (...luminoase) sau mai întunecate. De unde și
incoerențele în destinele noastre, în faptele noastre. Inclusiv, în literatura
noastră. Sincope și derute, abandonări și reluări. Strădanie și apatie.
Relansări. Sau restartări, cum se zice în computeristică, noțiune care,
la noi, mai e, pare-se, în perioadă de rodaj, nefiind introdusă, deocamdată, în
DEX. Aceste schimbări de optică, ba și de emoție, de cuget în ceea ce s-ar fi
putut fi numi o viziune asupra viitorului au variat. Poate ne-au derutat, pe
unii, poate ne-au mobilizat, pe alții. Din ceea ce suntem, ce am ajuns grație
sau poate în pofida schimbărilor de orizonturi, cromatică emoțională, de...
viteză psiho-motorie de înaintare, cu greu sau, pe alocuri, accelerat, spre
ziua de mâine; spre zilele de mâine ale acelor viitoare în alternanțe,
mai propice, mai întristătoare, cu, bineînțeles, repercusiuni în destinele
noastre, în devenirea noastră. Alternanțe de... restanțe sau, pe alocuri, de
salturi dintr-un ieri anchilozat într-un mâine ceva mai relaxat, de aici – cu
mult mai libera perestroika și nebuloasa prea prelungitei tranziții. Spre un
alt viitor. De altă coloratură psiho-creatoare, psiho-emoțională. De o altă
intensitate în constituire, zidire, facere de sine. Cu oarece beneficii pentru
cei care au știut ce e de făcut cu libertatea, cu îndoieli și derute, în
continuare, cu ceilalți, care, din păcate, nu au știu ce e de făcut cu democrația,
cu libertatea. Ar exista parcă o întreagă odisee a ondulațiilor, mai agitate,
mai nervoase, mai potolite, mai obosite a viitoarelor care, in abstracto,
ar constitui singularul, singularitatea numită: viitorul nostru, devenit trecut
în diverse timpuri, epoci, care ne-au fost date nouă, celor numiți șaptezeciști.
Astăzi, nu doar cu șapte, ci deja cu șaptezeci de ani de acasă...
Care ar fi
sechelele?
Timpurile pe care le-am trăit și regimurile care ne-au tot
asuprit, inclusiv spiritualicește, au impus ca o anti-religie inconsecvența.
S-a trecut prin doctrine fals-ideologizate, s-au compromis principii estetice.
Cei crescuți și educați în a doua jumătate a secolului douăzeci au o conștiință
traumatizată de multiplele orientări... dez-orientative – indicative,
vindicative – spre nestatornicie, ceea ce i-a făcut amânat infantili și, doar
parțial, maturizați artisticește. Neașezările au modelat din mai mulți niște
„simulanți de-a-ndoaselea”.
În perioada de avansare spre libertate
și democrație între Prut și Nistru, la un moment dat se făcură tot mai simțite păpușereala, scriitoreala, politicăreala.
(Sper că se înțelege ce vor să spună aceste noțiuni duse ușor spre grotesc. Dar
rămase în concordanță cu adevărul, cu istoria.)
Tot
de sechele a ținut și faptul că, pe la
începutul secolului curent, la Chișinău ieșeau în evidență niște scriitori,
unii cu anumite merite, fie acestea și opace, alți de-a dreptul întâmplători în
domeniu, care se comportau, în literatură și împrejurimile acesteia,
politizate, ca niște teroriști. Atacau, înjurau, complotau. Se grămădeau în
formație de juntă a rezerviștilor ce se credeau nedreptățiți, cărora li se
trece cu vederea „izbânzile” lor comuniste de odinioară. În special, atacau pe
mai tinerii colegi „neascultători” sau, uneori, încercau să-i măgulească, să-i
lingușească, în conformitate cu ceea ce latinul numea captatio benevolentiae.
De pe atunci se trage și situația că
azi, pe la Chișinău, destule aprecieri teoretice foarte șubrede și complezente
asupra scrisului versificat-rimat-cântat acum două-trei decenii se cer
revăzute, corectate spre diminuarea exagerărilor, însoțite de remarcile explicative
necesare și întemeiate, iar altele pur și simplu trebuie respinse, ca fiind din
afara literaturii cât de cât serioase.
Apoi, conform axiomei că
situația politic-socială și economică a unei entități statale este determinată
de evoluția culturii, între Prut și Nistru ambele aceste componente mai sunt
într-o fază a deplorabilului și reflectă încă grimasa neocomunismului. Pe aici,
e de înțeles... la lumina zilei că arta, sub aspect de educație estetică
înnobilatoare de spirit, e domeniul de prea puțin interes pentru universitari,
ba chiar pentru mulți artiști și chiar critici, fiind complet în afara preocupărilor
politicienilor (majoritatea, din păcate, inși de doi bani, aculturali) care sunt de o rudimentară, chiar jalnică, ridicolă instruire
și inteligență. Aici, e greu să se creadă în eficiența necesității înaintării
în cultură, în filosofie, în travaliul artistic, în și prin rezultatele cărora
lumea, societatea, adică și existența umană obțin noi semnificații, nobile,
altfel de determinări existențiale.
Astfel că, în estul românesc, alias
Republica Moldova, dar, din păcate, și în întreaga Românie, nu se poate conta
pe o solidaritate (ca interes, nu?) populară față de cultura autentică, ce dă
valoare și strălucire spiritului, dacă e asimilată și făcută funcțională de
acesta. Pe la noi, pretutindeni, nu ne putem aștepta la un cult pentru cultură.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu