FRAGMENT DE ESEU
În tratarea temei, pe care am numit-o a reluărilor,
influențelor, contaminărilor, pastișelor etc., ar părea oarecum nedreptățită și
greu de răscumpărat lipsa de atenție, dacă ar fi să trecem marțial de indiferenți
pe lângă literatura noastră, ce ne oferă și ea destule exemple similare, mai
vechi și mai noi. Pornind ex abrupto,
constatăm că, din reluările mai recente, în poezie ca element bătător la ochi
este imaginea cu „peisajele sufletului”, care a prezentat, mai întâi, o
tresărire emotivă revelatoare, apoi, prin uzură abuzivă, devalorizându-se
iremediabil. Fără a căuta să identificăm maternitatea de facto a acestei foste cândva bijuterii apolinice, avurăm
surpriza de a constata că în literatura lumii există deja un întreg... paradis
de „peisaje sufletești”: „Sufletul nostru – ales peisaj care nu cunoaște calea
de mijloc” (Giuseppe di Lampedusa, în Ghepardul); „Votre âme est une paysage
choisi” (Paul Valéry, în Clair de lune);
de la spaniolul Huan Ramon Jimenez, care spunea și el, pur și simplu, „peisajul
sufletului”, compatriotul său Banchis deviază nițel spre o nuanță concretă:
„los cosas que me son jardin del alma” (toate câte sunt grădinile sufletului);
în Jurnalul lui Pavese, la 1940,
citim: „Cu cât sufletul este absorbit de o preocupare dominantă, cu atât
peisajul interior se îmbogățește și se diversifică”; până și exegetul în
hermeneutica literară Hans Robert Jauss nu rezistă ispitei de a opera cu
găselnița unui poet de foarte, foarte demult, referindu-se la „obiecte stăpâne,
ca realități, înstrăinate, peste peisajul sufletesc”; un alt teoretician al
literaturii, J. Meyerson, închide cercul, constatând că „ceea ce simbolizează
ea (imaginea artistică) suntem noi înșine, lumea noastră interioară și cea
exterioară. Aceste peisaje sunt peisajele sufletului”. Și aici apare ad hoc inevitabilul paralelism sugerat
de Baudelaire care, „opoziționist” cum era (!), nu se preocupa atât de
„peisajul sufletului”, cât de... „peisajul mintal”. Dar pentru aceasta,
evident, trebuie să ai ceva... minte, nu?... Nu ca unii din mereu improvizații
„exegeți” de la Chișinău care, când citise la un poet oarecare de pe
aici ceva cu „peisajele sufletului”, l-au declarat extrem de original.
O altă metaforă care a făcut carieră la noi, de la
varianta cu toiagul ce înverzește în palma bătrânului, la cea a înverzirii
tocurilor ferestrelor (de prea multă ploaie), până la cea cu corabia ce
înverzea (...de dorul iubitei), vine, de fapt, de la prea îndepărtata noastră
rudă pe linia ginții latine, italianul Dante Alighieri care, nu e sigur dacă el
primul, a scris: „e come albero in nave si levo” („și cum se redeșteaptă
arborele în navă”). La Paul Celan, „o luntre înmugurește în ploaie”, iar la
Simion Stolnicu –„înșirând omagii de-ntuneric (...) / re-nfrunzesc stranele
străvechi de monahi”.
O altă zicere din belcanto-ul liricii pruto-nistreane
– „a plânge în limba ta” – se înrudește cu Das
Kuste mich auf deutsch und aprach auf deutsch – „El mă săruta în germană și-mi
vorbea în germană”. De altfel, cel mai atent cititor-identificator de influențe,
reminiscențe sau chiar pastișe, unele din ele – flagrante, este E. Lungu care,
nu o singură dată, se văzu vizat neprietenește de nemulțumiții autori ce o țineau
una și bună: că dânșii sunt autentici și nu outsideri (sau... second hand!). E drept că exegetul nu
le-a purtat pică, făcând abstracție de pastișele sau influențele (nu păcatele)
tinereții, pe unii din respectivii autori incluzându-i generos, necârcotaș, în
selecția (prea relativist subintitulată, totuși, antologie) Portret de grup, găsindu-le autentice
sau, uneori, doar presupuse afinități 8-zeciste (de fapt, destul de forțat zise
8-zeciste, selecția inserând autori 7–9-zeciști). Lucru de înțeles, dacă
reamintim de acea inevitabilitate în ocolirea unor imagini și metafore de mult
depozitate în catastifele stării civile ale poeziei euro-universale, de care
vorbea Marcel Raymond în, pare-se, faimoasa sa lucrare De la Baudelaire la suprarealism. Mai trist e că unii dintre cei
cărora în Portret... le-a fost
acordat avans de încredere au recidivat, unul din ei pomenindu-se „mustrat” de Ștefan
Agopian, în Academia Cațavencu, că
i-a șterpelit Adrianei Bittel o sintagmă absolut originală (întreagă și
sugestivă!), punând-o „să suspine” pe coperta cărții sale (ceva cu Cehov...) în
loc de titlu.
Cândva, îl auzisem pe un autor citindu-și la televizor
un distih: „Îmi este dor de dumneavoastră/ Ca zidului de fereastră” –
apreciindu-i ingeniozitatea, însă fără a-mi refuza să-mi amintesc de o maximă
rămasă de la Buddha: „Cel ce durează o casă devine el însuși fereastră”.
Când vreun poet chișinăuian spune (dar sunt din ăștia
care au spus) că lacrima e mai mare decât ochiul îmi amintesc de Lucian Blaga:
„Ochiul… ce nu-i decât o lacrimă mai
mare”. După care se cere adus aici un distih al lui Chesterton: „Un nor
mai mare decât lumea,/ Și un monstru făcut din ochi” și, dacă memoria mă servește
pe cinste, îmi amintesc de Mihai Ursachi, cel care vorbea de „fructul ce dă
peste coajă”. Apoi am descoperit unele (proto)versuri (acest „proto” fiind
sugerat chiar de paradoxul raporturilor, de inversia dintre mare și mic) la doi
eteronimi ai fascinantului portughez Fernando Pessoa, primul fiind Alberto
Caeiro, care scria: „Spune-mi în ce geometrie se întâmplă că partea depășește
întregul?/ Și în ce fel de biologie volumul organelor/ Are mai multă viață
decât întreg corpul?” Al doilea poet, Ricardo Reis (alias – firește – Fernando
Pessoa) spunea că inima „e un pic mai mare decât întreg universul”. Posibil că
această inversare de proporții, pentru a le duce spre… disproporții, ar
constitui vreun oarecare precept filosofic special, nu doar un procedeu poetic
utilizat de mai mulți autori care numai originali nu pot fi numiți.
În poezia unor barzi pruto-nistreni a spânzura
cronicarii de limbă e ceva mai puțin spus decât la Eugen Jebeleanu: „Să
spânzurăm poeții de arfele din limbă.” Reușitul titlu de carte Altoi pe o tulpină vorbitoare are
afinități cu versul lui Lucian Blaga „altoită pe ființa mea imensa lume”.
Cine a vrut să înțeleagă a înțeles că am schițat
paralelismele de până aici nu pentru a diminua valoarea creației unui sau altui
scriitor. În fiecare caz aparte, depinde dacă autorii au reușit să aprofundeze
raporturile dintre ideile lor și cele reluate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu