IERARHII DUPĂ URECHE

Încă din tinerețe, am tradus din mulți poeți, unii mari, alții foarte mari, iar ceilalți chiar geniali. Traducând, înveți nu doar meseria „pură”, ci și criteriile, gradele de evaluare, de importantă artistică în context, în contexte. (De altfel, fără criteriile în cauză profesie adevărată nici nu există.) Iar după întâlnirile și „colaborările” cu astfel de maeștri de multe ori mi-e jenă, când văd pe cine îi dau de poeți contemporani importanți unii critici de-ai noștri. Adevărat, unii din autorii de poeme îmi sunt buni colegi, dar – iertare – dânșii nicidecum nu trag la calificativele supreme. La ce bun acest joc al exagerărilor, al futilităților? Iar tu, pentru a fi luat în considerație, eventual pentru a câștiga, trebuia să fi fost declarat echinoxist, să fi frecventat Cenaclul de luni sau cel al lui Crohmălniceanu, să poți organiza manifestări cultural-literare la care să inviți și să premiezi pe cei de care ai nevoie, ca viitori membri in jurii etc. Însă un scriitor din stânga Prutului nu poate „aduna” atâția simpatizanți, deja... montați, printre criticii literari dintr-un juriu sau altul, dintr-o regiune sau alta a Țării, pentru ca să creadă că ar reuși să întrunească voturi câștigătoare.

Chiar dacă unii confrați, mai onești, sunt cât de cât obiectivi față de ceea ce se scrie peste Prut, spre Nistru, printre ei fiind și Liviu Ioan Stoiciu care, în Jurnal, pe 28 martie 2011, scria: „Am spus și eu câteva cuvinte, la invitația moderatorului – am amintit că suntem în ziua unirii cu Basarabia (27 martie) și că basarabenii nu sunt nici azi introduși în istoriile literare din România, deși ei scriu în limba română mai bine decât românii din țară (în schimb sunt recuperați români din emigrație care nu mai scriu în limba română)...”

Sau Liviu Antonesi, care se referea la cărți întâmpinate cu o „tăcere asurzitoare", după principiul magiei dâmbovițene – despre ceea ce nu se vorbește nu există. Printre acestea sunt și majoritatea cărților autorilor basarabeni care, nu o singură dată, ca valoare depășesc ceea ce la București este proclamat-aclamat drept... ura!

În întregul ei, de azi și de pretutindeni, nu are o valorizare obiectivă, iar mai mulți autori beneficiază de bonusuri amicale de o valoare falsă. Pe ambele maluri ale Prutului, în vârful Carpaților și pe meterezele cetății Soroca, etcetera, există zeci, sute de ierarhii personale referitoare la poeții și poezia română. Însă o ierarhizare cât de cât de ansamblu, aproape credibilă, încă nu o avem. Sunt chiar și ierarhii regionale, județene, sau văzute din provincii. Ierarhii ale grupurilor și prieteniilor de scriitori, critici și poeți de-a valma. Există ierarhii înjghebate la unele reviste de cultură și literatură. Probabil, există... – dar există totuși și șubrede ierarhii universitare și de-a dreptul catastrofale – ierarhiile academice, în special cele de la Chișinău, unele – de jurii. Astfel, literatura română e derutată prin ierarhizări confuze, adică nici pe departe credibile.

În ce privește (doar...) specificul „axiologiei” din Estul României, interriveran, la Chișinău chiar și cei mai răsăriți critici se țin, strict, de regula listei: primul, al doilea, al treilea scriitor (poet, prozator/ romancier...). De regulă însă, unul zice – cel mai bun poet este Q, altul – cel mai bun este – W, mai celălalt – că vârful Parnasului din vreo suburbie e R, de te miri ce registru redus al sensibilității și percepției axiologice au. Acestora să nu le vorbești de stiluri, personalizări, diversitate, eventuale paralelisme ale mai multor autori de vârf, ci, strict, spune-le de unu. Rigurozitatea listei este „armată” de inflexibilitatea dogmatică și lipsa unui demers creator în textele respectivilor dibuitori critici literari. Opțiuile lor personale nu sunt în nicio relație cu obiectivitatea. Ei sunt prinși într-un sport al clasamentelor la nivelul amatorilor de literatură și nu al exegeților. Din păcate.

Dar în această disonanță sau cacofonie axiologică ce să facă scriitorul propriu-zis? Nimic altceva, decât să se străduie să rămână pe orbita sa predestinată, a cunoașterii și literaturii, curiozității și iluziei necesare, toate concentrate în eforturile de luciditate și onestitate de a nu se falsifica el pe sine însuși și de a nu se lăsa falsificat de alții sau de împrejurările sociale. Concomitent, sau în aceeași ordine de idei, scriitorul de valoare nu trebuie să aibă pretenția de a fi încadrat de critic profesionistă, găsind destul de nobilă critica artiștilor, a colegilor. Aceasta, în vectorii cu bătaie prelungă a ideii lui Charles Baudelaire că poetul cultivat, inteligent, bineînțeles, este în stare să definească atât propria poezie, cât și însăși condiția poeziei, în general.