joi, 11 iulie 2019

UN INTERVIU DIN „SUD-EST CULTURAL”


Leo Butnaru:

Pentru a te construi pe sine, e necesar să ai materialele necesare. Și tot tu să le elaborezi.


– Propun ca discuția noastră să aibă genericul „Filosofia faptei”, reamintind o idee memorabilă a semioticianului Mihail Bahtin. Astfel, pornind de aici, întreb: Cum a fost să te decizi de a începe, de a săvârși ani în șir, continuând și astăzi, această uriașă faptă, care înseamnă traducerea poeziei ruse, în special celei a avangardismului?
– Pentru a nu ne lăsa ademeniți de cuvinte mari, de... entuziasmul lor oarecum solemn, grav, să-l invocăm pe elevul Leo Butnaru care, în clasa a noua sau a zecea a școlii generale, ca din senin se pomeni ademenit de un poem al lui Esenin, „Березка” („Mesteacănul”), care adolescentului ce eram i se păruse că i-ar fi în puteri să-l românizeze. Însă nu a fost chiar așa, deoarece pe atunci abia începusem să citesc cât de cât deslușit în limba rusă, unde mai pui că în biblioteca sătească, de unde împrumutasem cartea cu poemul respectiv, nu se afla și un dicționar ruso-român. În fine, de... început, știu că am tradus acel text, îl aveam pe foaia (lucioasă, țin mine) a unui prim carnet de viitor scriitor. Mai apoi am avut poate că sute de blocnotesuri, caiete de note, însă, din păcate, cel cu prima mea încumetare de a traduce s-a pierdut. În facultate, am mai tradus ceva, însă nu din poezia rusă, ci prin intermediul limbii ruse – poeme de-ale tătarului Musa Jialil și a avarului Rasul Gamzatov. În ziarul „Tinerimea Moldovei” chiar se inaugurase o rubrică pentru junii traducători. Iar despre continuarea odiseei mele de traducător am mărturisit cu mai multe alte ocazii, documentate în cele două volume de interviuri, pe care le-am acordat timp de circa trei decenii, ambele apărute la Iași, primul intitulat „Interviuri din secolele XX-XXI”, al doilea, de la „Junimea”, – „A fi sau a nu fi? – acesta e răspunsul”.
Ușor nemodest și relativ concluziv vorbind, cred că am avut și vocație de traducător, încât muza poeziei se întâmpla să mă viziteze împreună cu prietena ei, muza traducerii. Și aceasta m-a ajutat în apropierea mea de poezie și a poeziei de conștiința, de firea mea, mai insuflându-mi și convingerea că traducerea literară e și ea creație sui generis. Apoi, grației și traducerii, cred, am intrat în domeniile poeziei de avangardă și a celei moderne, în care totdeauna m-am simțit în apele și... cernelurile mele.
Iar azi pot constata, după zeci și zeci de volume românizate din literatura altor țări, că aș fi, probabil, printre poeții pentru care arta traducerii (nu pur și simplu traducerea, ci arta acesteia) a intrat firesc și plenar în angrenajul componentelor universului lor creator și pe care, ca atenție, travaliu și responsabilitate, au tratat-o cu nimic mai prejos de arta creației lor originale.
– Apropo de avangardă. Ai tradus și unele opere, texte, cele cu predilecții distinct verbocreatorii, care nu sunt ușor de înțeles nici prea multor cititori de limba rusă.
– Așa o fi, pentru că literatura avangardei presupune un cititor cât de cât familiarizat cu această fenomenologie a curajului, inventivității, uneori – a epatării. De unde, în 1912, manifestul futuriștilor ruși „O palmă dată gustului public”.
Să ne amintim fie doar și de începutul acelui text fulminant, tulburător de... comoditate, confort și suficiență mic-burgheze: „Cititorilor, iată Noul Întâiul Surprinzătorul nostru manifest. Doar noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre. Pentru noi sună cornul timpului în arta cuvântului. Trecutul e sufocant. Academia și Pușkin – mai neînțeleși ca hieroglifele”. Asta e: reprezentanții literaturii noi, avangardiste, care aveau să nu fie înțeleși, precum zici, de prea multă lume, considerau deja neînțeleasă literatura clasică.
– Unde mai punem că orice mișcare avangardistă din Rusia parcă ar fi mers contra tendințelor estetice generale.
Estetice, dar și ideologice, precum aveau să remarce satrapii bolșevismului, care au și pornit a-i prigoni pe cei mai valoroși reprezentanți ai noilor tendințe în artă. Încă de june aflat pe prima sau a doua treaptă a scrisului artistic, știam asta de la vocile radio „de peste dâmb”, cum se spunea în URSS, în special din emisiunile Monicăi Lovinescu „Teze și antiteze la Paris”, din cea de la radio „Свобода” („Libertatea”), ce aveau genericul „Peste bariere”, care prelua un titlu de carte a lui Boris Pasternak, cu poeme din anii 1914-1916. Acest grupaj de emisiuni, azi, peste ani, îl are de autor, moderator pe Igor Pomeranțev cu care, acum un an sau doi, ne-am împrietenit și cu care comunicăm, din vreme în vreme trimițându-ne mesaje. Ar mai fi de punctat că Pomeranțev, născut în Saratov, și-a petrecut o parte din copilărie și tinerețe la Cernăuți, unde a absolvit Facultatea romano-germană din oraș important și pentru istoria, cultura română. Să ne amintim că a fost întemeiat de Alexandru cel Bun, chiar dacă naționaliștii ucrainenii mistifică datele.
Apoi, într-o anume măsură, ca tânăr jurnalist și scriitor, aflam unele lucruri și din samizdat (auto-editare) sau tamizdat (dincolo-editat), cum se spunea, pentru ca, peste ani, chiar să mă întâlnesc cu unii protagoniști ai mișcării artistice, estetice, dar și socio-ideologice ale acelor vremi, acelor evenimente, printre ei – Viktor Erofeev și Aleksandr Popov, cei care au lansat la Moscova, în 1978, almanahul-manuscris „Metropol”, comentat și condamnat vehement de autoritățile sovietice, Erofeev și Popov fiind excluși din Uniunea Scriitorilor. Cu ambii am corespondat, mai întreținem legături sporadice, Popov fiind, actualmente, președintele PEN Centrului din Rusia. Printre indezirabilii, ce aveau să-mi devină prieteni, a fost și regretatul Ghennadi Ayghi, care îmi spunea: „Leo, iartă-mi nemodestia, dar dacă mie nu mi se va acorda Premiul Nobel, poporul meu ciuvaș va dispărea”. Din păcate, la vârsta de 72 de ani, s-a stins în 2006. I-am tradus și editat trei cărți.
Evident, când am tradus din avangardism, m-am gândit la deloc puținii cititori din România, care sunt în genere familiarizați cu spiritul novator, rebel în literatură, deoarece țara noastă, limba noastră a dat lumii protagoniști ai experimentului artistic și filosofic în diverse branșamente. Să zicem, Tzara cu dadaismul, Ionesco cu teatrul absurdului, Cioran cu „întoarcerea pe dos” a filosofiei, Brâncuși cu contribuțiile sale definitorii la împrospătarea stilisticii în sculptura lumii. Adică, eu aduc avangardismul rus într-un mediu propice admiterii, înțelegerii și aprecierii lui. Dovadă ar fi, înainte de toate, solicitudinea mai multor edituri în care am publicat antologiile de gen ale literaturii ruse de la începutul și prima jumătate a secolului trecut – poezie, proză, teatru, manifeste, avangarda în GULAG, „Panorama poeziei avangardei ruse”, volumele de autor ale lui Hlebnikov, Maiakovski, Krucionîh, Dobîcin, Mandelștam, Ahmatova, Harms, Țvetaeva, Habias, Veciorka-Tolstaia, Pasternak, altele. Am continuat cu autori remarcabili din post-avangardismul rusesc, dar care au continuat, testamentar, aș spune, principiile și specificul lui – Ayghi, Satunovski, Pavlova, Kuprianov...
La o adică, traducătorul e și un profesor al literaturii din care traduce și pe care tinde să o facă oarecât cunoscută, familiară cât mai multor cititori.
– Știu că succesul tău de traducător i-a cam ațâțat pe unii invidioși...

UN POEM DIN REVISTA „FAMILIA”


Leo Butnaru

 Abatere de la temă

Se întâmplă că mă întreb
că întrebarea, cum s-ar spune, îmi dă ghes
de ce unii poeți scriu cam des despre ghilotină.
Să-i fi (pentru selfie) inspirat Galateea
pe când era încă informă, de tină?
E de presupus – jos și sus – că primul om decapitat a fost
chiar cel experimental, de humă
care încă nu ieșise din proiectul Domnului în forma finală și bună.

Poate că lui Tudor Arghezi i-ar fi plăcut și așa
ceva mai colțuros, văluros-lutos,
numai că poetul român avea să apară pe lume
abia peste un noian de ani după
(maternitatea) paternitatea de hume
de parcă, până atunci, avusese de parcurs vreo jumătate din infinit
ca Brâncuși, pe jos.

Undeva există Parisul Universului
și poate că există România din vreo galaxie (inclusiv din Samsung Galxy S...)
țară, mai întâi, cu un singur român, timid
dar gânditor (de pe undeva de la Hamangia)
întrebându-se ce fel de consoartă să-și ia (adică muiere, femeie)  – moldoveancă
olteancă, ardeleancă etc.
pentru a pune început de popor de pre-Burebista
pentru că ce să mai vorbim de pre-Traian
după care să compună marea bătaie de cap și de admirație pentru filologi –
intraductibila silabă scurtissimă: dor.

Mă rog, pe atunci era multă libertate
întru alegere și așteptare
dar și de omenească deșteptare la viață
în spațiile stelare și în cel unduitor
ce aștepta și el să apară, să vină
și pe atunci atât de departe era de primul român
sau întâiul francez
inevitabila ghilotină
contra cuțitoaiei căreia atâția poeți 
își ridicaseră scriitoarea mână care
mai apoi, ciuntită, pentru memoria timpurilor
se arătase la fel de amenințată ca
mai pe urmă
condamnatul cap
ce ar putea să stea, însângerat, pe displayul computerului
ca pe tava de argint
precum capul Botezătorului
sub barba căruia agonizează desuet
o infinitudine de pixeli
și clănțăne furios nerăbdătoarea ghilotină: Delete!

...Numai că vorbeam, se pare
de Parisul Universului, de Galateea
mai mult sau mai puțin eternă...

Dar știți și dumneavoastră: uneori
chiar dintru început
se întâmplă o benefică abatere de la temă.


vineri, 5 iulie 2019

DOUĂ TEXTE DIN „SCRIPTOR”







(Din Jurnal)

Printre colegii cu care am corespondat, virtual, a fost și Anni-Lorei Mainka. În 1981, a absolvit Universitatea din București cu teza de „Zwischen Dinggedicht und Christusvisionen-R.M.Rilke. Ein Versuch”. Locuia, alternativ, la București și Köln. Din textele sale autobiografice: „Bunica din partea mamei era o femeie mică, o față ca o lună plină, tăcută, iar când totuși vorbea, săseasca ei scotea și mai tare la iveală blândețea dialectului din Marienburg, ceea ce nu pot să spun despre dialectele auzite în fața bisericii Luterane din București, duminică de duminică după terminarea slujbei”.
Miercuri, 6 august 2014, cenușa scriitoarei Anni-Lorei Mainka a fost depusă la cimitirul evanghelic Bellu din București.

19.I.2012

Ieri și azi, scurt dialog pe Facebook.
Butnaru: Dragă Anni Lorei, mulțumesc pentru semnele pe care mi le dai. Dar, iată, mă miră faptul că, la limbi cunoscute, tu pui Romanian, dar și – pardon! – Moldave... Chiar așa? Crezi că există l. moldovenească?...
Anni: Eu evident că nu cred, dar aici, în acest mare vest, este o limba străină și, ca traducător, trebuie să o pui, nici nu știi cât m-am luptat să nu o pun, sigur că cine are ochi și știe, știe, dar pe cartea de vizită nu am pus-o. Da, asta e trista poveste din vest despre Limba Moldovenească care nu există. Îmi pare rău sa-ți spun această veste.
Butnaru: Regret și eu că ai cedat atât de ușor (inclusiv... oportunist). Cariera mai presus de adevăr?...
Anni: Nu are cu cedatul nimic, este un formular, și sigur că ei vorbesc românește... dar formularul – asta e. Și nu am cedat, ci am fost dată afară cu interdicție de munca pe 3 ani, asta așa, dacă doriți amănunte... Iar restul nu cred că doresc să le...
Butnaru: Asta e – obtuzitatea occidentală și... Păi, pentru limba „moldovenească” nu se mai pedepsește nici pe aici... Sau pe colo mai continuă vânătoarea de vrăjitoare?... Apoi, aia e o anchetă de birou, nu știu de ce afișezi eroarea și pe Facebook...
Anni: Pentru că având atât de puțin de lucru, cei de aici își caută pe FB liber profesioniștii... Am șters „limba moldovenească”. Oricum sper să ajung să-mi fac un blog civilizat, ca lobby-urile nu mai dau de lucru decât celor care fac parte strict din ele. Și eu mai am de crescut și un copil, ea cu proiectele ei, însă reușește cel puțin să-și plătească cărțile.

24.I.2012

Am postat pe blog unele păreri referitoare la decizia colegului bucureștean Lucian Vasilescu (mama lui e din Hrușova, Criuleni) de a se lăsa de poezie; cel puțin, de a nu mai publica. Iar opiniile mele au făcut-o pe Anni Lorei, rezidentă în Germania, să-mi scrie:
„M-a pus tare de tot pe gânduri. Tare. Acum un an, o doamna nu a avut bani sa-mi plătească o traducere, mi-a adus în schimb o peniță din Murano, un caiet din piele vechi, o brățară din nu știu ce pietre de prin lume... Avea lacrimi in ochi, se despărțea greu, dar nu dorea să rămână datoare... La ea a trebuit să mă gândesc acum, nu știu de ce. Cred că și prietenul dvs. o duce așa, o apăsare mare îl face sa își închidă carapacea prin care noi cititorii îi vedeam «perlele» de gânduri scrise cu penița. Vă admir pe toți pentru puterea de a hotărî”.
Eu: Înduioșător ceea ce spuneți despre onorariul „material” pe care l-ați primit. Și despre situațiile mai speciale în care poate nimeri vreun poet...
Lorei: Știți, cu gândul la facturi mi-am făcut o pungă și pun în ea ce-aș putea vinde, dar acele lucruri, de la acea doamnă care parcă mi-ar fi dat bucăți din zidurile vieții ei, pe care aș lua un ban, nu pot să le dau... ciudat, sau? Sunt lucruri care pentru mine nu au amintiri, dar să fi văzut ochii aceia de nedescris de plini... Parcă o vedeam în depărtările deceniilor cum a fost tânără și fericita și purta pietrele, poate le-a cumpărat personal din Asia, poate caietul i-a fost dăruit „să îți aducă aminte de mine„, îi va fi șoptit o voce... Acum era o femeie nălucă, nevăzută, transparentă, cum sunt cei în vârstă... Un număr pe o cartolină a unei asigurări... Ce aș dori, ar fi să-i poată asculta, înregistra și retine ce au ei de spus din ultimele decenii, dar sunt atât de temători...
Eu: Dragă Anni, ceea ce ai scris atât de aplicat realității triste e un fragment foarte dramatic de proză... Asta e, arta se naște și din suferință... Sunt vibrante detaliile pe care le dai... Să ne gândim cum am putea să ne susținem mai cald oarecum, mutual, atunci când împrejurările ne reduc la muțenie...

Ghinion și învățăminte

joi, 4 iulie 2019

O proză de Fazil ISKANDER



Pe când aveam cincisprezece ani, am primit o scrisoare înflăcărată dedicație de dragoste. Și astăzi mai păstrez impresia, că slovele acelor mărturisiri erau încondeiate cu aur strălucitor și nu cu simplă cerneală chimică.
Cu câteva clipe mai înainte ca poștărița să-mi fi înmânat scrisoarea, eu, ținând o bucată de cablu electric în mână, coboram în fugă scara casei noastre cu două etaje. Îmi pusesem în gând să suport până la capătul scării tainica putere a curentului, care-mi furnica prin corp. Atingând capătul dezgolit și sfârâitor al cablului de grilajul de fier al balustradei, alergam cât ce puteam în jos, împrăștiind scântei violete.
Noaptea, bântuise o furtună, în timpul căreia se și rupse acest cablu. Probabil, cea mai mare parte a curentului aducător de moarte o luase asupra lui acoperișul casei, iar cu rămășițele energiei mă amuzam eu.
Era primăvară. Vergile răsucite ale balustradei se împletiseră cu loazele cu mulți cârcei ale glicinei în floare. În partea de dinafară a scării atârna o cascadă de ciorchini grei la fel de violeți ca și scânteile electrice, ce izbucneau de sub mâna mea.
Undeva aproape de mijlocul primului pas al scă­rii începea palierul ce ducea spre veceul comunal.
Din când în când, locatarii casei fugeau spre acel loc și, de cum se atingeau de balustradă, uneam de ferul grilajului curentul electric. De obicei, în acest moment „jertfele”, țipând surprinse ori pe tăcute, făceau o săritură disperată, încât ajungeau pe palier, însă, în pofida senzațiilor neplăcute, nimeni nu se abătea din cale.
Mai ținând încă firul în mână, citeam acea scrisoare. Tot atunci pricepând, că acest joc nu mai are rost, că trebuie să mă dezic de el și chiar, poa­te, pentru totdeauna, astfel că am aruncat cablul aiurea și am alergat în casă.
Cu toate că răvașul nu era semnat, mi-am dat seama cine l-a scris. Era o fetișcană, cu care doi ani în urmă învățasem în aceeași clasă. Mai anțărț, am fost despărțiți, deoarece s-au făcut școli aparte: pentru băieți și pentru fete, după modelul gimnaziilor clasice. De atunci n-am mai văzut-o vreodată și nu mi-am mai amintit de dânsa. În catalogul clasei, numele noastre erau alături. Însă nu doar ne aflam alături, ci ne coincideau până și inițialele. O astfel de coincidență nu putea să rămână neobservată. Încă de pe atunci bănuisem noi, că așa ceva nu poate fi întâmplător. Și, în sfârșit, iată scrisoarea.
Literele aurii s-au aprins și au început să salte pe hârtie. Am recitit rândurile de câteva ori, m-am amorezat cu recunoștință de autoarea lor și, tot atunci rupând scrisoarea bucățele, am aruncat-o în lada cu gunoi.

marți, 18 iunie 2019

NICHITA STĂNESCU LA CHIȘINĂU, 1976







În prima decadă a lunii septembrie 1976, aveau să se țină zilele literaturii sovietice în RSS Moldovenească, inclusiv cu mai mulți oaspeți-participanți din „lagărul socialist”. Însă, foarte precaut și secretos, precum era, Pavel Boțu, prim-secretarul uniunii condeierilor de la Chișinău, se străduise să păstreze o taină aproape cazonă, de... contraspionaj, să zic, despre programul respectivului eveniment. Oaspeții, participanții mai speciali, erau primiți într-un cerc „restrâns și tovărășesc”, oficial-nomenclaturist, în preajma lor aflându-se mereu Boțu, cei doi secretari adjuncți ai săi, apoi secretarul de partid la USM, mai micul secretar de la komsomol, veteranii mai mult de partid decât de scris (dacă te gândeai la ceea ce scriseseră, totuși). Și nu prea mulți alții, poate încă doi-trei, unul, obscur, dar atoate-veghetor, de la secția de ideologie și propagandă a CC al partidului. Astfel că nu se știa, spre exemplu, nici la „Casa presei” (zisă și – se știe de ce – Casa presiunii), prin redacții (eu eram la „Tinerimea Moldovei”) că la acel eveniment vor participa și doi scriitori români, unul dintre ei fiind chiar Nichita Stănescu, numele și creația căruia – să nu pară incredibil azi! – pe atunci, la Facultatea de Filologie a Universității, prin cenaclurile literare (dar, la Chișinău, activau vreo 7-8 de asemenea grupări ale debutanților) erau populare.
De fapt, Nichita Stănescu și Mircea Tomuș fuseseră invitați nu de Boțu (posibil, acesta ar fi dorit ca dânșii, trans-prutenii, mai bine să nu fi participat – mai puțină bătaie de cap și tremuriciuri, stresuri...), ci de mahării de la Uniunea Scriitorilor din URSS. Iar dacă s-ar fi aflat că la gara din Chișinău, cu trenul București-Moscova, va sosi nimeni altul decât celebrisimul Nichita Stănescu, mai mulți scriitori tineri și studenți, întâi de toate, l-ar fi așteptat pe peron. Însă, despre români, lumea nu știa, poate cu excepția a doi secretari-adjuncți ai lui Boțu. Prim-secretarul nu a binevoit să meargă în persoană la gară, să-l îmbrățișeze pe ilustrul său confrate din dreapta Prutului.
În fine, chiar cu sosirea la gară începe ceea ce fusese purul adevăr, iar unora li se părea că ceva din el ține de registrul băsnirilor.
Nichita coborî din vagon, după care îngenunche, aplecându-se să sărute pământul sfânt al Patriei, dar constatând că nu e pământ, ci asfalt, prinse a înainta în genunchi (avea pantaloni de culoare deschisă) spre peretele gării, pe care îl sărută.

marți, 11 iunie 2019

DAR ȘI SCRIITURA... TĂMBĂLĂU...




La început, la geneza semanticii originare și originale, cuvântul are ca și cum o destinație singulară, precisă. Mai apoi, în îndelungata istorie a uzanței sale, în raporturi și interacțiuni cu alte cuvinte, cuvântul își revede/ revizuiește sensul dat ca unicat, inițial, deviind de la „precizie”, univocitate. Astfel, destinația devine destin (al cuvântului). Și zice Baudrillard că destinul semnelor (deci și al cuvintelor, l.b.) „este de a fi smulse destinației lor, dezmințite, deplasate, recuperate, seduse”, chiar dislocate, uneori, din matricea lor originară, modificate, amplificate, extinse ca sens/ sensuri, cuprindere a semnificației. Prin astfel de remanieri de limbaj scriitorul scoate din sine „noi vederi asupra umanității înfrânte” (Raymond Perrot). Prin rostire/ scriere și rostuire.
Probabil, cuvintele supuse unor astfel de metamorfoze, de amplificări nu prea ajung la arhaisme. (În ce privește neologismele, însă, pentru ele Hlebnikov propusese expresia cainii tăcerii, deoarece grație neologismele dispar „straturile surdomute ale limbajului”.)
În literatură limbajul/ cuvintele nu interesează atât în ipostaza lor de semnificare cognitivă, cât în cea de percepție imaginativă, virtuală prin ceea ce Spaier numea surori de imagini.
După Pitagora, atestăm: cuvântul simplu, cuvântul hieroglific și cuvântul simbolic (care exprimă, care ascunde și care semnifică). Apoi s-a spus: cuvântul poetic jinduiește a se manifesta ca întreagă această trinitate dimpreună. Jinduiește abilitatea inteligentă a formulelor și formulărilor stilistice în ecuație/ raport/ angrenări cu alte cuvinte.
Formulările stilistice, într-un cuvânt – stilul înseamnă rafinament. Precum spunea cineva, sintagma „dreptul la stil” poate fi utilizată doar în cazul dacă este evitat tamponul de consoane dreptu` la stil. Ei bine, scrisul beletristic contemporan nu mai cunoaște asemenea rafinamente. Tampoanele, cacofoniile sunt trecute cu vederea. Rafinamentul conta pe când se mai considera că dragostea de frumos ar fi autoritate supremă în viața omului.
Dialectica formativității și a construirii stilistice este mult mai fină decât poate depista atenția noastră cercetătoare. Ne-depistarea rămâne ceva de dincolo de experiență, de înregistrarea, înmagazinarea acesteia de către memoria și afectivitatea noastră.
Tangențial-contextual deducând, ar exista și o „lingvisticitate” a experienței: experiența și ca fapt de limbaj, nu doar ca structură specială, să zicem, a facultății de cunoaștere. Este cazul când inițiativele de înaintare în semantica/ semnificațiile realității „vin” din partea limbajului, fiind sugerate de el ca disponibilitate asociativă, ludică de evaluare, creare și concomitentă fixare/ formulare a noilor descoperiri, reale sau virtuale. E vorba aici de ceea ce s-ar numi fapte de limbaj sub incidența cărora Gadamer pune întreaga istorie (conștientizată, să concretizăm) ca proces de transmitere a mesajelor, a informațiilor, lingvistice și prin intermediul lingvistic, constituite și reconstituite în orizonturi de comunicare.

vineri, 7 iunie 2019

SCURT ESEU DESPRE A FI ÎN TIMP, CU TIMPUL




De la a-ți da seama – la a da seama despre ce ți-ai dat seama și ce poate face harul tău cu revelația de care vorbește aceasta. Nu vei reuși sută la sută în tentative, pentru că depinzi de mulți, de multe, de starea socială, dar și de fantezia ta, ce te abate de la trebi, te abate de la realitate, oferindu-ți viața paralelă a visărilor. A subiectivității.
Însă trebuie să îndrăznești mereu să-ți calibrezi tu însuți nevoia de libertate, de adevăr, de informare, deoarece, se știe, generalitatea socio-politică a acestora are totdeauna un standard mai scăzut decât cel pe care și-l poate asigura, conștient și cu efor, individul. În durata participării sale, ca individ și creator, la lume.
De regulă (obligatoriu și... inconștient), destinul omului presupune și jocul compensațiilor, imprevizibil, definit, implicit, în ziceri de felul: „Unde dai și unde crapă” sau „Nu se știe unde pierzi și unde câștigi”.
Vârsta te mai potolește, îți mai aplatizează predispoziția pentru gesturi categorice
Încăpățânându-te, cu pierderile și frustrările de rigoare, să crezi că nu se poate să se mute ireversibil accentul de pe valoare pe „valoarea de întrebuințare”, de pe estetic pe consumerism.
La o adică, e frumos și oarecum visător să se creadă că omul epocii noastre sau, poate, cel din epoca ce ne va urma va tinde, în fine, să revină, studios, în aula înnobilatoare a școlii, a bibliotecii. Lecția bine învățată este chezășie în confruntarea, zisă concurență profesională.
Iar tu, cu anii, când îți mai scad ardoarea vitală, năzuințele și visele îți devin mai difuze, posibilitățile – cam pe sponci, probabil, tangențial, ai putea ajunge un cehovian ce refuză subterfugiile oricăror concluzii în umila înfățișare a incertitudinilor existenței umane. Orice poate fi posibil într-un destin de om. Ba chiar și în cosmosul întreg, în care ești chiar mai puțin decât un fir de nisip, de praf...
Cam astea se întâmplă cu cel care vede (și trăiește, prin propriu destin) o identitate între manifestarea harului prin creație, studiu, cunoaștere, meditație, prietenie, colegialitate...
În meandrele și... mendrele vieții și creației, unii au capacitatea de a însuși o oarecare superioritate „metodologică” de a frecventa școală după școală, inclusiv pe cea de studii înalte, însă, în sinea și fapta lor, gândind și acționând ca autodidacți perseverenți și, posibil, ușor orgolioși. Eu aș fi afinul lor.
Fiecare scriitor sau artist în general trece prin prismele propriei sale vocații și, poate, prin filtrele codului său genetic, modificat, evolutiv-modelat-remodelat de achiziții culturale, de filosofie, ceea ce vin ca impulsuri și linie de subiect din fondul spiritual universal comun popoarelor și, deci, tuturor indivizilor (dacă aceștia se interesează de așa ceva).
E în toate astea ceea ce poți elucida, ce-ți poți explica despre tine însuți ca artist în măsura în care reușești să raportezi cele aflate la conștiința existenței tale ca ceva implicat în frământatul act uman de producere a valorilor. Cărora le-aș spune și punți de legătură mai speciale între naturile umane ce tind și ele spre elevație, creație. E atitudinea și poate chiar crezul celui care nu agreează banalul, cotidianul (prea) familial, dezgolit, cum se mai spune, imundul, mizeria agresiunii impertinente a așa-numitei „estetici a derizoriului”.
Este imposibil să ajungi în zona instinctuală a firii tale, să „localizezi” izvoarele inspirației, intuiției, minele din care ies la iveală, ca daruri de preț, ceea ce e sugerat și modelat de subliminal.
Când experiența pe care ți-a hărăzit-o destinul (uneori, din... abundență) îți permite o dublă, dar intrinsecă revelație și revelare de sine, o descoperire și o redevenire, care în franceză sună plastic: „une conaissance de soi et une co-naissance”.
Este important, așadar, dacă harul tău, studiile tale permanente, modul tău de viață și de muncă, apoi (sau poate înaintea tuturor) curiozitatea, care se adaugă celorlalte, reușesc să-ți mobilizeze energiile creatoare, ținându-ți acut ațintit sentimentul „vânătoresc” asupra eventualei revelații artistice, asupra surprinzătoarelor înfățișări ale metaforei, care nu se împuținează deloc în ancestralul codru de simboluri.
În cazul scriitorului, semnele maturizării sunt cele ale valorii, ale constantei în principii, ale coerenței intelectuale și a distincției artistice prin care se auto-particularizează. În cazurile manifestărilor sale de vârf, harul, intelectul, inspirația și voința nu înseamnă mai multe componente sau acte de manifestare, ci sunt un tot, unitare.
Asta, pentru creatorul care se încăpățânează să creadă că nu am trăi, totuși, în epoca unui scepticism estetic generalizat. În caz contrar, ar însemna să cedăm, să capitulăm în fața kitschului tot mai agresiv...
Chiar dacă, de ceva timp, vine deja și la noi, peste noi, poate că chiar... iese din noi uscăciunea calculului. Devenim mai reci, mai distanți, mai pragmatici, mai egocentriști. Dar, să sperăm, nu mai răi, nu mai coțcari decât în comunism. Pur și simplu, azi punem mai multă pasiune în pragmatism decât, odinioară, în idilă și lirism.