DE ZIUA LUI LAURENȚIU ULICI

Laurenţiu ULICI

(6.V.1943 – 16.XI.2000)

REZISTENŢA, LUPTA CU GREUTĂŢILE MATERIALE, AFIRMAREA PE PLAN UNIVERSAL?

              – Stimate Laurenţiu Ulici, eşti un critic literar cu o iden­titate inconfundabilă, din care motiv aşi vrea să aflu ce crezi despre opinia că, chipurile, critica poate fi considerată şi drept o formă legalizată a invidiei. Invidiezi prozatorii, poeţii, dramaturgii?

              – Totdeauna pe toţi. Asta dintr-un motiv foarte simplu, că am început a scrie eu însumi literatură, adică poezie, ca tot românul, boală de care nu m-am lăsat niciodată. În schimb, am avut destulă prudenţă să nu mă afişez cu producţiile mele literare decât până la vârsta de 20 de ani, hotar după care am abandonat poezia. Aşa că invidia mea pentru autorii de literatură există, dar e productivă.

              – Abandonarea despre care ai vorbit mă face să te întreb dacă povestea destinului tău se împarte în mai multe capitole sau e o naraţiune coerentă, în flux neîntrerupt.

– Păi, întâi şi întâi am vrut să fac matematică. Până pe la 18 ani eram convins că voi cerceta în tainele cifrelor. Am avut însă „ghinion”, deturnarea de interese pornind de la un profesor de română care în clasa a unsprezecea la secţia reală a unui liceu din Ploieşti ne preda la orele lui de curs autorii care nu intrau în manuale, aceştia fiind, de fapt, interzişi: Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, George Bacovia etc. Atât de interesant ştia să-şi facă orele, încât eu, care eram un cititor de literatură şi până atunci, mi-am schimbat subit orientarea şi în loc să mă duc la facultatea de matematică, unde era firesc să merg, am dat la filologie. Am făcut asta dintr-un anumit motiv. Nu eram foarte bun la matematică. Eram bun, dar aveam in clasă colegi mult mai dotaţi la obiectul în cauză, cunoscuţi în toată ţara, olimpici ş.a.m.d. Vrând-nevrând, eram în planul al doilea şi am preferat să mă duc la filologie unde, cel puţin, în contextul în care mă aflam, nu aveam nimic în faţă, fiindcă niciunul de la real nu dădea la filologie unde se duc de regulă cei de la umane. Apoi, tot în timpul liceului, a doua mea pasiune era şahul. Am fost un şahist de performanţă, ca să zic aşa, până la 16 ani. Eu joc bine acuma, dar atunci jucam foarte bine. Însă m-am lăsat de şah tot din acelaşi motiv: aveam un coleg care era mult mai bun, Florin Gheorghiu.

            – Vestitul performer, campionul României?

            – Exact, el mi-a fost coleg de liceu şi, iarăşi „ghinion”, mi-a fost după aceea şi coleg de an la facultate. Şi ce-i mai rămâne omului când e obligat să se lase şi de matematică şi de şah? Numai critica literară.

            – În timpuri grele, de necazuri, te-a chinuit, conştient sau inconştient, ceea ce aş numi perimetrul cuştii?

            – Foarte puţin. De ce? Pentru că eu am intrat în lume într-o perioadă când în România s-a produs ceea ce mai târziu s-a numit aparenta liberalizare. Deci, am intrat în facultate în 1961, iar liberalizarea a început cam pe atunci, de fapt puţin mai înainte, odată cu plecarea trupelor sovietice din România, în 1959. În acei ani nu se mai intra cu dosarul la facultate. Iar în anii următori liberalizarea era, să zicem, în toi. Recuperasem exemplara tradiţie interbelică, mari scriitori, mari critici, şi trăiam cu toţii într-un aer de libertate, care mai apoi s-a dovedit a fi iluzoriu, însă în momentul acela credeam că vom face mult şi de preţ, profitând de deschiderea spre Occident pe care o aveam atunci. Credeam că GULAG-ul s-a terminat. În fine, această poveste n-a durat decât circa 10 ani, suficienţi însă ca să ne transforme pe noi în nişte oameni liberi.

            – Credeai, deci, într-un viitor nezăbrelit?

—    Chiar dacă nu conştientizam o asemenea situaţie (nu fac parte din categoria acelor oameni care în 1965, de pildă, ar fi bănuit ce avea să se întâmple în 1971), credeam că s-a terminat cu şurubul strâns. Însă o anumită viteză în lucrare am avut-o întreaga generaţie – de fapt, nu numai generaţia mea, ci toţi acei care eram activi în anii ’60. Probabil, presimţeam undeva, deşi nu puteam conştientiza, că vor veni vremuri grele, chiar mai grele decât cele dinainte.

            – Ai a-ţi reproşa anumite lucruri.

            – Am multe să-mi reproşez. Depinde din ce punct de vedere o luăm.

            – Alege tu însuţi punctul.

            – Nu-mi pot reproşa decât că nu am avut suficientă tărie ca să urmez ceea ce eu consider şi astăzi că ar fi trebuit să urmez, matematica pe care o resimt ca pe o nostalgie din ce în ce mai presantă, şi presimt că n-o să treacă, ci, din contra, se va accentua. Se vede că această obsesie porneşte şi de la faptul că nu mă simt mulţumit de ceea ce fac în meserie.

            – O spui din voită modestie?

            – Nu, nu, pentru mine modestia e pentru modeşti. Deci, eu nu sunt modest. E o realitate interioară pe care nu văd de ce – dacă sunt întrebat – n-aş putea s-o divulg. Nu e un secret atât de mare. Şi nu e din categoria acelor secrete pe care dacă le ţii şi nu le spui e mai rău decât dacă le spui. Apoi sigur că există o sumedenie de lucruri mărunte sau mai puţin mărunte pe care mi le pot reproşa, dar care ţin de acest raport dintre aspiraţie şi vocaţie, între ceea ce fac şi ceea ce aş fi putut, poate, face, pentru că nu am nicio probă că aş fi putut ajunge un bun matematician. Asta complică şi mai mult nostalgia. Nu am dovezi, dar îmi aduc aminte, vorba poetului.

            – Să fi ajuns matematician aveai, adică, o profesie mai la zi?

            – Nu, nu mă interesează, pentru că nu cred că există profesii mai la zi şi mai puţin la zi. Matematica o privesc numai din punctul meu strict de vedere.

            – Ai o funcţie, eşti unul dintre diriguitorii Uniunii Scriitorilor din România, apoi eşti directorul revistei „Luceafărul”, şi, ca să folosesc o vorbă de-a lui Fănuş Neagu, vreau să ştiu dacă te consideri din rândul celor care nu s-ar da îndărăt de-a se muta în verbul a porunci.

            – Nu. Ăsta este un verb, dacă nu mă înşel eu sau s-ar putea să nu mă înşel măcar din faptul că am făcut facultatea de filologie, – deci, a porunci nu e un verb de origine latină. Iar eu, în materie de verbe, prefer să mă recunosc în naţiunea din care provin. Ca atare, nu am ideal în legătură cu funcţiile suspuse. Funcţiile trec, cărţile rămân.

            – N-ai dori să spui ceva despre scriitor ca... slujbaş politic, ipostază în care îi vedem pe mulţi confraţi şi în care te afli oarecum şi tu?

            – Aicea e altceva de spus, cu atât mai mult că astăzi la noi, precum bine ştii, există o falsă opinie care pretinde, mă rog, nu ştiu pe ce bază, că scriitorii nu ar avea motive să se implice în politică. Eu nu împărtăşesc acest punct de vedere din două considerente. Unu: la ora asta, în România lipsind o clasă politică formată şi, deci, în consecinţă, neexistând şi o clasă de comentatori politici pregătiţi ca atare, scriitorii nu pot să nu se implice. Noi am avut până acuma o singură categorie politică, aia a activiştilor comunişti, şi o singură categorie de comentatori politici, ăia care repetau mereu ca nişte papagali tezele tovarăşului secretar general... Deci, în aceste condiţii eu cred că un scriitor are oricum mai multe şanse de a vedea mai bine, adică mai corect şi mai drept, în acelaşi timp, lucrurile în perimetrul politicii, decât multe alte categorii de cetăţeni care au prins gust pentru politică. Sau, ca să nu fac numaidecât o discriminare, un scriitor are la fel de mare îndreptăţire să se ocupe de politică, pe cât are oricine altcineva. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, privind în tradiţia culturii şi politicii române vom vedea uşor că, de la Eminescu încoace şi chiar înainte de Eminescu, în politică scriitorii au jucat un anumit rol, fie că s-au implicat direct, fie că au influenţat politica prin opinii, prin comentarii, prin ceea ce se va numi mai târziu gesturi sau acţiuni de politologie. Cu atât mai mult azi, când lucrurile sunt atât de tulburi, o minte scriitoricească, de presupus mai limpede sau mai limpede ca a altora, e chemată să intervină în politică. Cei care refuză scriitorului dreptul de a face politică fac şi ei politică, numai că un anume tip – politica puterii, politica oportunistă, susţinând că un scriitor trebuie să fie mereu o conştiinţă severă a vremii sale şi trebuie să... tacă mereu în opoziţie. Pe când opoziţia scriitorului trebuie să fie de tip constructiv. Scriitorul trebuie să spună oricând adevărul, indiferent dacă cel care se află la putere îi este simpatic sau nu. În clipa când scriitorul joacă pe cartea puterii, făcându-se a nu vadea sau chiar nu vede adevărul, atunci el este oportunist şi într-adevăr nu are ce căuta în politică, încât ciudăţenia e următoarea: cei care ar trebui să nu facă politică sunt cei care ne reproşează nouă că de ce facem politică.

            – În România sunt foarte mulţi scriitori angajaţi în politică, însă unii dintre ei spun lucruri foarte diferite. Care din literaţi spune adevărul?

            – Foarte mulţi scriitori spun adevărul, iar cei care nu-1 spun sunt uşor de detectat şi de catalogat. Pe mine nu m-a interesat niciodată un adevăr rostit în politică, de pildă, de Adrian Păunescu, pentru că Păunescu este ceea ce se cheamă emblema oportunismului politic, este chiar lipsa de gândire personală. El a fost permanent un slujbaş al puterii, a ţinut în mâini şi mătura, şi făraşul de gunoi ale puterii, gunoi pe care l-a strâns, pentru ca pe urmă să-1 împrăştie în toată ţara şi ca atare orice schimbare sau neschimbare în legătură cu el nu mă interesează în plan politic. El este tipul de scriitor care nu are ce căuta în politică, fiindcă nu poate face decât rău. În schimb, am descoperit un scriitor cu mare vocaţie pentru politică în persoana lui Nicolae Manolescu, apoi un scriitor din generaţia mai tânără cu mare vocaţie pentru comentariul politic care este Ion Cristoiu, ca să dau doar câteva exemple din multe posibile.

            – Dar să revenim la literatură. Nu ţi se creează impresia că, în destule cazuri, critica română contemporană nu prea are simţul elogiului, substituindu-l cu o ubicuă generozitate debordantă?

            – Depinde. Sunt critici şi critici. Criticii severi, după părerea mea, îşi fac meseria bine, adică ştiu să vadă ceea ce au sub ochi. Au şi, cum numeai, simţul elogiului, care înseamnă respectul faţă de operă. Dar au în acelaşi timp şi condiţia lor de profesionişti, exprimată prin simţul analizei critice, care ii obligă ca, în baza acestui respect pentru operă, să nu lase de-o parte minusurile pe care le descoperă în respectiva operă, pentru că a privi tot timpul un scriitor foarte important ca pe un autor de capodopere, – deşi, în mod evident, în textele lui sunt minusuri, ca în orice operă ce se transformă prin receptare, – Înseamnă de fapt de a nu avea simţ critic.

          – Pe parcursul anilor ai lansat mulţi tineri. Cum crezi, ai mână bună pentru binecuvântare?

             – Ei, am lansat! Am avut, mă rog, cartea pe care am scris-o timp de vreo 17 ani despre tot ce a fost debut în România, începând din 1972 până în 1989. Sigur că am greşit de multe ori. Nu cred însă să fi greşit vital, adică nu-mi aduc aminte să fi scris despre un autor sau foarte mulţi autori că sunt formidabili la debut, iar ei să nu confirme absolut afirmaţiile mele. Şi nici invers –  să-i minimalizez cu totul la debut, iar ei să ajungă demni de atenţie. Dar chiar dacă ar fi fost aşa, asta intră în regula jocului. Niciun critic nu e un supraom. Receptarea mai ales a prunei cărţi depinde de con­textul în care a apărut ea, de starea ta de moment, de o serie întreagă de factori care pot fi schimbători. După câţiva ani, acele debuturi îţi apar cu totul altfel. Am făcut o experienţă, recitind după cinci ani o carte recenzată de mine, având surpriza de a nu mai fi de acord cu mine însumi. Dar acesta mi se pare un proces absolut firesc. Important e că din cei o mie şi ceva de scriitori-debutanţi pe care i-am recenzat procentul celor în legătură cu care pot să-mi fac reproşuri, fie că i-am supraevaluat, fie că i-am depreciat, este deci rezonabil.

             – Se creează impresia că mai totdeauna criticii noştri încearcă obsedant să alăture numele noilor sosiţi în literatură de cele ale unor scriitori consacraţi, de a pune în legătură obligatorie creaţia unui debutant cu cea a unor predecesori autohtoni sau de aiurea. Ai vreo atitudine faţă de acest tic critic?

            – Este o chestie normală, pentru că orice scriitor nou apare într-un anumit context. El este, vrând sau nevrând, conştient sau nu, influenţat de contextul în care apare. Pe de altă parte, chiar intimitatea lui este una construită de la un punct. Construită din ce? Din lecturile din alţi autori, din felul lui de a gândi, care este determinat tot de context. Şi-apoi, în al treilea rând, este vorba de limbajul literar cu care vine un scriitor. Nu există un limbaj original în absolut. Este firesc ca un critic când apare un autor nou să-i fixeze locul. E o operaţie de topologie. Sigur că, de multe ori, criticii mai puţin experimentaţi, ca să nu zic altfel, scriu despre lucrări mediocre aducând în discuţie cărţi şi autori de primă valoare. Ei, asta poate fi o obsesie a unora, dar ea este ridicolă, pentru că legăturile care se pot face, dacă nu rămân în limitele bunului simţ critic, nu mai au niciun fel de pertinenţă. Îţi dai seama, dacă eu, când apare un dramaturg nou, îl invoc pe Shakespeare mai mult decât trebuie, una din două: ori am dat peste un Shakespeare, ceea ce e greu de crezut, ori nu prea ştiu eu ce se întâmplă cu Shakespeare, nu cu autorul nou.

            – Reiese că în arealul romanesc originalitatea absolută este exclusă?

            – Nu numai în arealul românesc, ci chiar în lumea întreagă. Hai să judecăm logic. Ce înseamnă originalitate absolută? Să ne gândim la temele literare. Ele sunt numărate. Deci, acolo unde există numerabilul este exclusă o originalitate absolută, fiindcă ea ar fi posibilă doar acolo unde există nenumerabilul. Doi: condiţia umană e finită. Stilurile sunt finite. Secolul douăzeci, care e un vacarm stilistic, dovedeşte foarte limpede cât de finite sunt stilurile, pentru că au început să se întrepătrundă unele pe altele. Aşa-numitul postmodernism e proba cea mai clară a acestei finitudini, a acestui caracter numerabil al stilurilor literare. Reîntoarcerea aceasta spre înapoi, recuperarea unor stiluri vetuste şi reamestecarea lor tocmai asta dovedeşte – că noul absolut nu există. Dar, în acest context în care totul este vechi, talentul scriitorului este cel care reînnoieşte, lucru pe care criticul trebuie să-1 observe înaintea scriitorului, fiindcă aceas­ta-i este menirea: să observe la un scriitor care este contribuţia lui de organizare, pentru că un autor cu adevărat mare nu face altceva decât să reorganizeze lucruri ordonate cândva altfel. În asta constă originalitatea lui. Şi criticul este dator să observe acest caracter de originalitate, păstrând proporţiile termenului.

             – Astăzi, când este extrem de vehiculat termenul de postmodernism, parcă ar fi insuficiente explicaţiile lui teoretice. Rişti să le completezi?

             – Se consideră că secolul douăzeci, de la avangardă încoace, este un secol al modernităţii. Nu numai în literatură, ci în tot ce ţine cumva de expresia artistică. După anii ’70 s-a observat că orice teorie pleacă de la o realitate a obiectului literar. Fac o paranteză: postmodernismul nu este o teorie impusă literaturii, ci, ca şi celelalte curente de până la el, a fost dedus din literatură. S-a întâmplat ceva în literatură şi după aceea s-au tras nişte concluzii teoretice pe care alţii le-au urmat apoi. Dar, în prima clipă, a existat un obiect care a provocat teoria. Nu teoria a provocat obiectul. Ea îl poate provoca doar în a doua instanţă.

             – Precum au apărut post-factum şi manifestele suprarealismului, nu?

             – Fireşte. Între teoria suprarealismului şi obiectul suprarealist este o diferenţă de timp, pentru că obiectul suprarealist apăruse cam odată cu dadaismul, imediat după 1905, iar teoria serioasă suprarealistă vine cu cel puţin douăzeci de ani mai târziu.

             – Exemplul cu suprarealismul ne face să ne reamintim că şi literatura română are un merit important în jalonarea mişcării în speţă.

             – La un moment dat România a fost centrul suprarealis­mului. E vorba de anii ’40, când s-a produs o resurecţie a suprarealismului cu centrul în România. Un grup de scriitori – Gherasim Luca, Dolfi Trost, Gellu Naum, Virgil Teodorescu care se implicase atunci în suprarealism – au resuscitat acest curent, stârnind chiar admiraţia autorilor acestei mişcări, a franţujilor. Ca să nu mai vorbim că dadaismul, care este o formă de suprarealism, a fost produs de un scriitor originar din România.

             – Oricum, postmodernismul nu poate fi considerat, astăzi, o dominantă absolută în literatură. Rămân în vigoare încă destule alte modalităţi...

             – Da, bineînţeles. Important e de descifrat care sunt tendinţele postmoderniste într-o anumită operă, căci ele există. De pildă, interferenţa genurilor. E din ce în ce mai greu să descifrezi intre proză, poezie, eseu şi chiar teatru. Sunt foarte mulţi scriitori care fac acum literatură. Ideea de a face literatura şi nu un gen sau altul literar este una de tip postmodern. Deci, eu nu scriu proză, nu scriu poezie, nu scriu critica, ci scriu literatură.

             – Laurenţiu Ulici scrie în continuare critică sau a trecut şi el la literatură în accepţie postmodernă?

            – Eu am scris până acuma critică, dar iată că sunt receptiv la ceea ce se întâmplă în jur şi cred că nu este rea ideea să scrii literatură postmodernistă.

            – Impasul de condei e cam general. Literaţii noştri nu prea scriu sau, poate, abia acum, paradoxal, scriu... pentru sertar. Ce crezi despre această pană de... pană?

            – Sunt două lucruri. Întâi: faptul că noi nu am avut o literatură de sertar de proporţii se explică foarte uşor. Prin ce? Prin aceea că scriitorul român a descoperit de la începutul anilor ’80 o vocaţie a lui: vocaţia esopică. Şi a început să scrie fie poezie, fie proză în limbaj esopic, ca să treacă de cenzură, şi trecea de cele mai multe ori. Ca atare, el nu a scris cărţi pentru sertar, cum au scris cei din anii ’50, cu gândul clar că lucrează anume pentru sertar. Din scriitorii de după anii ’60 niciunul nu a gândit că scrie pentru sertar, toţi au vrut să-şi publice opera, adică făcând toate eforturile că să treacă pe sub rândurile de furci caudine ale cenzurii. Şi atunci limbajul acesta esopic, descoperirea lui, i-a ajutat foarte mult, pentru că acolo nu se scria nimic precis. Graţie acestui limbaj noi am creat şi un cititor pe măsura lui. Cititorul român de după anii ’80 este eminamente unul esopic. El ştie ce să citească într-o carte. Mai mult decât atât: când apărea vreo carte în genul acesta, se ştia despre cartea aia fără să fi scris nimeni un rând despre ea. Despre cărţi se zvonea şi ele se epuizau din librării imediat.

    Acum esopismul nu mai are haz, deoarece nu mai ai de ce să ascunzi în spatele unui limbaj o realitate. Poţi s-o spui direct. Aceasta ce înseamnă? Pe de o parte, pentru scriitor înseamnă o reacomodare care nu e o operaţie uşoară. Iar pentru cititor înseamnă chiar ceva mai mult decât atât – o reacomodare a lui însuşi, dar şi o rezistenţă, un fel de a lupta cu o realitate care îl stârneşte, pentru că au început să apară, după revoluţie, cărţi la care cititorul român nu a avut acces până acuma. Nu titluri, ci categorii, genuri de cărţi pe care nu le-a avut până în prezent, şi-atunci interesul lui, orizontul lui de aşteptare s-au orientat în direcţia aceasta. Ce-1 interesează în literatura majoră? La moment, e vorba de aşa-numita literatură de frontieră în care intră memorialis­tica, jurnalele, biografiile... Au apărut la noi câteva cărţi de memorialistică extraordinare, fie despre GULAG-ul românesc al anilor ’50, fie de memorialistică din perioada dintre cele două războaie, cărţi care s-au vândut, cum s-ar spune, ca pâinea caldă şi care acoperă, practic, întreg interesul cititorului de astăzi. Însă aceasta nu va dura decât până când frustrarea de care pomeneam va fi vindecată.

            – Şi, după aceea?

            – După aceea eu cred că cititorul român se va întoarce spre, să-i zicem aşa, literatura de ficţiune.

            – Cititorul esopic ar fi unul mai elevat, mai subtil decât cititorul de literatură neesoptcă?

            – Nu, cititorul esopic e, dimpotrivă, cititorul comun. Gândeşte-te că la teatre, de pildă, se ducea lumea la spectacolele unde erou aşa-numitele şopârle în textul dramatic al autorilor români. Acele şopârle nu erau extraordinar de subtile, uneori reducându-se doar la apariţia unui singur cuvânt. Cuvântul „carne”, de pildă. Şi aceasta era pentru toată lumea clar, lesne de prins.

            – La ce crezi că se referea Nikos Kazantzakis când zicea că este necesar să-şi contopească ideile cu necesităţile contemporane? Cam care ar fi necesităţile contemporaneităţii noastre în domeniul ideilor artistice, estetice?

            – Bănuiesc că se referea tot le viaţa spirituală a timpului în care trăia, fiindcă literatura este în legătură cu contextul şi scriitorul simte nevoia fuziunii, pentru că el este un creator şi are orgoliul de a ajunge la cineva. El e un mesager, un transmiţător, nu? Orgoliul este ca transmiţătorul să aibă un receptor, să nu vorbească în van. Şi-atunci, în numele acestui orgoliu, el este foarte interesat de ceea ce-l interesează pe cel care ascultă. Astfel că scriitorul se interesează de ceea ce se întâmplă în realitatea imediată, se interesează de dinamica spirituală, dar nu numai de ea, a vremii în care trăieşte. Cred că e vorba anume de determinismul acesta simplu, de la autor la cititor. Este singurul determinism în care cred, în materie de artă, restul sunt realism socialist şi ideologie.

            – Să revenim la literatura de sertar. Ar reieşi că scriitorii anilor ’50 scriau pentru sertar cu gândul că odată şi odată va cădea regimul opresiv şi opera lor va putea vedea lumina tiparului, iar scriitorii de după anii ’60 nu scriau pentru sertar, crezând că regimul totalitar e pe foarte, foarte lungă şi necurmată durată?

            – În anii ’50 au scris pentru sertar nu din motivul că le-au plăcut să facă acest lucru. Niciun scriitor din lumea asta, nu numai din România, nu poate să scrie pentru sertar, dacă el are conştiinţă de scriitor. Iar dacă nu ai această conştiinţa şi totuşi scrii şi nu te preocupă relaţia cu receptorul, atunci scrii pentru sertar gen Lampedusa care n-a fost nicio secundă interesat de impactul pe care îl are ceea ce scrie el asupra vecinei de pe strada lui din Sicilia. Însă aceşti dezinteresaţi sunt atât de rari, încât nici nu poţi să-i uneşti într-o categorie de scriitori, pentru că ei n-au avut, practic, o conştiinţă scriitoricească, în care nu intră numai necesitatea de a-ţi cunoaşte valoarea, ci şi necesitatea conştientă, că faci operă de comunicare, că transmiţi un mesaj.

Dar nu e aceeaşi situaţie cu scriitorii români din anii ’50 care au scris pentru sertar. Atunci s-a întâmplat un lucru foarte simplu. O seamă de autori au fost acceptaţi de putere. E vorba de acei care au făcut concesiile ce li se cereau. Iar alţii n-au fost acceptaţi, unii dintre ei nu pentru că n-ar fi făcut concesii. Acestea n-au fost acceptaţi nici cu concesii. Pentru că ei reprezentau o clasă care trebuia distrusă, o mentalitate care trebuia anihilată. Au fost mulţi scriitori de sertar pe care, dacă i-am cunoaşte bine, am vedea că erau în stare să vândă orice, numai să fie publicaţi. Dar n-au fost admişi, fiindcă aveau o origine socială „nesănătoasă”. Deci, au existat două categorii de autori care au pus în sertar. Unii care n-au vrut să facă pactul acesta, deşi ar fi fost primiţi, iar alţii care ar fi vrut să-1 facă, dar n-au fost acceptaţi. Însă aceasta nu înseamnă că toată literatura de sertar ar fi şi de certă valoare.

După anii '60 acele pricini de admitere sau de respingere n-au mai existat. Acei zece ani de liberalizare ne-au permis să-i recuperăm pe toţi autorii de sertar. De-a valma. Buni, răi, dar au apărut.

Nu mai avea rost să faci literatură de sertar. S-a făcut, dacă s-a făcut, dar foarte puţin, după anii ’80, când s-a strâns foarte tare şurubul ideologic. Şi-atunci un scriitor, dacă n-ar fi vrut nici într-un chip să facă niciun fel de concesii, nici chiar concesia esopică, el ar fi scris de bună seamă literatură de sertar. Dar eu nu am exemplele astea. Sau chiar de le am, s-ar putea să realizez surpriza să fie proastă literatura asta de sertar. Nu e deloc obligatoriu. Mai există încă o prejudecată a mea legată de asta. De pildă, în anii ’90-91 noi am recuperat literatura exilului. Ce am constatat în com­entariile la cărţile apărute peste hotare şi reapărute în româ­neşte? Un ton encomiastic general. Însă nu e drept şi nici corect. Nu tot ce s-a scris în exil înseamnă că are valoare. Exilul nu este ordonator de valori.

            – De fapt, e o nostalgie a posibilei valori...

            – La unii dintre noi există această mentalitate că, dacă e din exil, atunci mursa e bună. Nu. O asemenea idee com­promite chiar lucrările bune apărute în exil, pentru că le anonimizează, le bagă într-un sos de ăsta din care nimeni nu poate înţelege nimic.

            – Omului luat aparte, dar şi societăţii în ansamblul ei le lipseşte discernământul. Prin ce am putea ajunge mai repede la discernământ – prin ştiinţă, prin credinţă, prin cultură?

            – Prin toate astea la un loc, cu o singură condiţie: ca deasupra lor să guverneze bunul simţ. De fapt, pentru un filozof mai de demult discernământul era un pseudonim al bunului simţ, necesar în toate.

            – Cum crezi, ar fi o vină a literaturii că nu a ştiut să-şi pregătească sau să câştige de partea sa cât mai mulţi cititori subtili şi inteligenţi sau e vina cititorilor că nu vin spre literatură?

            – În anii aceea grei de tristă amintire la noi s-a citit foarte mult. Românul a fost unul dintre marii cititori ai Europei. Sigur, există o sumedenie de explicaţii Nu avea ce să facă cu timpul liber. Televiziunea era mizerabilă, câte o oră pe zi, atâta tot. Filmele erau proaste. Concertele – rare. Spectacolele de teatru nu erau nici ele grozave. Deci, ce să facă omul cu timpul său liber? Pentru tineri tot divertismentul ăsta, practic, nu exista. În consecinţă, românul a devenit un cititor pasionat de literatură. Devora deopotrivă romane, poezie, chiar şi critică. Acum însă lucrurile s-au cam schimbat. Posibilităţile de pierdere a timpului liber, călătoriile ş.a.m.d. au redus bugetul de timp pe care cititorul îl acorda literaturii.

Dar setea de lectură a românului din anii ’70–’80 nu era naturală. Era o sete artificială legată de context, de condiţiile social-politice. Setea naturală este asta de acum, în care individul să aibă dreptul să aleagă.

            – Va mai rămânea România o ţară a cititorilor?

            – Nu va mai rămânea. Şi e firesc să fie aşa. Dar asta nu înseamnă că nu vom mai avea cititori. După această perioadă, când se citeşte multă literatură minoră, genuri care au fost interzise ani de zile, de la romanul erotic la cel poliţist, cititorul se va îndrepta spre alte teritorii ale literaturii. De fapt, va reveni, dar nu la procentul acela uriaş, ci la unul normal.

            – În apologetica artei moderne nu e prea mult orgoliu, când se încerca a se sugera că, să zicem, literatura timpurilor noastre ar fi ca un punct culminant, ca o sinteză esenţială în arta cuvântului din hăt preistorie până dincolo de ziua de astăzi?

– Şi aicea este un lucru normal. Fiecare generaţie nouă intră în literatură în chip obligatoriu, aş zice, cu ideea că de la ca începe literatura şi că cei de dinainte n-au făcut decât sa-i pregătească terenul şi, ca atare, trebuiesc priviţi cu o îngăduinţă demnă de unii defrişatori, sau de constructori. Constructorii sunt ei, cei noi. Aşa consideră reprezentanţii fiecărei generaţii şi este absolut normal. Dar ei îşi creează, conştient sau inconştient, şi argumente pentru această mentalitate. Ar­gumentele sunt modelele. Îşi creează modele în trecut pe care nici nu le discută ca atare, tocmai ca să se poată pune pe ei mai mult în evidenţă. La noi, un asemenea rol 1-a avut Eminescu. Iată de ce ei nu suportă niciun atac la adresa lui. Pentru că Eminescu a fost imobilizat într-un model. Nimic, niciun fel de referinţă critică la Eminescu nu e tolerată. Or, asta înseamnă a-l îngropa definitiv. Eminescu este viu doar în măsura în care este mereu recitit. Iar a reciti este o operaţie critică. Eu îl citesc astăzi pe Eminescu din toate perspectivele, mult mai multe decât cele de acum douăzeci de ani. În caz contrar aş ajunge în situaţia lui Grigore Vieru care, probabil, a citit din Eminescu, dar n-a înţeles nimic.

             – Să rămânem cam la acelaşi capitol, al celor ce se cred nişte ştie-tot. Astfel, Bujor Nedelcovici spunea că megalomania scriitorului român, obsesia lui de a fi cel mai mare ar fi o temă demnă de analizat. Chiar aşa să fie?

             – Există o megalomanie a scriitorului român, dar, dacă e să fim corecţi şi cinstiţi cu noi înşine, ea nu este a scriitorului român. Românul are una din trăsăturile sale – să ni le asumăm şi pe cele bune, şi pe cele rele – această plăcere nebună de a se pune în centru şi de a considera că de la el încep o sumedenie de lucruri. El e protocronic. Ai noştri ca brazii! Ei, asta este o trăsătură. Dacă ne-o asumăm, vom şti şi s-o evităm în situaţiile grave. Altminteri nu ne deranjează, fiindcă în situaţiile negrave, banale, declină automat într-un fel de Mitică, într-un fel de ridicol de ăsta vesel, de care, desigur, avem parte zi de zi. Însă periculos e când această megalomanie devine politică naţională.

             – Mai putem spera la un moment de excepţională in­tegrare românească în cultura lumii, precum a fost cel marcat de personalităţile lui Brâncuşi, Eliade, Cioran, Ionescu etc.?

             – Da. Dacă recunoaştem aici un anumit joc ciclic al generaţiilor ce sunt mai bine dotate. O atare generaţie apare cam la trei generaţii o dată. Asta e ceea ce se referă la români, căci poate alte popoare au alte ritmuri. Dar sigur că această ciclicitate organică este condiţionată într-o anumită măsură şi de context. Dacă istoria va fi favorabilă apariţiei şi dezvoltării generaţiilor cu mari dotări, atunci ele vor apărea. Noi sperăm să nu se mai repete o perioada de ’45 de ani care nu a avut nimic natural românesc. Singurul lucru natural în această perioadă au fost românii. Puterea de adaptare a unora s-a dovedit atât de mare, încât ei şi-au întrecut maeştrii în materie de comunism. Autohtonii noştri, infiltraţi în structurile puterii, au fost uneori mai performeri decât sovieticii de la care s-au inspirat.

Asta e: să nu fie nevoiţi românii să se adapteze la sistemele de tip totalitar. De aici şi îndreptăţită părere că în condiţiile unui sistem democratic românii pot ajunge la performanţe în democraţie. Dar e nevoie de răgazul acesta în care să ne purificăm şi să înţelegem la ce trebuie să ne adaptăm. Însă sunt şi inşi care, ca şi în alte cazuri, se vor adapta brusc. Or, aia care se adaptează brusc sunt suspecţi. Nici ciobanul din „Mioriţa” nu s-a adaptat brusc la ideea morţii. Şi el spune: „de va fi să mor”, lăsându-şi un răgaz pentru adaptare. Dar ăştia se adaptează brusc, ei, care cu aceeaşi dezinvoltură au fost pe baricadele totalitarismului şi-acuma se urcă pe baricadele democraţiei, ca Adrian Păunescu, Cornel Vădim Tudor şi o întreagă gaşcă de adaptabili rapizi. Ba eu zic că acestea nu fac parte din poporul român decât printr-o întâmplare fatală că s-au născut din mamă şi tată români pe teritoriul României. Altfel nu au nimic comun cu ceea ce se cheamă spiritualitatea poporului român.

            – Care ar fi luarea ta de conştiinţă asupra zilei de mâine a culturii române? Rezistenţa, lupta cu greutăţile materiale, afirmarea pe plan universal?

            – Pai, aicea trebuie să anulăm o prejudecată. S-a tot zis că, domnule, România a fost mereu la pământ, dar cultura romană a fost tot timpul în frunte. Asta e o prostie. Cum se poate? Dacă noi avem o cultură mare, şi rămâne să vedem în ce măsură e aşa, atunci înseamnă că ceva în naţia asta nu merită această cultură. E foarte greu să crezi că o naţie întreagă se află la pământ din toate punctele de vedere, numai cultura ei este strălucitoare. Cine face asemenea afirmaţie trebuie să înţeleagă că dacă primul termen e adevărat, al doilea e min­ciună. Iar dacă al doilea e adevărat, primul e minciună, fiindcă nu pot sta împreună. Şi aici se vede lipsa noastră de măsură în judecare, tot din cauza megalomaniei de care vorbeam, din instinctul ăla de supraetajare. Românul nu e obişnuit să stea la etaj. El trebuie să aibă casă lipită de pământ fără etaj. Dacă-l urci la etaj, el crede că e chiar la etaj. Dacă locuieşte la etajul zece, crede că e chiar la etajul zece, uitând de celelalte nouă etaje de sub el, care sunt toate lipite de pământ, căci nu e niciunul din ele suspendat.

Eu cred că cultura română nu are de ce să se teamă, deoarece capacitate creatoare poporul nostru a avut totdeauna. Totul este să nu exagerăm, să nu facem din asta un fel de unicat, să nu credem că numai noi avem aşa ceva. Adevărul este că orice popor de pe planetă are potenţialul său creator, care e pus în cauză, în ecuaţie.

                                                                                                                                                    Leo BUTNARU

Chişinău,

1.IX.1992