APROAPE IZOLAȚI, DAR NE-DEZOLAȚI...

 

 – Îndrăznesc să cred că sunt printre cei care, în bună măsură, au intrat în specificul vieții online. Astfel că azi, după 2 decenii de colaborare via internet cu prietenii, colegii, editurile, presa, cu lumea, adică, mi-ar fi greu să-mi imaginez cum, în ce condiții de scriere/transcriere/redactare, publicare, difuzare mi s-ar fi întâmplat cărțile și antologiile traduse din literatura mai multor țări, cum aș fi expediat, via poșta, ca pe timpuri, mapele cu cele 1 600 de pagini ale Panoramei poeziei avangardei ruse, sutele de pagini ale Panoramei poeziei avangardei ucrainene, manuscrisele cu poeme, proză, teatru de Hlebnikov, Maiakovski, Țvetaeva, Mandelștam, Ahmatova, Pasternak, Harms etc., etc., unele din ele în 2 volume; antologiile Avangarda – jertfa Gulagului, manifestele, dramaturgia avangardei ruse trimise spre Madrid (unde l-am editat în românește pe Igor Bahterev), București, Iași, Cluj, Constanța, Alba Iulia, Bistrița, Tel Aviv, apoi cărțile mele apărute în Franța, Rusia, Germania, Bulgaria, Serbia, Azerbaidjan, Ucraina, Tatarstan. Bineînțeles, în modul poștal tradițional, această muncă, această colaborare, aceste eforturi și rezultate se întâmplau, totuși, însă într-o amânare rudimentar-ralanti, mai costisitoare (și ca timp, și ca bani, și ca nervi), mai obositoare. Mai ales azi, cânt și poștele sunt în carantină! Nu, nu înalț aici imn de glorie internetului, vieții online, doar fac o simplă, iminentă și elocventă, cred, constatare, „impusă” de epoca în care trăim, muncim.

Viața online, alias neuroexistența cuprinde, „populează” tot mai mult sfera publică, deci și pe cea individuală. Nu mai putem fi sută la sută, dar poate nici cincizeci la cincizeci monade, suficienți sieși fiecare în propria-i celulă „personalizatoare”.

Prin urmare, precum spuneam, cred că sunt dintre cei care înțeleg și încearcă să se edifice mai plenar despre cvasimiraculoasa, s-ar putea crede, creativitate a programatorilor, cyberinventatorilor, specialiștilor, entuziaștilor, unii, la începuturi, considerați niște marginali, ce au făcut atât de mult/multe, pentru care în lumea reală ar fi fost necesare sute de ani. Se dezvoltă în continuare imensa, infinita Rețea Informațională, ca un fel de sistem nervos al noosferei, concomitent oferindu-i acesteia infinite prelungiri în univers. E, poate, un început de joncțiune cu „sistemele nervoase” ale altor planete, al însuși Universului. A crescut multiplu randamentul... vital, existențial, creativ al omului/omenirii. S-a extins gradul de libertate, prin care sunt depășite stavilele statale de orice ordin, sunt înfruntate vămile, evitate ingerințele și agresiunile cenzurii. Iar în ce te privește pe dumneata, ca individ, ca om, ca scriitor, ca cititor în noua stare de fapt/fapte mondializată, universalizată, depinde cum îți organizezi, cum îți „administrezi”, altfel spus cum îți trăiești această viață online care, avem motive să presupunem, deocamdată e ceva in nuce, un început de declanșare a altor energii și forme a lor tot mai efervescente, nemaicunoscute până azi, ducând într-o nouă eră neuroumană, neurocosmică, de transformare a mentalităților, universului spiritual. Suntem în pragul unei noi epoci, specificul căreia ar fi concreșterea conștiinței omului cu cosmosul/universul, a tehnicii cu țesuturile organice, întru apariția roboților cugetători; epoca „reciclării” și reorientării atomilor și cuantelor în câmpuri fizice conducătoare de semnificații, toate astea accelerând mult procesele de elaborare și emisie a cugetului, conștiinței, creativității umane. Adică, deja am exista nu doar în post-istorie, ci și în ceva... post-realitate. Astfel că, într-o anumită măsură, omenirea ar trăi (și) în virtualitate. Omul și-a depășit condiția de cosmonaut, devenind și virtuonaut. (Nu vă încearcă senzația că virtualitatea ar fi ca și cum, concomitent, interioritate, dar și exterioritate... cosmică?! Ceva de dincolo de... infinit...) Suprarealitatea „de cândva” devine virtualitatea de astăzi, de mâine, cu totul altfel de viață și de acțiune. Este epoca „dispariției” distanțelor, țărmurilor, mărginirilor, îngrădirilor. Implicit, e o stare de citire și înțelegere oarecum altfel a titlului cărții de poeme a lui Boris Pasternak Peste bariere. Această stare parcă nu s-ar deosebi (deocamdată) radical de lumea obișnuită, perceptibilă, însă deja presupune alte legități, necunoscute „lumii clasice” de ieri. Ori, mai bine zis, ne oferă posibilitatea de-a opta pentru ele. Legități cărora „ne supunem” conștient sau pe care le lăsăm în subconștient, ele ducându-ne chiar spre viața online, virtuală. Pe care unii o consideră aproape ideală, alții, din contra, o cred catastrofală. Oricum, viața online e autentică în context și interrelaționări psihofizice; e controlabilă și posibil de dirijat. (Deocamdată?... Încă nu se știe...)

Cu toate ale sale, cunoscute și necunoscute, „pipăibile” și presupuse, internetul versus existența online reprezintă o inimaginabilă complexitate de factori reali-virtuali coagulanți, care provoacă entuziasme, încuviințări, dar și critici, argumentele și contraargumentele situându-se între oarece competență și naivitate recalcitrantă.  

Dar care ar trebui să fie poziția, atitudinea scriitorului în această epocă de viață online (neuroumană, neurocosmică) pe mult timp de azi înainte, chiar pentru totdeauna? Astăzi, creația sa nici nu ar exista, parcă, dacă nu ar apărea în internet – fapt... real într-un spațiu... virtual! De aici înainte prezența scriitorului în internet va fi... obligatorie (precum, cândva, serviciul militar, inclusiv în cazul hoplitului Socrate...).

De aici încolo un lucru se limpezește tot mai mult: precum spațiul și timpul, informația e o categorie general-universală. Iar literatura, grosso modo vorbind, ține de entropie, în multiplele sale forme de informație ce ajung(e) la noi inclusiv ca inducție (și intuiție, și... seducție; și inspirație, bineînțeles!) estetică și senzitivă. Iar cronospațialitatea „bântuită” de entropie/semnificații, adică și de literatură, este apanajul sui generis al internetului, deci și al vieții online ca stare de universalitate. Pentru că deja internetul „a umblat” și „umblă” serios la filosofia umană existențială (și de... creație). Cele ce apar astăzi formulate în chestionare și răspunsuri despre relația om-internet, om-viețuitor-online peste un timp vor deveni capitole de riguroasă ținută academică în celebre tratate filosofice.... hype-virtuale. Despre epoca unor energii sau forme a acestora tot mai efervescente; despre neuroumanitate, neurocosmicitateă, despre transformarea mentalităților, universului spiritual în general.

 

LA ORIZONT - POEME MAI RECENTE

Pe alături...
 
Dat (unii cred: dar) predestinat
confirmat de auguri: în această viață
toți suntem trecători.
 
Din păcate, însă, se pare,
cei mai mulți – trecători pe alături...
 
Pumnul și palma (2)
 
Doamne-Dumnezeule
se întâmplă ca în frământul ceresc
(întâmplarea din fantezia mea
tot de la Tine vine, nu?)
câte un nor mai osebit conturat
să mi se pară că s-ar desface
s-ar relaxa ca Pumnul Atotputerniciei Tale
redevenind Palma blândeții
milei, mângâierii
dar și a pedepsei Tale
la care a renunțat
pumnul ce s-a relaxat.
 
Poemele marțienilor
 
Ciudate poemele marțienilor!
 
Inexistente
însă foarte ciudate...
 
Cel puțin
până li se va descoperi existența.
 
 
Pădure virgină
 
Pentru unii pădurea virgină are sensul și farmecul ei
născându-le felurite sentimente
altora (numărați pe degete) – idei.
 
Lui Iuda Iscarioteanul, spre exemplu,
îi părea foarte important că în pădure virgină, intactă
de când fusese dată pe pământ
și sub cerul înstelat
sau înnorat
nimeni, dar absolut nimeni încă nu s-ar fi spânzurat.
 
Chiar așa gândea Iuda – cel de până la mișeleasca-i trădare
după care se întâmplă să fie primul creștin
ajuns la spânzurătoare
 
și cică la bătaie de vânt
cei 30 de arginți i-ar fi căzut rând pe rând
din buzunare
zuruitor...
 

ANTOLOGIA ASFASLTULUI. Un alt film de Leo BUNTARU și Constantin VACIU, n...

UN MARE POET -- VICTIMĂ A BOLȘEVISMULUI

 

S-a născut în orașul Krondștad în familia unui medic de navă maritimă. În copilărie locuiește la Țarskoe Selo, din 1895 – la Petersburg, între 1900-1903 – la Tbilisi, unde publică primele versuri (1902). În 1903 o cunoaște pe viitoarea soție Anna Ahmatova (căsătoria lor va fi legalizată în 1910, pentru a se destrăma peste trei ani). În 1906 pleacă la Paris, frecventează cursuri la Sorbona, studiind literatura franceză, pictura, teatrul. Un timp (1908-1909) este student la Universitatea din Petersburg (la drept, apoi la istorie și filologie). Călătorește în Egipt și Grecia. Debutează editorial cu cartea „Calea conchistadorului” (1910). Peste un an fondează „Atelierul poeților”, în dorința de a se distanța de simbolismul „teurgic”, colegi de „sindicat” fiindu-i A. Ahmatova, S. Gorodețki, O. Mandelștam, M. Zenkevici ș. a.. Gumiliov pledează pentru reîntoarcerea la „materialitatea lumii”, la claritatea expresiei poetice. Publică volumele „Cerul străinătăților” (1912), „Tolba cu săgeți” (1916), poemul dramatic „Gondola” (1917), ce atestă consolidarea stilisticii narative în creația sa, pentru care e caracteristică apologia omului puternic (influență Nietzsche) – ostașul și poetul, exotismul, rafinamentul limbajului („Focul”, 1918; „Stâlpul de foc”, 1921).

În primul război mondial se înrolează voluntar într-o unitate de ulani, dând dovadă de un „curaj nebun”, fiind distins cu două cruci „Sf. Gheorghe”. (Despre cutezanța lui putem judeca confruntarea piept la piept cu namila Gh. Rasputin, când i se păruse că acesta privește oarecum curtenitor spre Ahmatova.) În periplul campaniilor militare ajunge la Paris, unde se întâlnește cu pictorii novatori-avangardiști M. Larionov și N. Gonciarova, precum și cu celebrul poet G. Apollinaire.

În anii 1919-1921 N. Gumiliov e unul dintre protagoniștii vieții literare din Petrograd, publică intens, lucrează la editura „Literatura universală”, ține lecții publice. În 1921 devine președintele filialei Petrograd a Uniunii Poeților. Apreciat și ca un virtuos traducător (inclusiv, al epopeii mesopotamiene „Ghilgameș”). Însă în august 1921 este arestat și executat pentru activitate contrarevoluționară. Mai târziu, în anii ’50, din materialele anchetei s-a aflat capul de acuzare: „Nu a informat organele puterii sovietice că i se propusese să facă parte dintr-o organizație de ofițeri complotiști, propunere pe care a respins-o categoric”. Reabilitat post-mortem în 1991.

Creația lui N. Gumiliov se apropie de modernismul „pur”, are atingeri cu tranșantul demers avangardist, învederând incontestabile elemente primenitoare, novatoare în prozodia rusă a începutului de secol trecut.

A fost unul din primii scriitori căzuți victimă bolșevismului.

 

 

TOAMNĂ

 

Cer roșu-portocaliu...

Rafale de vânt zbuciumă

Însângerații ciorchini ai scorușului.

Alerg să prind calul ce gonește

Pe lângă sticlăria oranjeriei,

În lungul grilajului bătrânului parc

Și heleșteului cu lebede.

Flocos, roșcat, alături

Se-aține câinele meu credincios

Ce-mi e chiar mai scump decât

Fratele meu drept,

Câine pe care, de-o fi să moară,

Îl voi ține minte viața toată

Ce-mi va mai fi dată.

 

Bătăile copitelor se întețesc,

Praful se ridică tot mai sus.

Greu e să te ții pe urma

Unui trăpaș arab pur-sânge.

Va trebui totuși să mă așez,

Să-mi mai trag sufletul, colo,

Pe-o lespede lată și netedă,

Minunându-mă tâmp

De cerul roșu-portocaliu

Și ascultând prostește

Vântul ce șuieră strident.

 

(1917)

 

 

*   *   *

 

– „Cocoșatule, n-ai vrea să facem schimb

Cu destinele? Tu ia-l pe-al meu, eu pe-al tău,

Și ai putea și tu să râzi, să te distrezi,

Să fii liber ca pasărea peste-al mărilor hău”. –

El însă cu o privire neîncrezătoare

Mă măsură din cap până-n picioare:

– „Pleacă, nu sta în preajma mea, – îmi spune, –

Nu-mi trebuie nimic din ce-mi poți tu propune!”

 

 

FRAGMENT

 

Hristos a spus: ferice de săraci,

De invidiat sunt orbii și infirmii,

Îi voi aduce-n loc supra-stelar,

Făcându-i cavalerii cerului...

Și îi voi numi slăviți între slăviți...

 

Fie! De acord! Dar ce va fi cu cei

Cu gândurile cărora lumea trăiește-acum,

Numele cărora sună ca-ndemn hotărâtor?

Cu ce-și răscumpăra-vor măreția,

În balanță cum vor fi ei răsplătiți?

Sau poate Beatrice ajuns-a prostituată

Și surdomut – marele Wolfgang Goethe

Și Byron – doar un măscărici oricare?...

Ce dezastru!

 

(1911)

 

 

VIAȚA

 

Cu priviri opace, cu inima moartă să te arunci de pe munte în mare,

La ceas când, precum drapelele, în cer flutură zorii roz-fumurii,

Or liber să devii în temniță, cum vulturii sunt liberi,

Or neașteptata pace s-o găsești în afumata colibă de sălbatic!

Da, am înțeles. Simbolul vieții nu e poetul ce creează înțelepciuni  

Și nici ostașul cu inimă puternică și nici plugarul ce brăzdează ogorul,

– Iată: c-un zâmbet ironic copilul-împărat pe-o blană de leu,

Uitându-și jucăriile între albele mânuțe obosite.

 

 

RUGĂ

 

Soare furios, soare amenințând

A Domnului față înnebunită,

Plutind prin spațiu;

 

Soare, arde prezentul

În numele viitorului,

Dar fii milostiv cu trecutul!

 

(1910)

 

 

DIN POST-ISTORIA IMPERIILOR. Poeme „lăsate” la VATRA

 

Leo Butnaru

 

Acest grupaj de poeme mi-a fost solicitat de ilustrul coleg Al. Cistelecan, care m-a și pus la curent cu publicarea lui în minunata revistă „Vatra”, unde mă simt chiar ca la vatra înființării mele, Negurenii de pe Răut. Mulțumesc Al. Cistelecan, mulțumesc Iulian Boldea!

 

Prelins de miere
 
Jocul luminii în prelinsul de miere e mai fin
decât trecerea ei prin vitralii și vuiet de orgă
dar aici gradul de comparație e unul relativ
odată ce actantul e-același, lumina ca eglogă
scoasă din condiția sa frustă de prisacă și
amestecată cu mirul în arta sticlei prin domuri
cu Bach și Purcell ce parcă între noi și cer
au râvnit să-i traseze sufletului drumuri.
 
...Eu unul îmi amintesc prelinsul de miere în
Negureni, sat pe Răutul-râu, unde m-am născut
și în auriul mierii de-atunci era atâta zi de azi,
zi de azi, zi de azi, chiar de era atât de demult...
 
 
Nicio garanție
 
1
 
Ce mai fac? Precum ieri, și azi,
fără să vreau, dar predestinat urmez neabătut
legea cam generală a imposibilității de supunere
prin spunere
adică scriu poeme la Chișinău
pentru a le oferi câteva fărâmituri și hămesiților care-s
predispuși instinctiv să mă critice
neuitând de cei care, eventual, ar vrea să mă laude
dând câteva salturi mortale din memorabile pagube
de metafore alese, unele de zece carate
în topuri nealiniate, netrucate
în căutare de poeți canonici prin falanstere ațâțate de ele însele
contra altor cete derutate, pe lângă care
de e să trec, din diverse nevoințe colegiale
să mă aflu prin preajma pletorei lor de păianjeni
îmi pun cască și vestă anti-glonț
să bocănească în ele pasărea neagră cu coroiatul clonț
eu unul ținând cont doar de ce învederează
Maica Literatură Română care, din câte am înțeles
mi-a iertat involuntara neascultare
de-a mă fi născut pe Răut, afluent al Nistrului
și nu pe Dâmbovița, la București.
 
2
 
Amicul meu, coleg de pretutindeni
dacă va fi să mori, dar să te naști din nou
nu ar exista garanție că vei ști să trăiești mai omenește
că vei reuși să faci ceea ce visai să faci
în precedenta viață
însă nu ai reușit – că vei fi mai bun, mai evlavios;
că vei fi longeviv încât
să reînvii direct din viață – fără să mai și mori.
 
Vârf la toate
ca și în prima ta viață
enervându-te la culme cărțile aceluiași Leo Butnaru
care nu se știe din ce considerente a fost trecut
în panteonul clasicilor literaturii române
dar mai ales ai împrejurimilor…
 

MERIȘORUL... ROMÂNO-RUS!

 

ȘTIAȚI CĂ CELEBRA MELODIE DE DANS A(L) RUȘILOR „IABLOCIKO” = „MERIȘORUL” E DIN FOLCLORUL ROMÂNESC?

Triind conținutul mapelor cu fișe, cu decupări, din anii trecuți, dau și de aceasta (vezi imaginea) din ziarul pansovietic „Труд” (Munca) din 11 noiembrie 1979. Pentru cei care nu cunosc rusa traduc ultimele trei rânduri din notița despre „Merișorul” rusesc, ce se dovedește a fi de-al nostru: „melodia a fost preluată din melodia de dans moldavă «Colacul»”. Bineînțeles, e vorba de melodie populară românească, odată ce ea a fost preluată de compozitorul rus Reinhold Moritzevich Glière și adaptată ca dans al marinarilor sovietici în... 1927, pe când era România Mare (nu?).

Muzicianul s-a născut la Kiev într-o familie de imigranți nemți, a ajuns să fie distins cu 3... Premii Stalin, 3 ordine Lenin (pentru... simetrie!), autorul imnului orașului Leningrad, alias Sankt Petersburg. Atașez și adresa cu melodia românească, ajunsă una din cele mai populare în Rusia, Яблочко. Poate a doua după „Kalinka”.

https://www.blogger.com/blog/post/edit/8735531634813035287/8165713033203657279

DIN AVANGARDA RUSĂ

 

 Din poezia avangardei

 

Ivan IGNATEV

(1892–1914)

 

Numele adevărat: Kazanski. Născut la Petersburg, tatăl său fiind negustor, iar mama, prin căsătorie, salvându-se din umilința șerbiei. În 1910 termină școala reală, pe când se afla în ultima clasă publicând o revistă satirică. De la zece ani e pasionat de teatru, visând la o carieră de actor și regizând spectacole de amatori.

Debutează în revista „Teatrul și arta” (1909), unde, pe parcursul a patru ani, publică eseuri. În 1911 face cunoștință cu Igor Severianin și aderă la egofuturism. A fondat editura „Vestitorul petersburghez”, aici fiind tipărite cele mai multe din almanahurile egofuturiștilor și nu numai („Urna portocalie”, „Vulturi peste abis”, „Lanțuri de sticlă” – 1912; „Darurile lui Adonis”, „Zasaharie krî” – titlu ciudat, cifrat, „Lovește, dar ascultă”, „Celestotranșeele”, „Cranii devastate” – 1913). Publică volumul „De-ale teatrului” (1912). Din 1913, după ce I. Severianin se retrage din mișcarea modernistă, I. Ignatev devine liderul „Asociației egofuturiștilor”, declarându-se președintele Areopagului. Tipărește broșura „Ego-futurii”, în care teoretizează principiile acestora, unele din ele fiind: „Să lichidăm ritmul, deoarece el amintește de o neîncetată cădere de stropi reci pe creștetul capului”; „Să creăm un nou limbaj în locul celui prin care comunică târgovețele și măturătorii”; „Să ne dedicăm integral creația contemporaneității”. Îi apare volumul de versuri „Eșafodul. Ego-futurii” (1913).

În ziua nunții sale (24 ianuarie 1914) se sinucide, tăindu-și beregata cu un brici. Post-mortem, unele poeme îi apar în almanahul moscovit „Mâinipicioare”.

 

Traducere și prezentare de Leo BUTNARU

 

 

*   *   *

 

Lui Vasilisk Gnedov

 

De ce nu-s eu arcata străpungere?

De ce prizonieratul destinului?

De ce nu Mundomediana Axă,

Ci doar Mundomediana Luptă?

 

De ce născând naște-voi?...

Murind trăiesc?

De ce Înviind voi muri?

De ce Eu nu sunt decât „eu”?

 

De ce „eul” meu e Ghid Etern,

Ghid Etern fără Chip?

De ce Neînceputul înspăimântă

Infinitul Sfârșitului?

 

Nu cunosc Cheia Circumferinței,

Știu: termina-se-va Goana

Și-atunci voi vedea întregul Sonor

Și deplinul Spectru îl voi auzi.

 

(1912)

 

 

OPUS: + – S:

 

Lui Vs. Meyerhold

 

Zâmbi-va Elegiaca Vidmă

Cățea-Șacal a visurilor Prospective.

Se cațără la cer inscripțiile Venerice

Pe umărul Palatelor în Răspândire.

 

Sămânța de maimuțoi e adunată-n capsulă

Și pieptănat, parfumat e negrul Duh.

Rămășițele

Unghiilor în Mănușă –

Se Tăinui spre-a se Stinge. Atât.

 

Deschideți Copca, Cheutoarea ce Șochează

Și urcați în aero-cabina netedă-chelbe.

Eu ca vântul o să VĂ port pe-o-Nțeleaptă Potecă

În Republica Subjugatelor Amibe.

 

(1913)

 

 

ONAN

 

Cheamă.

Răspunde.

Chinuiește.

Așteptata.

Nedorită –

Radioasele –

Tale!

Afurisită –

Pocăită

Mângâie

Cu fidelitatea morților!

În stema statului

Lipind Creierul...

......  

Cu-atât mai strașnică și

Mai dulce

Prigoana!...

 

(1913)