vineri, 2 august 2019
joi, 1 august 2019
UN OARECARE HULITOR MVC SE IA DE PIEPT CU PERSONALITĂȚILE LITERATURII ROMÂNE
Chiar așa: un oarecrea Mircea V. Ciobanu crede că poate contrazice, poate sfida personlități, opiniile cărora sunt inserate în compartamentul Referința istorico-literare, dar și în prefața la antologia subsemnatului, apărută la Editura Academiei Române. Personalități cărora MVC nu le ajunge nici la glezne, însă, de acolo, de jos, le scuipă pe bombeuri.
Reproduc unele opinii ale iluștrilor colegi, spre a se putea compara cu bâiguielile obscurului MVC.
REFERINȚE ISTORICO-LITERARE
Poezia, în cunoștință
de cauză
Aceste cuvinte, pe care le pun în
fruntea primei cărți a lui Leo Butnaru, intitulată – conform vârstei și aspirațiilor
dumisale –, Aripă în lumină, nu le pun ca pe o momeală, nici ca pe un
semn de distincție, ci le pun ca omul care vrea să-și împărtășească celorlalți
bucuria...
Poezia lui Leo Butnaru se deosebește
prin nota proprie, prin ritmurile proprii, prin expresia sa, prin cultura
elevată cu care își modelează gândurile, prin metaforă; poetul își trăiește
timpul „în cunoștință de cauză”...
Gheorghe Vodă,
din prefața la vol. „Aripă în
lumină”, 1976
Aripă în lumină
Leo
Butnaru, autorul cărții Aripă în lumină din seria Debut, este
creatorul unor structuri poetice originale... Scrisă într-un limbaj îndrăzneț, împrumutat
de la uzul cotidian, această poezie se angajează să restituie cu un surplus
evident de sens ceea ce a luat de la realitatea obiectivă în scopul edificării
sale pe cale lirică. Aici doza de poezie o constituie acele procente de sens
conotativ, care au fost obținute prin explorarea poetică a limbajului de toate
zilele...
Axul majorității poeziilor este
asociația semantică. În rare cazuri – acea fonică: Scrisoare lui Păcală,
Peisaj... Poetul ne trezește emoția prin neașteptata soluție ce o dă în ultima
instanță textului, soluție care este derutantă pentru acel care se apropie de
poezie cu certitudinea că aceasta trebuie să fie „clară” de pe pozițiile
logicii noționale. Metamorfoza efectului (cauzei) din propriu-zis în cel poetic
(Metamorfoză în apropiere de Baku, de exemplu) este la L. Butnaru un
mijloc eficient în obținerea emoției estetice. Altă calitate nu mai puțin
importantă este plasticitatea creației sale. Metaforele sunt aproape în
întregime vizuale. Din toate figurile de stil comparația e cea mai frecventă
(încă un argument în favoarea oralității poeziilor).
Ștefan Hostiuc (Cernăuți),
Nistru, nr.2, 1977
Poezie fără complexe
Care să fi fost justificarea
Editurii Princeps în opțiunea de a-l publica pe Leo Butnaru? – se vor
întreba unii. Fără-ndoială, argumentul constă în faptul că Leo Butnaru e
autorul unei poezii fără complexe. Deși rareori „înhămat” la teluric, pegasul
poetului nu duce lipsă de povară. Să se fi avut în vedere o lecție oferită de
nu știu care neoromantic, sau chiar de Chagall? Oricum, prezenta apariție aduce
(și readuce) fragmente din confesiunea unui autor înclinat spre filozofare, cu
mijloacele caracteristice lirismului, uneori augmentate și susținute cu note
proprii; un singur exemplu: ironia și autoironia, chiar dirijate până la
sarcasm, continuă să păstreze un anumit rafinament (și nu doar la nivelul obișnuit,
al limbajului care „evită” să producă disfuncții în plan ideatic)...
Ce ar trebui să se mai știe? Leo
Butnaru mizează nu numai pe talent, ci și pe intensa cultivare a talentului. Și
e foarte posibil ca sunetele originale pe care le-am sesizat (chiar dacă unii
comentatori ar fi predispuși să le includă cu maliție în „lirosofie”, în
„polirică” etc.) să anunțe o
spectaculoasă evoluție.
Ioanid Romanescu,
prefață la volumul „Iluzia necesară”, 1993
În ritm cu perpetua devenire a fenomenului poetic
O plachetă recentă, Iluzia
necesară, recomandată concis de Ioanid Romanescu, depune mărturie despre
poetul la maturitate, care împărțit între propriile-i avataruri interioare și
lumea din afară, își construiește autoportretul din mers. Intră în aceasta o
demonie interogativă fără odihnă, o luciditate sfârșind în scepticism ironic,
altfel spus reacții marcând contacte cu lucrurile și refugii în fabulos. Dacă e
să găsim nota definitorie a poetului, acesta, un imaginativ rafinat, trebuie
invocată îndată mobilitatea, sceneria dezinvoltă, convertirea savuroasă a
cotidianului în aventură intelectuală. Un titlu preluat tocmai de la un celebru
prozator britanic, Portretul artistului în tinerețe, e destinat să
puncteze ca la James Joyce mirajul tentațiilor complementare, poetul fiind un
centru de balans, amendând fervorile și abandonându-se reveriei gânditoare... O
anumită fugă de istoricitate, ca la Blaga, o reculegere de carte răsăriteană
acestea stimulează la Leo Butnaru starea de crono-reverie; succesiunea „Zilelor
trecute/ Zilelor nevenite” ilustrează la modul pipăitor (bunăoară în Cronobiologie,
ori în Suflet fără odihnă) raporturile contemporanului modern cu
abisalul...
Dacă în subtext Leo Butnaru e un
patetic, un sensibilist, vulnerabil la orice impact cu realul dur, un alt Leo
Butnaru, posedat de mirajul reflecțiilor generale, se abandonează
trans-orizonticului. Multe din poemele sale conduc la aforisme personale, la
parabole și concluzii de-dramatizate, aparent neutre (Urcând, coborând,
Fizionomie, Disecție sunt câteva), o mostră de brevilocvență fiind de găsit
în Dragoste: „Doar un fir de nisip încape/ între inimile noastre./ Din
el/ perlă ar putea să apară/ dar și pustiul cu el/ poate-ncepe.
Constantin Ciopraga,
Dacia literară,
nr.12/1, 1994
Un poet
adevărat
Leo Butnaru este un diavol cu
barbă care scapără din copite de sidef la mijloc de rău și de bine, adică
într-o lume din scoarță de măr domnesc plutind pe creasta valurilor ce le înalță
Prutul. Se vrea gladiator de destine, dar nu știe să și-l păzească pe al său,
ceea ce înseamnă că este un poet adevărat.
Leo, ridică vâslele și lasă
vântul să te poarte spre limanul Nistrului românesc, spre Delta uimirilor ce le
adună Europa lângă Ceatalul Ismail, spre misterele Carpaților.
Fănuș Neagu,
cuvânt la volumul „Gladiatorul
de destine”, 1998
Duritatea diamantului
...ținută în frâu și totodată
liberă în mișcările-i cotidiene, ironică și autoironică, lucidă și spontană,
elaborată și instantanee, poezia lui Leo Butnaru are duritatea diamantului cu
care se taie sticla, fără a avea însă strălucirea diamantului-bijuterie. Nici
nu cred că-i trebuie! Leo Butnaru taie sticlă, în forme geometrice fixe sau
fanteziste, pentru a pune ochiuri unei literaturi până nu demult claustrate.
Prin transparența poeziei sale poți comunica, de la om la om, de la mal (de
Prut) la mal. În epoca podurilor de flori, Leo Butnaru a durat mai multe poduri
de cărți, unele – și mă gândesc la cele două volume de dialoguri cu personalități
ale literaturii române, Spunerea de sine (1994) și Prezența celuilalt (1997) – pentru mulți
ani înainte. Cât despre poezie, ea pare a urma o înțelepciune antică și anume:
trăiește clipa! Căci majoritatea textelor Gladiatorul-ui sunt astfel de
„oprește-te, clipă”, fără a urma numaidecât „sunt fericit”. Aș zice chiar
invers – poetul „oprește clipa” exact atunci când cel mai puțin ne-ar plăcea să
fim surprinși (vezi, de ex. „Sfârșit de secol la Chișinău”, „Spune și tu”, „Ofițerul
stării civile” ș.a.), cititorul leneș, deprins cu o lirică
narcotizant-confortabilă, fiind zgâlțâit să se trezească. Nu va regreta,
volumul conținând și „bibelouri” de o mare finețe, pe care ai vrea să le pui la
vedere, alături de altele de porțelan. Citez integral doar un poem, celelalte
găsindu-le domniile voastre:
Arhitectură
salină
Delicat
cu degetele-i
fine
Cenușăreasa luă
puțină sare.
În solniță
rămăseseră
câteva dune
albe
mărunte
mărunte...
...Leo Butnaru nu este doar un
caligraf al „clipei” (volumul anterior de poeme, Vieți neparalele, conține
în special texte complexe, „în straturi”), dar anume agerime reacției momentane
mi se pare calitatea sa esențială. Leo Butnaru are câte un blitz în fiecare
ochi: cum clipește, te și înregistrează!
Em.
Galaicu-Păun,
Flux,
11.12. 1998
Pe cont
propriu...
Leo Butnaru se numără printre
autorii ce au izbândit atât în țara de peste Prut cât și în patria mamă, fiind
printre cei acceptați, cultivați și răsplătiți pentru activitatea lor dinamică,
insistentă și înglobată atitudinii optzeciste (...) Un european în toată
puterea cuvântului, luând cu asalt meridiane tot mai neașteptate, un artist
căutând continuu să lupte cu sine, cu alții, cu relele de tot felul, așa cum
mărturisea într-un recent interviu publicat în revista Luceafărul.
Gladiatorul de
destine mi se pare o carte construită atent, încadrată între o prefață (Cu mâna
pe umărul colegului) și o postfață ce fac din nou trimitere la leit-motivul
liricii sale, iluzia necesară... Este sintagma definitorie a maturității
sale artistice.
Liviu Grăsoiu,
Luceafărul, nr.23,1999
UN DEFAZAT IREMEDIABIL CE SE CREDE SCRIITOR: MIRCEA V. CIOBANU
Așadar, iată-l pe respectivul reciclat, sau (des)calificat dintr-un nimic ca „poet”, în alt nimic mai mare, ca critic.
Rămânând neconcludentul pe toate planurile, modelul amatorului, neprofesionistului, încremenit în proiectul invidiei și urii omului angoasat de ratarea sa. Dar sperând să fie, totuși, recunoscut, aplaudat, însăilând texte aproape agresive. Neprofesionalizat nici la cei 60 de ani și ceva împliniți, Mircea V. Ciobanu a rămas la condiția urechistului, care aude el ce aude, citește el ce citește, însă nu înțelege mai nimic sau pricepe ceva anapoda, de unde improvizațiile, discordanța exemplele pe care le ea întru analiză „critică” și stupizenia argumentărilor sale hazlii, alandala, pe care le poate născoci sărăcuța lui fantezie.
Mă tem că în ceea ce face și cum face
Ciobanu, în condimentările vitriolate nefondate ale textelor sale mocnește
invidia celui care, chinuit, cu chiu cu vai, debutează la 40 de ani. Și nici
azi, probabil, nefiind sigur, dacă trebuia să debuteze. La această vârstă,
majoritatea scriitorilor au deja împlinită o considerabilă parte din operă, de
unde invidiosului și ranchiunosului MVC i se pare că aceștia, inclusiv
subsemnatul, scriu mult. Însă cum poate aprecia cum se scrie, cât trebuie să
scrie un scriitor sadea cel care el însuși, oricât s-a tot sforțat, nu a prea
ajuns scriitor? Da, și Tudor Arghezi a debutat la peste 40 de ani, iar dacă MVC
i-ar fi fost „coleg” de debut și epocă, probabil l-ar tot fi admonestat pe
Arghezi că scrie mult, foarte mult, extraordinar de mult, pentru că, să ne
amintim, de sub pana scriitorului au ieșit, în opere complete, cam 70 de
tomuri. Dar ce „chelfăneală” le-ar fi tras lui Sadoveanu sau Cioculescu, că
scriu, dom`le, prea mult”. El, MVC, acest suflet care, până la 40 de ani, era
un anonim onest, cumsecade, dar care, din păcate, după 40, a ajuns un
scriitoraș ratat, un pseudocritic incompetent, însă ranchiunos până la dezmăț
logoreic bolborosit alandala, tărăgănat, parcă, precum a vreunui păstor de reni
care, în felul acesta, spune ceva lumii, înghețului din taiga.
Admonestându-i pe alții că scriu
mult, Ciobanu nu-și pune problema că poate aceștia îi sunt net superiori ca
har, talent, dotație, vocație; că dispun de energii creatoare incomparabile cu
piscuitul său de puișor care a debutat la patru decenii de viață sub-cerească;
că au însușit temeinic arta ca profesie și profesia ca modus vivendi.
Așadar, propulsat de partid la
învățământ, s-a gândit să urce și el în trăsura literaturii, însă aceasta se
depărtase cam multișor de învățătorul de ieri și acesta prinse a alerga din
urmă, strigând: „Băi, opriți, să vin și eu!” Însă, nefiind luat în seamă, s-a
pus pe improvizații versificatorii, în care a eșuat lamentabil, apoi a trecut
la pseudocritică anti-literară, arogantă, hulitoare, jignitoare, jinduind să
treacă drept viteaz nevoie mare, aplaudat de 2-3 ciraci ai săi, cu care, de
altfel, se gratulează reciproc, înălțându-se în tăriile epitetelor
encomiastice, sforăitoare.
Spațiile de obrăznicire ale lui MVC sunt
prinse în triunghiul rea-voință – nihilism și ignoranță.
Ciobanu e mereu grăbit, nu
chibzuiește când bagă în calculator ceea ce scrie. De când e „critic”, nu a
încercat să scape de discursul său anost , ce i-a cam rămas cvasi-sovietic, pe
alocuri aducând a cuvântare de președinte de colhoz care, la indicația
partidului (azi sunt multe partide...), ar nărăvi să spună ceva despre
literatură. Iar când încearcă să minimalizeze meritele, valoarea
creației autorilor valoroși, Ciobanu crede, probabil, că astfel el însuși
devine important nevoie mare. Grăbit cum e, nu are timp nici chef să se
dumirească, dacă are har elementar (pentru că de vocație nu poate fi vorba)
pentru tentativele sale de a de da cu părerea despre ceea ce îl depășește
categoric. Grăbit și ambițios cum e, nu se lasă în ruptul capului de... artă,
obsedat de naiva și vana iluzie că, prin insistență, ambiție și nițică
viclenie, ar putea da grafomanie de... valoare.
Așadar, avântat contracronometru să
se ajungă pe sine, iluzoriul. Și-a spus că trebuie să fie remarcat cu orice
preț, iar pentru aceasta e cazul să o facă pe teribilul, pe durul. Numai așa se
va auzi de el, se va vorbi. Fie și de rău, dar să se vorbească, precum în cazul
unui personaj din Cehov. A ajuns să creadă că se poate trage de brăcinar cu
Grigurcu, Ion Pop, Arcadie Suceveanu, pe care îi citează și îi interpretează în
modul de a da de înțeles că dânșii, personalitățile, nu au dreptate ci aceasta
e de partea lui, Ciobanu.
Unii tineri sau trecuți de vârsta
juneții purced a scrie doar când nu mai pot rezista „magnetismului fără de greș
al maximei ispite“ (M. Șora), însă MVC pare a fi din rândul
filistinilor care acționează, azi, tastatura ordinatorului doar pentru a-și
suprima anumite frustrări, din cauza unor lucruri și posibilități pe care nu
le-a avut la timp și pentru a-și satisface o ambiție animată de automatismul
reflexului pseudo-intelectual (păi, știu și eu carte, de ce n-aș face
literatură?). Pe ambițioșii din această categorie nu-i interesează că, în arta
scrisului, dificultatea și necesitatea obligatorie constă în depășirea
nivelului exterior și aspectului mecanicist ale acțiunii, pentru a realiza
organicitatea fenomenului ca atare. Chit că dânșii nutresc și discreta speranță
că, până la urmă, insistența și... impertinența ar putea să forțeze delicatul
sipet al muzelor.
Pentru că până aproape de 40 de ani
MVC nu a cunoscut un mediu literar, precum avuseseră norocul să-l cunoască și
chiar să contribuie la diversificarea și consolidarea lui colegii mei din anii
șaptezeci, prezenți activ în mai multe cenacluri literare – la Universitate, la
„Tinerimea Moldovei”, Casa orășenească a tineretului, la Biblioteca Națională
etc. Colegii prezenți și la diverse manifestări de la Uniunea Scriitorilor, la
discuțiile manuscriselor tinerilor în secțiile specializate ale acesteia. Acolo
ei învățau o stare de literatură, învățau lucruri necesare pentru formarea lor
ca tineri scriitori. Aceștia erau cunoscuți în redacțiile revistelor editate de
US, în care unii au și debutat.
Nou apărutul critic-pitic-caz clinic MVC nu avu norocul să cunoască astfel
de etape formative, nu a avut posibilitatea să frecventeze – precum spunea
Sainte-Beuve – societatea și ceea ce se cheamă lumea, spre a trage învățăminte
pentru literatură. Drochianul s-a alăturat, mult mai târziu, scriitorilor,
având un handicap considerabil, pe care nu l-a depășit nici la mulți viață
împliniți, seci, nespornici ca literatură, creație. Pe când studia el la
Universitate, acolo scăzuse mult nivelul spiritual-intelectual. Nu prea erau
studenți care s-ar fi putut presupune că ar ajunge personalități ale scrisului
artistic, poeți, prozatori. Studenți pe care generația 70 i-a avut cu
prisosință. Acei șaptezeciști, unii dintre care aveau să devină scriitori,
personalități în plină statură, în anii lor de studenție deja erau cunoscuți în
redacții, la secțiile de promovare a tinerilor de la Uniunea Scriitorilor. Cu
toate severitățile cenzurii comuniste, reușeau să publice. Ciobanu nu a avut un
atare parcurs. Student în mulțimea gri, apoi expediat în provincie, profesor
anonim, rupt de posibile sfere de inițiere literară, artistică. Abia după ce
partidul îl cheamă pe baricadele activității politice, începe și el să se
atingă de ceva ce ar semăna a atmosferă literară, undeva la Bălți. Dar era, se
vede, târziu. Sau târziu de tot. Căci, pe când cei din generația lui
(biologică) aveau deja acumulată o experiență solită în creație, în literatură,
MVC abia experimenta neîndemânatic în potrivirea primelor texte destul de
șubrede și neconvingătoare, precum se poate deduce din prima și unica lui
cărțulie de stihuri. De unde și scâncita invidie a autorașului rămas de trăsura
literaturii.
Și iată-ne în față cu un Zoil de
calibru Drochia, cu un terorist bizar în ale literaturii.... Ce să-i faci,
orice i-ai spune, orice ai încerca să-i dovedești, nu va prinde. El e un
întârziat până la defazare. Precum scria și colega Aliona Grati despre acest MVC, care a terminat magna cum laude școala lui Zoil, întru a cultivă prejudecăți, judecăți strâmbe sau de-a dreptul
răutăți, ca un răufăcător cu program.
ALIONA GRATI DESPRE PREVIZIBILUL ZOIL
DE DROCHIA MVC
Scriitorii din Republica Moldova se
împart, fără vreo abatere, în două categorii net opuse: în scriitori care îi
plac lui Mircea V. Ciobanu și în scriitori care nu-i plac lui Mircea V.
Ciobanu. E aproape ca în bancul cu baciul care are în stâna sa oi albe și oi
negre, cu diferența că cele albe îi sunt dragi, iar cele negre nu-i plac
baciului, nu-i plac și basta! Aşa-i sensibilitatea stăpânului, acesta e canonul
criticului şi n-ai ce face! Cunoașterea faptului te eliberează însă de un efort
în plus. Dacă ai altă treabă, nu te obosi să-i citești recomandările,
cronicile, prezentările de carte, or, vorba ceea: spune-mi despre ce autor va
scrie Mircea V. Ciobanu și eu îți voi spune ce anume va scrie. Previzibilitatea
caracterizează inexorabil această critică.
luni, 29 iulie 2019
MIRCEA ELIADE O FI FOST NEMODEST SAU?...
Fragmet de eseu
Leo Butnaru
La un moment dat, Mircea Eliade afirmase ceva ce pare a fi discutabil: că „intelectualii autentici sunt
mai greu de găsit (realizat) decât geniile... Geniul distruge oarecum, pentru a
re-crea; intelectualul surprinde sensul creației, îl explică și-l continuă“.
(Aici, implicit, ar exista o corespondență de ecou cu ideea lui Oscar Wilde conform
căreia „cu talentul faci ce vrei, cu geniul – ceea ce poți“.) În genere, relația
cu geniul Mircea Eliade o vedea chiar... cu sine însuși! La 13 iunie 1941, la
vârsta de 34 de ani, după ce își recitise romanele Întoarcerea din rai și Huliganii,
dânsul notează în Jurnal: „Niciodată
nu am avut mai net sentimentul că sunt un mare scriitor și că romanele mele vor
fi singurele citite din toată producția 1925–1940 peste o sută de ani. Așa de
puternic mă stăpânește sentimentul ăsta, așa de total sunt acum convins de
geniul meu literar“. Exact peste jumătate de an, fără două zile (e mai greu de
precizat ora...), în 11 decembrie, Eliade revine la idee, prinde și mai mult
curaj („sfințeniei îndrăznelii“, cum zicea Berdeaev; deloc vorbă în vânt!),
auto-mărturisindu-și: „Este inimaginabilă capacitatea mea de a înțelege și simți
cultura în toate formele ei... Nu cred că s-a mai întâlnit un geniu de o asemenea
complexitate. În orice caz, orizonturile mele sunt mult mai vaste ca ale lui
Goethe“. Peste doi ani, o lună și două zile de la prima efuziune de egolatrie
supradimensionată, adică pe 15 iulie 1943 (până atunci se mai pusese și în alte
relații net câștigătoare cu autorul lui Faust),
Eliade revine în spații autohtone, spunând: „Îmi dau seama că de la Eminescu încoace
neamul românesc n-a mai născut o personalitate atât de complexă, de puternică și
de înzestrată“... (Mda, ușor jenantă introspecție... Dar să nu ne pripim a
trage concluzia de a fost sau nu prea modest Eliade, când se auto-etalase atât
de fără rest. Oricum, el nu a fost
primul, unul din precedente oferindu-l Stendhal, care se confesa: „Eu nu am
început să scriu până în anul 1806, până când nu am simțit în mine
genialitatea. Iar dacă în 1795 mi-aș fi putut împărtăși planurile literare
vreunui om înțelept, care m-ar fi sfătuit: „De ești sau nu genial, scrie zilnic
câte două ore“, nu aș fi irosit zece ani din viață într-o prostească așteptare
a vreunor inspirații!“ E drept că, prin raționamentul său cam zigzagat,
francezul atenuează, parcă, șocul nemodestiei...) Însă noi să mai îngăduim la nașterea de genii a neamului, pentru a
„lua legătură“ cu un prieten al lui Eliade ce e, se pare, mai modest decât
autorul Istoriei religiilor – vorba
fiind de Constantin Noica. În concordanță cu Renan, care susținea că „scopul
omenirii este de a produce oameni de geniu“, filosoful român spunea că scopul
unei națiuni nu este umanitatea sau Dumnezeu, ci „individul omenesc, adică
singura realitate a lumii capabilă de a dezvolta toate exigențele unei logici,
singure cu virtuțile morale, singura spiritualizată“. Apoi, în altă parte:
„Căci la ce bun, altfel, ar exista colectivități, dacă nu ar avea această
poartă către universalitate individual?“, de unde și glosa din celebrul Jurnal de la Păltiniș, că doar popoarele
cu un aport important în constituirea culturii universale vor rămâne în istorie
și că – atenție! – la Judecata de Apoi a culturii grija fiecărei nații va fi să
fie reprezentată de indivizii excepționali, mai putem presupune – de genii.
(Printre ai noștri, va fi și foarte îndrăznețul, pe la 35–40 de ani, Mircea
Eliade?... Oricum, pe acolo nu ar fi
chiar un necunoscut, în plan universal-aneantizator, dacă e să ne gândim la un
foarte trist vers al poetului arab Abu al-Atahiya: „Orice zidire – o făgăduință
a distrugerii“...)
Dar ce e îndrăzneala berdeaeviană a lui Mircea Eliade în comparație cu, uneori, tratamentul aplicat suveranilor cugetului, corifeilor spiritului creator, care e unul al generalizărilor greu de calificat altcum decât necuviincioase? Pur și simplu, se trece cu impertinență peste elementara decență. Când V. Rozanov, pe care l-a preocupat (și) așa-numita „filosofie“ a vulgarității și sexului, afirma că una din trăsăturile predestinate geniului ar fi imposibilitatea lui de a procrea, de a lăsa urmași (Platon, Rafael, Michelangelo, Newton, Beethoven, Goethe, Byron, Bach etc.), putem sau nu cădea de acord, gândindu-ne și la Eminescu. (Dacă vreți, și la același Eliade... Sau la Cioran...) Însă când în malițiozitatea autorului rus depistăm tentativa prost camuflată de a prezenta genialitatea ca pe o pocitanie fiziologică, e de înțeles că cel ce lansează atare aberații nu merită decât oprobiu, chiar dacă, la drept vorbind, nici el nu a fost un oarecine printre scriitori și filosofi. Parafrazându-l pe Thomas Mann, am putea spune că, dacă ar fi atinși de boală niște autosuficienți (și sunt atinși totuși atâția!) de calibru mediu, lumea nu le-ar acorda atenție, pe când în cazul supremilor...
Să lăsăm sintagma în suspans, spunându-ne că o fi avut dreptate Swift, generalizând și el printr-o tristă constatare: „Atunci când pe lume apare un adevărat geniu, poți să-l recunoști după următorul semn: toți ignoranții se unesc contra lui“.
Dar ce e îndrăzneala berdeaeviană a lui Mircea Eliade în comparație cu, uneori, tratamentul aplicat suveranilor cugetului, corifeilor spiritului creator, care e unul al generalizărilor greu de calificat altcum decât necuviincioase? Pur și simplu, se trece cu impertinență peste elementara decență. Când V. Rozanov, pe care l-a preocupat (și) așa-numita „filosofie“ a vulgarității și sexului, afirma că una din trăsăturile predestinate geniului ar fi imposibilitatea lui de a procrea, de a lăsa urmași (Platon, Rafael, Michelangelo, Newton, Beethoven, Goethe, Byron, Bach etc.), putem sau nu cădea de acord, gândindu-ne și la Eminescu. (Dacă vreți, și la același Eliade... Sau la Cioran...) Însă când în malițiozitatea autorului rus depistăm tentativa prost camuflată de a prezenta genialitatea ca pe o pocitanie fiziologică, e de înțeles că cel ce lansează atare aberații nu merită decât oprobiu, chiar dacă, la drept vorbind, nici el nu a fost un oarecine printre scriitori și filosofi. Parafrazându-l pe Thomas Mann, am putea spune că, dacă ar fi atinși de boală niște autosuficienți (și sunt atinși totuși atâția!) de calibru mediu, lumea nu le-ar acorda atenție, pe când în cazul supremilor...
Să lăsăm sintagma în suspans, spunându-ne că o fi avut dreptate Swift, generalizând și el printr-o tristă constatare: „Atunci când pe lume apare un adevărat geniu, poți să-l recunoști după următorul semn: toți ignoranții se unesc contra lui“.
DE LA INFLUENȚE, RELUĂRI, TANGENȚE - PÂNĂ LA PLAGIAT
FRAGMENT DE ESEU
În tratarea temei, pe care am numit-o a reluărilor,
influențelor, contaminărilor, pastișelor etc., ar părea oarecum nedreptățită și
greu de răscumpărat lipsa de atenție, dacă ar fi să trecem marțial de indiferenți
pe lângă literatura noastră, ce ne oferă și ea destule exemple similare, mai
vechi și mai noi. Pornind ex abrupto,
constatăm că, din reluările mai recente, în poezie ca element bătător la ochi
este imaginea cu „peisajele sufletului”, care a prezentat, mai întâi, o
tresărire emotivă revelatoare, apoi, prin uzură abuzivă, devalorizându-se
iremediabil. Fără a căuta să identificăm maternitatea de facto a acestei foste cândva bijuterii apolinice, avurăm
surpriza de a constata că în literatura lumii există deja un întreg... paradis
de „peisaje sufletești”: „Sufletul nostru – ales peisaj care nu cunoaște calea
de mijloc” (Giuseppe di Lampedusa, în Ghepardul); „Votre âme est une paysage
choisi” (Paul Valéry, în Clair de lune);
de la spaniolul Huan Ramon Jimenez, care spunea și el, pur și simplu, „peisajul
sufletului”, compatriotul său Banchis deviază nițel spre o nuanță concretă:
„los cosas que me son jardin del alma” (toate câte sunt grădinile sufletului);
în Jurnalul lui Pavese, la 1940,
citim: „Cu cât sufletul este absorbit de o preocupare dominantă, cu atât
peisajul interior se îmbogățește și se diversifică”; până și exegetul în
hermeneutica literară Hans Robert Jauss nu rezistă ispitei de a opera cu
găselnița unui poet de foarte, foarte demult, referindu-se la „obiecte stăpâne,
ca realități, înstrăinate, peste peisajul sufletesc”; un alt teoretician al
literaturii, J. Meyerson, închide cercul, constatând că „ceea ce simbolizează
ea (imaginea artistică) suntem noi înșine, lumea noastră interioară și cea
exterioară. Aceste peisaje sunt peisajele sufletului”. Și aici apare ad hoc inevitabilul paralelism sugerat
de Baudelaire care, „opoziționist” cum era (!), nu se preocupa atât de
„peisajul sufletului”, cât de... „peisajul mintal”. Dar pentru aceasta,
evident, trebuie să ai ceva... minte, nu?... Nu ca unii din mereu improvizații
„exegeți” de la Chișinău care, când citise la un poet oarecare de pe
aici ceva cu „peisajele sufletului”, l-au declarat extrem de original.
O altă metaforă care a făcut carieră la noi, de la
varianta cu toiagul ce înverzește în palma bătrânului, la cea a înverzirii
tocurilor ferestrelor (de prea multă ploaie), până la cea cu corabia ce
înverzea (...de dorul iubitei), vine, de fapt, de la prea îndepărtata noastră
rudă pe linia ginții latine, italianul Dante Alighieri care, nu e sigur dacă el
primul, a scris: „e come albero in nave si levo” („și cum se redeșteaptă
arborele în navă”). La Paul Celan, „o luntre înmugurește în ploaie”, iar la
Simion Stolnicu –„înșirând omagii de-ntuneric (...) / re-nfrunzesc stranele
străvechi de monahi”.
O altă zicere din belcanto-ul liricii pruto-nistreane
– „a plânge în limba ta” – se înrudește cu Das
Kuste mich auf deutsch und aprach auf deutsch – „El mă săruta în germană și-mi
vorbea în germană”. De altfel, cel mai atent cititor-identificator de influențe,
reminiscențe sau chiar pastișe, unele din ele – flagrante, este E. Lungu care,
nu o singură dată, se văzu vizat neprietenește de nemulțumiții autori ce o țineau
una și bună: că dânșii sunt autentici și nu outsideri (sau... second hand!). E drept că exegetul nu
le-a purtat pică, făcând abstracție de pastișele sau influențele (nu păcatele)
tinereții, pe unii din respectivii autori incluzându-i generos, necârcotaș, în
selecția (prea relativist subintitulată, totuși, antologie) Portret de grup, găsindu-le autentice
sau, uneori, doar presupuse afinități 8-zeciste (de fapt, destul de forțat zise
8-zeciste, selecția inserând autori 7–9-zeciști). Lucru de înțeles, dacă
reamintim de acea inevitabilitate în ocolirea unor imagini și metafore de mult
depozitate în catastifele stării civile ale poeziei euro-universale, de care
vorbea Marcel Raymond în, pare-se, faimoasa sa lucrare De la Baudelaire la suprarealism. Mai trist e că unii dintre cei
cărora în Portret... le-a fost
acordat avans de încredere au recidivat, unul din ei pomenindu-se „mustrat” de Ștefan
Agopian, în Academia Cațavencu, că
i-a șterpelit Adrianei Bittel o sintagmă absolut originală (întreagă și
sugestivă!), punând-o „să suspine” pe coperta cărții sale (ceva cu Cehov...) în
loc de titlu.
Cândva, îl auzisem pe un autor citindu-și la televizor
un distih: „Îmi este dor de dumneavoastră/ Ca zidului de fereastră” –
apreciindu-i ingeniozitatea, însă fără a-mi refuza să-mi amintesc de o maximă
rămasă de la Buddha: „Cel ce durează o casă devine el însuși fereastră”.
Când vreun poet chișinăuian spune (dar sunt din ăștia
care au spus) că lacrima e mai mare decât ochiul îmi amintesc de Lucian Blaga:
„Ochiul… ce nu-i decât o lacrimă mai
mare”. După care se cere adus aici un distih al lui Chesterton: „Un nor
mai mare decât lumea,/ Și un monstru făcut din ochi” și, dacă memoria mă servește
pe cinste, îmi amintesc de Mihai Ursachi, cel care vorbea de „fructul ce dă
peste coajă”. Apoi am descoperit unele (proto)versuri (acest „proto” fiind
sugerat chiar de paradoxul raporturilor, de inversia dintre mare și mic) la doi
eteronimi ai fascinantului portughez Fernando Pessoa, primul fiind Alberto
Caeiro, care scria: „Spune-mi în ce geometrie se întâmplă că partea depășește
întregul?/ Și în ce fel de biologie volumul organelor/ Are mai multă viață
decât întreg corpul?” Al doilea poet, Ricardo Reis (alias – firește – Fernando
Pessoa) spunea că inima „e un pic mai mare decât întreg universul”. Posibil că
această inversare de proporții, pentru a le duce spre… disproporții, ar
constitui vreun oarecare precept filosofic special, nu doar un procedeu poetic
utilizat de mai mulți autori care numai originali nu pot fi numiți.
În poezia unor barzi pruto-nistreni a spânzura
cronicarii de limbă e ceva mai puțin spus decât la Eugen Jebeleanu: „Să
spânzurăm poeții de arfele din limbă.” Reușitul titlu de carte Altoi pe o tulpină vorbitoare are
afinități cu versul lui Lucian Blaga „altoită pe ființa mea imensa lume”.
Cine a vrut să înțeleagă a înțeles că am schițat
paralelismele de până aici nu pentru a diminua valoarea creației unui sau altui
scriitor. În fiecare caz aparte, depinde dacă autorii au reușit să aprofundeze
raporturile dintre ideile lor și cele reluate.
sâmbătă, 27 iulie 2019
DESPRE NEGRII LITERARI
FRAGMENT DIN ESEUL „ONOER ȘI ONORARIU”
Leo Butnaru
S-a întâmplat că
și Anton Pavlovici Cehov și-a pus semnătura sub unele lucrări străine, însă
numai la insistenta rugăminte a autorului acestora, A. Brodski care, în
virtutea reputației de care se bucura prozatorul, îl implora să „aranjeze“
undeva nuvela Cu totul obișnuit. Din când
în când, Brodski îi scria lui Cehov: „N-ați accepta să dați din nou drept a
d-voastră vreo povestire de-a mea? Am nevoie de bani. Dacă sunteți de acord,
voi scrie lucrarea, expediindu-v-o“.
Dumas-tatăl (și... mama mușchetarilor...) |
Firește, nici
Brodski nu era un simplu negru literar, nici Cehov un Dumas care, se zice nu
fără temei, deținea o întreagă „plantație literară“, pe care se speteau
zilierii cuvântului. Unul din ei a fost romancierul și dramaturgul Auguste Maquet
care, la 4 martie 1845, îi scria proprietarului rodnicei „plantații“ de romane:
„Dragă prietene, colaborarea noastră n-a avut niciodată nevoie de cifre și
contracte. Prietenia, cuvântul dat au fost suficiente, așa că am scris cinci
sute de mii de rânduri despre treburile altora, fără să dăm un singur rând
despre treburile noastre. Și iată că într-o zi am rupt această tăcere, pentru a
respinge calomniile josnice și stupide, făcându-mi cinstea de a-mi cere să
declar că am scris împreună mai multe opere. Pana dumitale, dragă prietene, a
spus prea mult; ai dreptul să mă faci celebru, dar nu să mă plătești de două
ori. Dumneata m-ai plătit pentru cărțile pe care le-am făcut împreună. Neavând
contract cu dumneata, nici dumneata nu ai chitanță de la mine. Dar să
presupunem că mor, orice moștenitor hrăpăreț poate veni cu declarația dumitale
în mână, cerându-ți ceea ce mi-ai dat o dată. După cum vezi, cerneala cere
cerneală și mă obligi să mâzgălesc hârtia.
Declar că renunț,
începând cu azi, la orice drept de proprietate sau de reeditare a următoarelor
opere scrise împreună: Cavalerul d’
Harmental; Sylvaniere; Cei trei mușchetari;
După douăzeci de ani; Contele de Monte-Cristo;
Războiul femeilor; Regina Margot; Cavalerul
Casei Roșii, considerându-mă odată pentru totdeauna suficient răsplătit de dumneata, potrivit înțelegerii noastre verbale“.
Casei Roșii, considerându-mă odată pentru totdeauna suficient răsplătit de dumneata, potrivit înțelegerii noastre verbale“.
Peste o vreme
însă, „negrul“ s-a răzvrătit și Dumas se văzu nevoit să-i acorde lui Maquet
uneori jumătate, alteori chiar două treimi din drepturile de autor(i!), iar la
premiera spectacolului Cei trei mușchetari
numele „sclavului literar“ fu trecut pe afiș alături de cel al
„plantatorului“. La 1858, Maquet intentează un proces judiciar, la care se află
că alți „negri“ ai lui Dumas fuseseră Adolphe de Leuven, Frédéric Gaillardet, Auguste
Anicet-Bourgeois..., în total 75 de colaboratori și coautori. Evident, cititorii
nu le-au întâlnit numele majorității din ei pe copertele „cavalerilor“, „mușchetarilor“ și „reginelor“, care îl
recunosc de părinte (dimpreună mamă și tată!) doar pe Dumas-tatăl. Nu știm dacă
pe anonimii coautori i-a consolat faptul că, imensă, opera lui Dumas atestă, în
mare, o grandoare sterilă. Dar, cu dreptate vorbind, câteva piscuri rămân, totuși,
semețe peste orizonturile istoriei literare. Și încă ceva: povestea cu „negrii
literari“, – cum să vă spun? – pare a da motive pentru asociații genealogice pe
cât de subtile, pe atât de delicate... Mă gândesc că fulminantul prozator
fusese fiul natural al generalului Alexander de la Pailleterie, zis Dumas după
numele pe care-l preluă de la mama sa, nimeni alta decât... o sclavă de
culoare.
Odată ce veni
vorba de negrii înrobiți, imprevizibila derulare a subiectului face să ne
amintim de Shelley, care refuza să bea ceaiul îndulcit din motivul că, cică,
zahărul e produs de sclavii de culoare și că el, poetul, nu poate accepta sub
nicio formă exploatarea negrilor de către albi. Cu circa patru decenii după
moartea bardului englez (1822), în 1860, confratele său spaniol Jose Zorilla
cumpăra în portul Campeche câteva zeci de indieni, pentru a-i vinde la preț de
speculă în Cuba, unde acei nefericiți oameni de culoare aveau să aibă legătură nemijlocită
cu... literatura. Dat fiind că în 1861 Havana intenționa să-și sărbătorească
jocurile florale, niște intelectuali, chipurile, propuseseră o temă-surpriză
pentru un concurs literar axat pe prezența a 70 de mii de sclavi (trebuia să-i
trimită Spania), pe care aveau să-i descrie poeții, întru a susține proiectul
de export în continuare a jertfelor rasismului...
vineri, 26 iulie 2019
CAZUL MV CIOBANU 2
E de-a dreptul ridicol și, cuiva, îi poate trezi milă teribilismele unui Zoil de Drochia. Autorașul unei cărțulii de stihuiri pirpirii (la ea a rămas de vreo 20 și ceva de ani! Ba chiar, mai an, a... reeditat cărțulia inexistentă!) își asumă aerul de mentor (de, recidive ale îndeletnicirii sale, cândva, de învățător provincial), dând sfaturi în dreapta, în stânga, ba chiar jur-împrejur. El, neconcludentul pe toate planurile. El, modelul amatorului, neprofesionistului, încremenit în proiectul invidiei și urii omului angoasat de ratarea sa. Dar sperând să fie, totuși, recunoscut, aplaudat, însăilând texte aproape agresive. Neprofesionalizat nici la cei 60 de ani și ceva împliniți, Mircea V. Ciobanu a rămas la condiția urechistului, care aude el ce aude, citește el ce citește, însă nu înțelege mai nimic sau pricepe ceva anapoda, de unde improvizațiile, discordanța exemplele pe care le ea întru analiză „critică” și stupizenia argumentărilor sale hazlii, alandala, pe care le poate născoci sărăcuța lui fantezie.
Mă tem că în ceea ce face și cum face
Ciobanu, în condimentările vitriolate nefondate ale textelor sale mocnește
invidia celui care, chinuit, cu chiu cu vai, debutează la 40 de ani. Și nici
azi, probabil, nefiind sigur, dacă trebuia să debuteze. La această vârstă,
majoritatea scriitorilor au deja împlinită o considerabilă parte din operă, de
unde invidiosului și ranchiunosului MVC i se pare că aceștia, inclusiv
subsemnatul, scriu mult. Însă cum poate aprecia cum se scrie, cât trebuie să
scrie un scriitor sadea cel care el însuși, oricât s-a tot sforțat, nu a prea
ajuns scriitor? Da, și Tudor Arghezi a debutat la peste 40 de ani, iar dacă MVC
i-ar fi fost „coleg” de debut și epocă, probabil l-ar tot fi admonestat pe
Arghezi că scrie mult, foarte mult, extraordinar de mult, pentru că, să ne
amintim, de sub pana scriitorului au ieșit, în opere complete, cam 70 de
tomuri. Dar ce „chelfăneală” le-ar fi tras lui Sadoveanu sau Cioculescu, că
scriu, dom`le, prea mult”. El, MVC, acest suflet care, până la 40 de ani, era
un anonim onest, cumsecade, dar care, din păcate, după 40, a ajuns un
scriitoraș ratat, un pseudocritic incompetent, însă ranchiunos până la dezmăț
logoreic bolborosit alandala, tărăgănat, parcă, precum a vreunui păstor de reni
care, în felul acesta, spune ceva lumii, înghețului din taiga.
Admonestându-i pe alții că scriu
mult, Ciobanu nu-și pune problema că poate aceștia îi sunt net superiori ca
har, talent, dotație, vocație; că dispun de energii creatoare incomparabile cu
piscuitul său de puișor care a debutat la patru decenii de viață sub-cerească;
că au însușit temeinic arta ca profesie și profesia ca modus vivendi.
Așadar, propulsat de partid la
învățământ, s-a gândit să urce și el în trăsura literaturii, însă aceasta se
depărtase cam multișor de învățătorul de ieri și acesta prinse a alerga din
urmă, strigând: „Băi, opriți, să vin și eu!” Însă, nefiind luat în seamă, s-a
pus pe improvizații versificatorii, în care a eșuat lamentabil, apoi a trecut
la pseudocritică anti-literară, arogantă, hulitoare, jignitoare, jinduind să
treacă drept viteaz nevoie mare, aplaudat de 2-3 ciraci ai săi, cu care, de
altfel, se gratulează reciproc, înălțându-se în tăriile epitetelor
encomiastice, sforăitoare.
Spațiile de obrăznicire ale lui MVC
sunt prinse în triunghiul rea-voință – nihilism și ignoranță.
Ciobanu e mereu grăbit, nu
chibzuiește când bagă în calculator ceea ce scrie. De când e „critic”, nu a
încercat să scape de discursul său anost , ce i-a cam rămas cvasi-sovietic, pe
alocuri aducând a cuvântare de președinte de colhoz care, la indicația
partidului (azi sunt multe partide...), ar nărăvi să spună ceva despre
literatură. Iar când încearcă să minimalizeze
meritele, valoarea creației autorilor valoroși, Ciobanu crede, probabil,
că astfel el însuși devine important nevoie mare. Grăbit cum e, nu are timp
nici chef să se dumirească, dacă are har elementar (pentru că de vocație nu
poate fi vorba) pentru tentativele sale de a de da cu părerea despre ceea ce îl
depășește categoric. Grăbit și ambițios cum e, nu se lasă în ruptul capului
de... artă, obsedat de naiva și vana iluzie că, prin insistență, ambiție și
nițică viclenie, ar putea da grafomanie de... valoare.
Așadar, avântat contracronometru să
se ajungă pe sine, iluzoriul. Și-a spus că trebuie să fie remarcat cu orice
preț, iar pentru aceasta e cazul să o facă pe teribilul, pe durul. Numai așa se
va auzi de el, se va vorbi. Fie și de rău, dar să se vorbească, precum în cazul
unui personaj din Cehov. A ajuns să creadă că se poate trage de brăcinar cu
Grigurcu, Ion Pop, Arcadie Suceveanu, pe care îi citează și îi interpretează în
modul de a da de înțeles că dânșii, personalitățile, nu au dreptate ci aceasta
e de partea lui, Ciobanu.
Unii tineri sau trecuți de vârsta
juneții purced a scrie doar când nu mai pot rezista „magnetismului fără de greș
al maximei ispite“ (M. Șora), însă MVC pare
a fi din rândul filistinilor care acționează, azi, tastatura
ordinatorului doar pentru a-și suprima anumite frustrări, din cauza unor
lucruri și posibilități pe care nu le-a avut la timp și pentru a-și satisface o
ambiție animată de automatismul reflexului pseudo-intelectual (păi, știu și eu
carte, de ce n-aș face literatură?). Pe ambițioșii din această categorie nu-i
interesează că, în arta scrisului, dificultatea și necesitatea obligatorie
constă în depășirea nivelului exterior și aspectului mecanicist ale acțiunii,
pentru a realiza organicitatea fenomenului ca atare. Chit că dânșii nutresc și
discreta speranță că, până la urmă, insistența și... impertinența ar putea să
forțeze delicatul sipet al muzelor.
Pentru că până aproape de 40 de ani
MVC nu a cunoscut un mediu literar, precum avuseseră norocul să-l cunoască și
chiar să contribuie la diversificarea și consolidarea lui colegii mei din anii
șaptezeci, prezenți activ în mai multe cenacluri literare – la Universitate, la
„Tinerimea Moldovei”, Casa orășenească a tineretului, la Biblioteca Națională
etc. Colegii prezenți și la diverse manifestări de la Uniunea Scriitorilor, la
discuțiile manuscriselor tinerilor în secțiile specializate ale acesteia. Acolo
ei învățau o stare de literatură, învățau lucruri necesare pentru formarea lor
ca tineri scriitori. Aceștia erau cunoscuți în redacțiile revistelor editate de
US, în care unii au și debutat.
MVC nu avu norocul să cunoască astfel
de etape formative, nu a avut posibilitatea să frecventeze – precum spunea
Sainte-Beuve – societatea și ceea ce se cheamă lumea, spre a trage învățăminte
pentru literatură. Drochianul s-a alăturat, mult mai târziu, scriitorilor,
având un handicap considerabil, pe care nu l-a depășit nici la mulți viață
împliniți, seci, nespornici ca literatură, creație. Pe când studia el la
Universitate, acolo scăzuse mult nivelul spiritual-intelectual. Nu prea erau
studenți care s-ar fi putut presupune că ar ajunge personalități ale scrisului
artistic, poeți, prozatori. Studenți pe care generația 70 i-a avut cu
prisosință. Acei șaptezeciști, unii dintre care aveau să devină scriitori,
personalități în plină statură, în anii lor de studenție deja erau cunoscuți în
redacții, la secțiile de promovare a tinerilor de la Uniunea Scriitorilor. Cu
toate severitățile cenzurii comuniste, reușeau să publice. Ciobanu nu a avut un
atare parcurs. Student în mulțimea gri, apoi expediat în provincie, profesor
anonim, rupt de posibile sfere de inițiere literară, artistică. Abia după ce
partidul îl cheamă pe baricadele activității politice, începe și el să se
atingă de ceva ce ar semăna a atmosferă literară, undeva la Bălți. Dar era, se
vede, târziu. Sau târziu de tot. Căci, pe când cei din generația lui
(biologică) aveau deja acumulată o experiență solită în creație, în literatură,
MVC abia experimenta neîndemânatic în potrivirea primelor texte destul de
șubrede și neconvingătoare, precum se poate deduce din prima și unica lui
cărțulie de stihuri. De unde și scâncita invidie a autorașului rămas de trăsura
literaturii.
Și iată-ne în față cu un Zoil de
calibru Drochia, cu un terorist bizar în ale literaturii.... Ce să-i faci,
orice i-ai spune, orice ai încerca să-i dovedești, nu va prinde. El e un
întârziat până la defazare.
P.S. Da, MVC, unele redacții din Chișinău nu au cutezat să publice considerațiile despre aberațiile tale. Le-a acceptat „România literară”, pe care tu o hulești și, poate, bine a făcut că ți-a declinat colaborarea. Iată răspunsul unnui redactor care mi-a explicat de ce nu poate publica textul subsemnatului, în schimb având o opinie f. explicită despre aberațiile lui MVC:
P.S. Da, MVC, unele redacții din Chișinău nu au cutezat să publice considerațiile despre aberațiile tale. Le-a acceptat „România literară”, pe care tu o hulești și, poate, bine a făcut că ți-a declinat colaborarea. Iată răspunsul unnui redactor care mi-a explicat de ce nu poate publica textul subsemnatului, în schimb având o opinie f. explicită despre aberațiile lui MVC:
CRITICUL ALIONA GRATI
DESPRE PREVIZIBILUL ZOIL MVC
Scriitorii
din Republica Moldova se împart, fără vreo abatere, în două categorii net
opuse: în scriitori care îi plac lui Mircea V. Ciobanu și în scriitori care
nu-i plac lui Mircea V. Ciobanu. E aproape ca în bancul cu baciul care are în
stâna sa oi albe și oi negre, cu diferența că cele albe îi sunt dragi, iar cele
negre nu-i plac baciului, nu-i plac și basta! Aşa-i
sensibilitatea stăpânului, acesta e canonul criticului şi n-ai ce face!
Cunoașterea faptului te eliberează însă de un efort în plus. Dacă ai altă
treabă, nu te obosi să-i citești recomandările, cronicile, prezentările de
carte, or, vorba ceea: spune-mi despre ce autor va scrie Mircea V. Ciobanu și
eu îți voi spune ce anume va scrie. Previzibilitatea caracterizează inexorabil
această critică.
Pentru
scriitorii agreabili propriilor sale umori, criticul-previzibil are, în mod
constant, doar calificative la superlativ, enunțate fie pe o tonalitate solemnă
și gravă, într-un limbaj betonat-monumental, întâlnit și în compunerile
școlarilor aprinşi de entuziasm: „poetă de prim-plan în literatura română
contemporană”, „poet remarcabil”, „carte excepțională… cu poeme antologice”,
„volum absolut remarcabil”, „surpriză a anului”, „scriitorul absolut”, „o voce
distinctă”, „scriitor total”, „din categoria rarisimelor” etc., fie pe una
afectuos-paternă, ca în familie: „naturalețe acaparatoare”, „emoționant și
talentat”, „performanțe artistice năucitoare”, „s-a şi produs minunea”, „poetă
de o sensibilitate și o inteligență aparte”, „poetă care își anulează în
fiecare zi succesele anterioare, pentru a-și construi, tot mai sigur,
următoarele cărți, talentul nativ suprapunându-se pe o inteligență distinctă”
etc. Comentariul operei norocosului este însoţit de un aparat analitic „de
elită”, măsurătorul nefiind de oriunde, ci neapărat din spaţiul unor teorii de
anvergură mondială, astfel încât, spre exemplu, alesul se poate pomeni
posesorul unui, nici mai mult, nici mai puţin, „discurs care tinde spre
barthesianul «gradul zero al scriiturii»”. Criticul-previzibil poate emite
judecăți tari de tipul „o critică de formație enciclopedică” pe marginea unui
eseu de nicio sută de pagini al unei debutante și poate ironiza pe seama
gradului academic de doctor habilitat în filologie și a titlului de profesor
universitar al unui critic consacrat doar pentru că acesta nu prezintă pentru
el interes în economia afilierilor de grup.
*
…prezentările
în scris ale criticului-previzibil sunt banale discursuri pe ton colocvial,
uzitând de speculaţii goale şi sterile, descrieri de umplutură, fragmente de
poezie sau fastidioase repovestiri ale subiectului…
*
Sub
stindardul afişat al luptei inclemente cu impostura, el povățuiește ca un
legislator, cicălește cu vocaţie de patron, avertizează cu infatuare,
dezinformează cu voluptate, ironizează jucăuş şi ia în bășcălie simulând inocenţa.
Nimic nu-l mulţumeşte pe criticul-previzibil în textele bieţilor
prescrişi/proscrişi. Dacă autorul cărţii prezentate zice de laie, criticul de
la Bălţi afirmă încruntat că-i bălaie, însă acolo unde e vorba de vreo bălaie,
neapărat e nevoie, după el, să fie o laie ş.a.m.d. În cazurile în care
scriitorii expulzaţi de el din viaţa literară îi ignoră gesturile şi nu-i
respectă scara „de evaluare”, continuând să-și caute de scris, debitul verbal
al admonestărilor atinge cote olimpice. Și atunci o lavă de acuzaţii
încrâncenate se revarsă în albia unor texte kilometrice, amintind sforăitoarele
denunţuri proletcultiste.
Discursurile
îi sunt structurate ca să demoralizeze, să-şi trimită adversarul în mod sigur
şi ireversibil în knockout. Pentru a sabota lectura
nenorocitei cărţi, pe care se apucă să o linșeze cu zel, se dedă la construirea
unor butade şi speculaţii de tot felul, ciupește sintagme şi îmbinări de
cuvinte, scoţându-le din context și adaptându-le la schemele deconstrucţiei
sale forţate. Probozeşte, mătăhăiește cu bâta şi dă cu barda. Cireaşa de pe
tort a oricărei cronici de acest fel este momentul în care criticul-previzibil
încearcă să-și convingă victima că ofensiva sa are o finalitate nobilă, că,
vezi bine, e în beneficiul ei. Aceasta este sfătuită să se manifeste în alte
domenii, unde e mai bună şi are deja exerciţiu.
*
Nu de puține
ori, criticul-previzibil se erijează în postură de pedagog, emițând îndrumări
didactice în materie de artă poetică și naratologică. Aici însă calcă strâmb,
pentru că se apucă să țină lecții chiar și unde știe tema doar din auzite. Mai
grav este că o face în cărţi menite să orienteze elevii, studenţii şi
profesorii. Atunci când o idee străină i se pare bună, el o bagă repejor în
demonstraţiile sale, mai ales dacă numele autorului citat îi poate înnobila
imaginea. Pe alocuri, se confruntă şi cu unele incomodităţi, când, de
pildă, un nume pe care trebuie să-l treacă la bibliografie, nu i se potriveşte
din motiv că face parte din lista sa neagră. Dar chiar și peste acest „detaliu”
trece cu destulă nonşalanţă. Cum? Simplu: atribuind ideile autorului aflat în
dizgrațiile sale, altui, din lista favoriților.
Incoerenţele
şi confuziile abundă în textele sale. Prezența lor în eseuri nu e omucidere de
vreme ce eseul poate fi considerat o formă de literatură. Mă rog, e în voia
creatorului să arunce praf în ochi așa cum îi dictează imaginația. Susținem, la
o adică, și ideea că un comentariu la un text de literatură este la rândul lui
literatură și totuși ce să înțelegem noi din expresii (cu privire, culmea, la
autori agreaţi) ca: „Mie, unuia, mi se par deopotrivă palpabile două
secvențe foarte diferite ca făcătură:” (și aici urmează
„versurile-făcătură” a două poete); „sublimându-și nostalgiile în realități
grotești”; „Scriitura (cea ficțională), modernă, este într-un
fel o continuare a lucidității gândului și a frazei exersate
publicistic”; „… duce la paroxism erotismul domestic”, „Relația
naratorului cu cerul se relevă în șirul poemelor incluse”; sau
una de tot haioasă „Căpșunele cheamă din memorie (din memoria
culturală, de astă dată) și o altă întâmplare.” Bineînțeles,
deziluziile sunt necesare! Te forțează demonic să vânezi peste tot metehne! Însă
Nietzsche ne avertiza: „Când te uiți îndelung în abis, abisul se uită și el la
tine!”.
Marota
criticului-previzibil este estetismul operei literare, înțeles ca indiciu al
„nonreferențialului”, al ruperii de realitate, de contingent și de
istorie. Pentru a-și justifica poziția, el își născocește dușmani exact ca în
poveștile războinice ale copilăriei noastre cu ruși și nemți. De partea
cealaltă a baricadei stau, de obicei, exegeţii care aplică metodologii
ştiinţifice la analiza textului literar și pe care el îi numește în mod cu
totul bizar „tradiționaliști”. Deasupra lor, criticul-previzibil se va înălţă
pe sine victorios, nimbat cu calităţi de artist ultra(post)modern. Trebuie doar
să mai facă un efort, să mai demoleze vreun critic de la nesuferita academie,
de la insuportabilele universităţi unde el iată că nu este invitat în capul
mesei. Şi atunci, vezi bine, el, criticul-previzibil, îşi va manifesta în
deplină libertate, departe de gălăgia plurivocităţii, axiologia excesivă.
Vocaţia excentricităţilor retorice, crede el, îi vor asigura titlul de maestru
necondiționat, de „boier al minţii”, desprins de imediat, de pătimirile
oamenilor din acest spațiu. Ei, cititorii, îşi vor uita traumele aplicate lor
de istorie şi vor accede neapărat la acea zonă inefabilă a „emoţionantului”,
vor fi neapărat acaparaţi de „naturaleţea” literaturii concetăţenilor lor
literaţi, fiind interesaţi chiar şi de acel stil al „gradului zero” pe care îl
asigură doar scriitorii criticului-previzibil, albi și serafici, creatori
fericiţi de „origami” poetici.
*
Cam aşa
înţelege criticul-previzibil actul valorizator al criticii: mitizând cu
frenezie figurile pe care le serveşte cu veleităţi de mentor şi curăţând de
„oile negre” istoria literaturii sale previzibil monologică. Nici
comparația cu demersurile avangardist-deconstructiviste ale lui Ionesco
din Nu, Eugen
Negrici din Iluziile literaturii române sau
Alex Ștefănescu din Ceva
care seamănă cu literatura, la care se vrea raportat
criticul-previzibil, nu ține, întrucât aceștia nu execută după principiul de
nonamiciție și din dorință de a avea privilegii în „pogonul” strâmt al vieții
literare. Mai vrea cineva să îl citească? Nu are decât să o facă. Eu nu îl voi
citi, din simplu motiv că este previzibil, iar previzibilitatea este mama bună
a plictisului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)