DESPRE NEGRII LITERARI

FRAGMENT DIN ESEUL „ONOER ȘI ONORARIU”

 Leo Butnaru

S-a întâmplat că și Anton Pavlovici Cehov și-a pus semnătura sub unele lucrări străine, însă numai la insistenta rugăminte a autorului acestora, A. Brodski care, în virtutea reputației de care se bucura prozatorul, îl implora să „aranjeze“ undeva nuvela Cu totul obișnuit. Din când în când, Brodski îi scria lui Cehov: „N-ați accepta să dați din nou drept a d-voastră vreo povestire de-a mea? Am nevoie de bani. Dacă sunteți de acord, voi scrie lucrarea, expediindu-v-o“.

Dumas-tatăl (și... mama mușchetarilor...)

Firește, nici Brodski nu era un simplu negru literar, nici Cehov un Dumas care, se zice nu fără temei, deținea o întreagă „plantație literară“, pe care se speteau zilierii cuvântului. Unul din ei a fost romancierul și dramaturgul Auguste Maquet care, la 4 martie 1845, îi scria proprietarului rodnicei „plantații“ de romane: „Dragă prietene, colaborarea noastră n-a avut niciodată nevoie de cifre și contracte. Prietenia, cuvântul dat au fost suficiente, așa că am scris cinci sute de mii de rânduri despre treburile altora, fără să dăm un singur rând despre treburile noastre. Și iată că într-o zi am rupt această tăcere, pentru a respinge calomniile josnice și stupide, făcându-mi cinstea de a-mi cere să declar că am scris împreună mai multe opere. Pana dumitale, dragă prietene, a spus prea mult; ai dreptul să mă faci celebru, dar nu să mă plătești de două ori. Dumneata m-ai plătit pentru cărțile pe care le-am făcut împreună. Neavând contract cu dumneata, nici dumneata nu ai chitanță de la mine. Dar să presupunem că mor, orice moștenitor hrăpăreț poate veni cu declarația dumitale în mână, cerându-ți ceea ce mi-ai dat o dată. După cum vezi, cerneala cere cerneală și mă obligi să mâzgălesc hârtia.

Declar că renunț, începând cu azi, la orice drept de proprietate sau de reeditare a următoarelor opere scrise împreună: Cavalerul d’ Harmental; Sylvaniere; Cei trei mușchetari; După douăzeci de ani; Contele de Monte-Cristo; Războiul femeilor; Regina Margot; Cavalerul
Casei Roșii, considerându-mă odată pentru totdeauna suficient răsplătit de dumneata, potrivit înțelegerii noastre verbale“.

Peste o vreme însă, „negrul“ s-a răzvrătit și Dumas se văzu nevoit să-i acorde lui Maquet uneori jumătate, alteori chiar două treimi din drepturile de autor(i!), iar la premiera spectacolului Cei trei mușchetari numele „sclavului literar“ fu trecut pe afiș alături de cel al „plantatorului“. La 1858, Maquet intentează un proces judiciar, la care se află că alți „negri“ ai lui Dumas fuseseră Adolphe de Leuven, Frédéric Gaillardet, Auguste Anicet-Bourgeois..., în total 75 de colaboratori și coautori. Evident, cititorii nu le-au întâlnit numele majorității din ei pe copertele „cavalerilor“,  „mușchetarilor“ și „reginelor“, care îl recunosc de părinte (dimpreună mamă și tată!) doar pe Dumas-tatăl. Nu știm dacă pe anonimii coautori i-a consolat faptul că, imensă, opera lui Dumas atestă, în mare, o grandoare sterilă. Dar, cu dreptate vorbind, câteva piscuri rămân, totuși, semețe peste orizonturile istoriei literare. Și încă ceva: povestea cu „negrii literari“, – cum să vă spun? – pare a da motive pentru asociații genealogice pe cât de subtile, pe atât de delicate... Mă gândesc că fulminantul prozator fusese fiul natural al generalului Alexander de la Pailleterie, zis Dumas după numele pe care-l preluă de la mama sa, nimeni alta decât... o sclavă de culoare.

Odată ce veni vorba de negrii înrobiți, imprevizibila derulare a subiectului face să ne amintim de Shelley, care refuza să bea ceaiul îndulcit din motivul că, cică, zahărul e produs de sclavii de culoare și că el, poetul, nu poate accepta sub nicio formă exploatarea negrilor de către albi. Cu circa patru decenii după moartea bardului englez (1822), în 1860, confratele său spaniol Jose Zorilla cumpăra în portul Campeche câteva zeci de indieni, pentru a-i vinde la preț de speculă în Cuba, unde acei nefericiți oameni de culoare aveau să aibă legătură nemijlocită cu... literatura. Dat fiind că în 1861 Havana intenționa să-și sărbătorească jocurile florale, niște intelectuali, chipurile, propuseseră o temă-surpriză pentru un concurs literar axat pe prezența a 70 de mii de sclavi (trebuia să-i trimită Spania), pe care aveau să-i descrie poeții, întru a susține proiectul de export în continuare a jertfelor rasismului...