De
sărbători, ne adunam copii din mahala. La Paști (Jubilate, agnus Dei!) – scrânciob („la roată”), „tranzacții”
infantile, cu copeici, dulciuri. Ne lăudam care mai de care: „La noi au fost
nanii cutare, cutare și cutare. Ia privește ce mi-au adus!” Alți puști tăceau,
nu se făleau. Dânșii nu prea aveau nași de botez, pentru că se născuseră exact
„pe timpul foametei”. Deja știam, pricepeam câte ceva și noi, uneori auzind de
la părinți că, în acei ani de genocid (în mare parte, foametea o întețiseră bolșevicii
care, adunând impozite obligatorii, măturaseră podurile multor case din
Negureni!) maică-sa a copt turte din făină de știulete sau de lobodă... Satul
retrăia încă obsesiv interminabile depănări de subiecte de groază, orori prin
care a trecut în anii 1946-1949. Au fot de toate. De canibalism, însă, nu s-a
auzit în satul nostru, ca în altele. Peste valuri de vremuri trecute, aveam să
scriu un poem despre acea neagră nenorocire ce a secerat atâtea vieți prin
localitățile basarabene, devastate de lăcomia hulpavei puteri sovietice:
Pologul cel de aștri
ca de grâu
nălucitor în
plaiuri depărtate
din nevoință-asemuit
c-un râu
ce-ar fi o
Cale-Albie de Lapte
spre anii negrei
foamete ne-ntoarnă,
când n-aveam grâu și
când sub cerul tern
gurița pruncului era o rană
pansată, alb, cu
laptele matern...
Pe
la întrunirile „festive” ale copiilor-mahalagii ne povesteam și noi din cele
auzite de la vârstnici...
* *
*
Când umblam cu cetele de colindători, de urători, copii secretarului de
partid nu veneau cu noi. Ba chiar tatăl lor puneau la cale hăituirea cetelor de
mici colindători, urători, asmuțând pe urmele noastre învățătorii care ne
identificau, ne certau, ne amenințau și ei, întâi cu „nota la purtare”, apoi cu
altele și mai și. Acestor copii le era interzis să se bucure de Sărbătorile Paștilor.
Ei nu ieșeau în uliță, să ciocnească ouă roșii, ci doar priveau de undeva din
curtea casei triști, nedumeriți și… interziși; priveau spre copiii mahalalelor!
Nu erau lăsați nici la scrânciobul rotit care se inaugura anume pentru aceste
sărbători. Ce timpuri de… – de ce?...
Mai
târziu, la facultate, înțelegeam și mai acut diferența dintre mine și vreun
ne-botezat, care nu a umblat cu colinda la Crăciun și cu uratul la
Anul Nou.
* *
*
Pe când se întâmpla
să ajungem pe la Colun ,
moșie cam la 3-4
kilometri depărtare de Negureni, noi, copiii, trebăluiam
printr-un crater format după căderea unui avion sovietic, doborât în luptă, mai
găsind fragmente de aluminiu topit, piulițe, șuruburi. Pământul din jur fusese
de-a dreptul pârjolit de avionul în flăcări. Prin sate, câte vreun fost militar
sau premilitar de până la război cântau: „Noi suntem vulturii țării, / Tineri
zburători, / Să-ntindem cu-avionu-aripa, / Să fim apărători! / Înainte, tot
înainte, / Vom fi la zi cu-al nostru zbor! / Să nu te mai temi de moarte, /
Tânăr zburător...” Iar la Paștile blajinilor, la cimitirul din Negureni,
imediat în dreapta porții, venea la mormânt o doamnă înveșmântată în negru, de
la București... Ce bocet sfâșietor: „Mircea, Mircea, unde ți-a fost să cazi,
Mircea, Mircea!...” Cei care ne aflam acolo, izbucneam și noi în plâns –
bocetul ne paraliza, nu altceva... Fantoma războiului era încă prezentă în
inima și mintea oamenilor, unii din care nici nu mai știau pe unde ar fi să fie
mormintele celor plecați din Negureni în mai 1944... Tatăl povestea despre verișorul
său Ștefănel al nanei Irina, cum, pe când se îmbarcaseră să treacă Oderul, el
fusese pur și simplu retezat în două de o rafală de mitralieră grea de pe malul
opus. Ruda noastră, verișorul tatei, unchiul meu, s-a prăbușit în apa iadului și
nu se mai știe de-a fost cumva recuperat sau nu trupul său...
* *
*
Dar
dacă am eșuat în nobila intenție de a reda, creștinește, acele oseminte
pământului, cu vreo 10-20 de zile după Paști, anticipând cu câteva săptămâni
bune Rusaliile, ne dă în minte să punem frunzare pe la ușile și geamurile școlii!
Păcat numai că cineva ne-a turnat la direcție și, mai întâi, noi, făptașii, a
trebuit să mergem cu pas de gâscă, în șir indian, prin cancelarie, adică – pe
vine, mai împiedicându-ne de preșurile de pe dușumele, nimerind cu capul în
fundul celui dinainte, prăvălindu-ne caraghios, lungindu-ne în acel spațiu
sfânt – cancelaria!, încât lacrimile de plâns ne erau, concomitent, și de râs,
după care – să invităm și părinții la școală. Prea de tot, totuși. Aspru.
Inuman, poți zice... Dar, dacă stai și te gândești puțin... să pui tu de
jur-împrejurul școlii frunzare ce aduceau a „opiu pentru popor” (religia!) și
să scapi ușor?! Să le prinzi prin belciugele și crăpăturile unei instituții
ateiste, precum trebuia să fie școala sovietică! „Aracan de mine și de mine,
puteți înfunda Siberia!” Și „Jneap! Jneap!” la fundulețele noastre, palma sau
cureaua părinților. Cine să fi fost cel care ne-a turnat? – ne întrebam înde
noi, în mintea noastră, pe atunci neînțelegând prea multe în mașinăria
suspiciunii ce avea a se generaliza, în virtutea obligativității, ca și cum, ca
fiece om sovietic să suspecteze (să fie suspicios), în caz contrar poate deveni
complice (al dușmanilor URSS, firește! Stalinismul nu voia să iasă
completamente din om, din societate... Nici nu a ieșit sută la sută până, hăt,
la prăbușirea colosului cu picioare de argilă...).
* *
*
Dar, norocul nostru, – între Paști și Rusalii iar se deschide de vacanță,
de libertate văratică! Iar prologul, zigzagat, sincopat al așteptării vacanțelor
poate fi considerate nerăbdarea și feeria sutelor, miilor de ore de școală în
care, de pe la jumătatea lor, deja începeam să ne gândim la recreație –
zbenguială, hârjoană, glume, naivități exuberante. Erau ca și o repetiție,
imaginară, a perioadei în care „scăpam” de școală, unde ni se atrăgea atenția și
ni se trăgea urechea.
Iată, de-acu vine arșița. Se înfierbântă foarte tare până și cocoșul de
tinichea din vârful giruetei de pe terenul de măsurători meteorologice al școlii
pe care, de mâine, nu o vom mai „deranja” cam vreo trei luni. (Puțin totuși…)
Când girueta e în nemișcare, pe ea încearcă să se așeze vreun guguștiuc, vreun
graur ostenit de zbor, însă – brusc! – sar de pe ea, frigându-se la piciorușe
de fierbințeala metalului expus soarelui nemilos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu