În primul război mondial se
înrolează voluntar într-o unitate de ulani, dând dovadă de un „curaj nebun”,
fiind distins cu două
cruci „Sf. Gheorghe”. (Despre cutezanța lui putem judeca confruntarea piept la
piept cu namila Gh. Rasputin, când i se păruse că acesta privește oarecum
curtenitor spre Ahmatova.) În periplul campaniilor militare ajunge la Paris,
unde se întâlnește cu
pictorii novatori-avangardiști M. Larionov și N. Gonciarova, precum și cu
celebrul poet G. Apollinaire.
În anii 1919-1921 N. Gumiliov e unul dintre protagoniștii vieții
literare din Petrograd, publică intens, lucrează la editura „Literatura
universală”, ține lecții publice. În
1921 devine președintele
filialei Petrograd a Uniunii Poeților. Apreciat și ca un virtuos
traducător (inclusiv, al epopeii mesopotamiene „Ghilgameș”). Însă în august
1921 este arestat și executat pentru activitate contrarevoluționară. Mai târziu, în anii
’50, din materialele anchetei s-a aflat capul de acuzare: „Nu a informat
organele puterii sovietice că i se propusese să facă parte dintr-o organizație
de ofițeri complotiști, propunere pe care a respins-o categoric”. Reabilitat post-mortem în 1991.
Creația lui N. Gumiliov se
apropie de modernismul „pur”, are atingeri cu tranșantul demers avangardist,
învederând incontestabile elemente primenitoare, novatoare în prozodia rusă a
începutului de secol trecut.
A fost unul din primii scriitori căzuți victimă
bolșevismului.
TOAMNĂ
Cer roșu-portocaliu...
Rafale de vânt zbuciumă
Însângerații ciorchini ai scorușului.
Alerg să prind calul ce gonește
Pe lângă sticlăria oranjeriei,
În lungul grilajului bătrânului parc
Și heleșteului cu lebede.
Flocos, roșcat, alături
Se-aține câinele meu credincios
Ce-mi e chiar mai scump decât
Fratele meu drept,
Câine pe care, de-o fi să moară,
Îl voi ține minte viața toată
Ce-mi va mai fi dată.
Bătăile copitelor se întețesc,
Praful se ridică tot mai sus.
Greu e să te ții pe urma
Unui trăpaș arab pur-sânge.
Va trebui totuși să mă așez,
Să-mi mai trag sufletul, colo,
Pe-o lespede lată și netedă,
Minunându-mă tâmp
De cerul roșu-portocaliu
Și ascultând prostește
Vântul ce șuieră strident.
(1917)
* * *
– „Cocoșatule, n-ai vrea să facem schimb
Cu destinele? Tu ia-l pe-al meu, eu pe-al tău,
Și ai putea și tu să râzi, să te distrezi,
Să fii liber ca pasărea peste-al mărilor hău”. –
El însă cu o privire neîncrezătoare
Mă măsură din cap până-n picioare:
– „Pleacă, nu sta în preajma mea, – îmi spune, –
Nu-mi trebuie nimic din ce-mi poți tu propune!”
FRAGMENT
Hristos a spus: ferice de săraci,
De invidiat sunt orbii și infirmii,
Îi voi aduce-n loc supra-stelar,
Făcându-i cavalerii cerului...
Și îi voi numi
slăviți între slăviți...
Fie! De acord! Dar ce va fi cu cei
Cu gândurile cărora lumea trăiește-acum,
Numele cărora sună ca-ndemn hotărâtor?
Cu ce-și răscumpăra-vor măreția,
În balanță cum vor fi ei răsplătiți?
Sau poate Beatrice ajuns-a prostituată
Și surdomut – marele Wolfgang Goethe
Și Byron – doar un măscărici oricare?...
Ce dezastru!
(1911)
VIAȚA
Cu priviri opace, cu inima moartă să te arunci de pe munte în mare,
La ceas când, precum drapelele, în cer flutură zorii roz-fumurii,
Or liber să
devii în temniță, cum vulturii sunt liberi,
Or neașteptata pace s-o găsești în afumata colibă de sălbatic!
Da, am înțeles. Simbolul vieții nu e
poetul ce creează înțelepciuni
Și nici ostașul cu inimă puternică și nici plugarul ce brăzdează ogorul,
– Iată: c-un zâmbet ironic copilul-împărat pe-o blană de leu,
Uitându-și jucăriile între albele mânuțe obosite.
RUGĂ
Soare furios, soare amenințând
A Domnului față înnebunită,
Plutind prin spațiu;
Soare, arde prezentul
În numele viitorului,
Dar fii
milostiv cu trecutul!
(1910)
FERICIRE
(motiv chinez)
Din lemn roșu-i luntrea mea
Și din jad mi-e flautul.
De pe mătase apa scoate pata,
Vinul neliniștea din inimă scoate.
Iar dacă tu ai o luntre ușoară,
Ai vin și-alături femeia dragă,
Ce ți-ai mai
dori? Deja în toate
Geniului ceresc te asemeni.
* * *
Un lac liniștit, nu prea mare
Ca o ceașcă plină cu apă.
Bambusul seamănă mult colibei
Arborii – mare de-acoperișuri.
Iar stâncile-s pagode țuguiate
Răzbind spre cer prin noianul de flori.
* * *
Broasca de ce are gura atât de roșie,
Să fi rumegat betel urâta asta?
Să vină cât mai repede cea de vrea
Tatălui meu să-i fie nevasta.
Tatăl o va întâmpina cu bună voie,
Hrănind-o cu orez, generos voievod.
Însă maica mea-i va scoate ochii,
Risipindu-i din burtă cuibul de plod.
PE MAREA NORDULUI
O, da, noi suntem din rasa
Anticilor cuceritori
Care-nălțară peste Marea Nordului
Un imens steag vopsit
Și care-am sărit din lungile bărci
Pe platul țărm normand –
În hotarele bătrânelor
regate
Aducând pârjol și moarte.
Deja nu doar o sută de ani
Uite că tot hălăduim prin lume,
Rătăcim și trâmbițăm din coclite goarne,
Hălăduim și batem în enorme tobe:
– Nu aveți nevoie de brațe vânjoase,
Nu v-ar trebui inimi neînfricate
Și de sânge
roșu n-ați avea nevoie
Pentru republică sau pentru rege?
Hei, băiatule, adu mai iute
Cupele cu vin de Malaga
Sau de Porto,
Dar întâi și întâi adu-ne whisky!
Ce-ar fi pentru noi atare fleacuri:
Submarine, mine plutitoare?
Pentru-aceasta sunt meniți marinarii!
O, da, suntem din rasa
Anticilor cuceritori
Cărora le este dat a rătăci mereu,
Să scapete de pe înalte turnuri,
Să se înece-n căruntele oceane
Și cu nebunaticul lor sânge
Să adape nesățioșii bețivani –
Fierul, oțelul și sumbrul plumb.
Și totuși
poeții mai izvodesc cântece
În atâtea limbi necunoscute
Și occidentale, și răsăritene;
Și totuși pentru noi monahii se roagă
La Madrid sau pe Muntele Athos,
Și totuși femeile visează-n nopți pustii
La noi și numai la noi!
(1918)
EU ȘI DUMNEATA*
Înțeleg, nu vă sunt pereche
Eu, cel venit din altă țară,
Care-ador sălbatica surlă,
Detestând mieroasa chitară.
Nu-n palat, saloane festive
Doamnelor și domnilor flecari –
Eu citesc versuri dragonilor,
Cascadelor, norilor fugari.
Iubesc, cum arabu-n pustie
Și-afundă fața-n apă și bea,
Nu ca vreun cavaler din tablou
Ce așteaptă, cu ochii spre stea.
Și-am să mor nu pe saltea de pat,
Cu notar și medic de față,
În vreo scorbură acoperită
De licheni sau, poate, de gheață,
Nu pe unde să intră-n raiul
Protestant, în dulcea lui frică,
Ci unde hoinarul și zbirul
Îndeamnă sever: Te ridică!
(1918)
–––––––––––––
*Poem inspirat de relația
lui N. Gumiliov cu franțuzoaica Hélène de Boucher, dedicată acesteia; text în care poetul își
prezice propriul sfârșit.
* * *
Iată-o pe tânăra cu ochi de gazelă
Măritându-se cu un american...
De ce-ar fi descoperi Columb – America?
(1917)
PUIUL DE ELEFANT
Ce drag îmi
ești tu nostim pui de elefant
Născut poate-n
Berlin sau poate la Paris
Tropăind de-a
surda cu tălpile-ți
de vată
Prin casa celui
ce-i jupânul menajeriei.
Să nu-i propui
cumva franzele franțuzești
Nu-i propune
nici ciocan de varză dulce –
El poate îmbuca
doar miez de mandarină
Vreun cubuleț
de zahăr sau vreo caramelă.
O, dragă, nu
plânge că în cușca
strâmtă
Curând el va
ajunge de râsul mulțimii
Că în hlizit de
midinete proștii
Îi vor duhni în
nări putoarea de țigară.
Nu crede, draga
mea, că ar putea să vină
Ziua-n care el,
dement, va sfărâma
Lanțul spre-a
goni pe străzi, ca autobuzul
Strivind oameni urlând de groază,
disperare.
Nu, mai bine
vezi să îl visezi spre zori
Sub cioltar
și-aramă, purtând penet de struț
Precum
Preaminunatul cel care cândva
Pe Hanibal îl
duse spre Roma înfrigurată.
(1920)
CITITORII MEI
Bătrânul
vagabond din Addis Abebe
Care cândva
îngenunchease triburi multe
A trimis la
mine un negru sulițar
Ce-mi aduse
salut compus din propriile-mi versuri.
Locotenentul
ce-și purtase canonierele
În bătaia
artileriei dușmane,
Pe mările
sudului noaptea întreagă
Recitase pe de
rost poemele mele.
Iar bărbatul ce
se năpustise din gloată
Și împușcă guvernatorul imperial
Se apropiase
să-mi strângă mâna
Mulțumindu-mi
pentru versurile ce le-am scris.
Mulți din cei
puternici, răutăcioși și veseli,
Care-n savană
au ucis și elefanți, și oameni
Ori puteau să
moară de sete în pustiu,
Sau ce-au
degerat pe aisberguri polare,
Fideli de felul
lor planetei noastre,
Puternice,
aspre și vesele totodată,
Poartă cărțile
mele în torbe, în genți roase,
Citindu-le în
crâng de palmieri sau poate
Uitând-le pe nave pe cale să se
înece.
Iar eu nu-i
tracasez cu vechi neurastenii,
Nu fac să-i
ofenseze căldura sufletească,
Nu-i jignesc cu
aluzii și subînțelesuri
Despre
conținutul oului deja păpat,
Însă când în
jur șuieră aprig gloanțe,
Când talazurile
rup din bordurile
navei,
Eu îi învăț
curajul, rezistența,
Să nu le fie
frică, să facă ce au de făcut.
Iar când femeia
cu chipul minunat,
Unica ce-mi
este scumpă-n univers,
Va spune în
uitare: „Vă iubesc”,
Eu îi voi
învăța cum să zâmbească și
Să plece,
pentru-a nu mai
reveni vreodată.
Iar când va fi
aproape ceasul lor din urmă
Și ceață roșie le va cuprinde văzul,
Îi voi învăța
neamânat să-și amintească
Întreaga viață
cruntă și dragă totodată,
Pământul
întreg, cam straniu uneori,
După care,
ajunși în fața Domnului,
Să-i spună cuvinte simple,
înțelepte
Și liniștiți să-aștepte cereasca judecată.
(1920)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu