Leo Butnaru
Acest grupaj de poeme mi-a
fost solicitat de ilustrul coleg Al. Cistelecan, care m-a și pus la curent cu
publicarea lui în minunata revistă „Vatra”, unde mă simt chiar ca la vatra înființării
mele, Negurenii de pe Răut. Mulțumesc Al. Cistelecan, mulțumesc Iulian Boldea!
Prelins de miere
Jocul luminii în
prelinsul de miere e mai fin
decât trecerea ei
prin vitralii și vuiet de orgă
dar aici gradul de
comparație e unul relativ
odată ce actantul
e-același, lumina ca eglogă
scoasă din condiția
sa frustă de prisacă și
amestecată cu mirul
în arta sticlei prin domuri
cu Bach și Purcell
ce parcă între noi și cer
au râvnit să-i
traseze sufletului drumuri.
...Eu unul îmi
amintesc prelinsul de miere în
Negureni, sat pe
Răutul-râu, unde m-am născut
și în auriul mierii
de-atunci era atâta zi de azi,
zi de azi, zi de
azi, chiar de era atât de demult...
Nicio garanție
1
Ce mai fac? Precum
ieri, și azi,
fără să vreau, dar
predestinat urmez neabătut
legea cam generală
a imposibilității de supunere
prin spunere
adică scriu poeme
la Chișinău
pentru a le oferi
câteva fărâmituri și hămesiților care-s
predispuși
instinctiv să mă critice
neuitând de cei
care, eventual, ar vrea să mă laude
dând câteva salturi
mortale din memorabile pagube
de metafore alese,
unele de zece carate
în topuri
nealiniate, netrucate
în căutare de poeți
canonici prin falanstere ațâțate de ele însele
contra altor cete
derutate, pe lângă care
de e să trec, din
diverse nevoințe colegiale
să mă aflu prin
preajma pletorei lor de păianjeni
îmi pun cască și
vestă anti-glonț
să bocănească în
ele pasărea neagră cu coroiatul clonț
eu unul ținând cont
doar de ce învederează
Maica Literatură
Română care, din câte am înțeles
mi-a iertat involuntara neascultare
de-a mă fi născut pe Răut, afluent al Nistrului
și nu pe Dâmbovița, la București.
2
Amicul meu, coleg
de pretutindeni
dacă va fi să mori,
dar să te naști din nou
nu ar exista
garanție că vei ști să trăiești mai omenește
că vei reuși să
faci ceea ce visai să faci
în precedenta viață
însă nu ai reușit –
că vei fi mai bun, mai evlavios;
că vei fi longeviv
încât
să reînvii direct
din viață – fără să mai și mori.
Vârf la toate
ca și în prima ta
viață
enervându-te la
culme cărțile aceluiași Leo Butnaru
care nu se știe din
ce considerente a fost trecut
în panteonul
clasicilor literaturii române
dar mai ales ai
împrejurimilor…
Hrisoave imaginare
Zăpada se mai topise, apoi spre seară iar a înghețat.
Poleiul i-a alungit lupoaicei mamelele de bronz în
ascuțiți țurțuri de cristal. Chișinău, Iași, București, Cluj etcetera
spre nord, sud, est(e), spre apus
pe unde se află atare monumente patrupede
la multiplele lor țâțe sug zeci de Romul și Remus.
Dar asta e, ne-am obișnuit
și astfel de perpetuare exagerată a legendei nu supără, chiar
dacă noi avem lupul nostru, ce-a urlat, deznădăjduit,
la romane legiuni care-i alipeau imperiului gâfâitor a pre-pieire
vechi poveri din noi regiuni.
...Însă pentru a nu cădea
în delicate delicte sau dispute dintre lupoaică și lup
mai ales că e lapoviță, e lunecuș și în istorie
zic să ne gândim că mâine dimineață poleiul iar se va topi
și din mamelele mamei de lupus in fabula italic va picura
lapte străveziu ca destinul Daciei în imaginarele hrisoave
destin care chiar de-a existat în luptă și prin lupta cruntă
de a nu muri, a nu muri, a nu muri, – ci de a fi!
cam pe durata a o mie de ani și mai bine
de rău
nu se poate vedea
nu se poate descifra
nu se poate citi...
În post-istoria imperiilor
Imperiile vorbeau cu ele însele, bălmăjit în somn, și
răstit, injurios aievea; în vecie fie-le blestemate
sângeroasele adunături de demenți sălbatici pe tron și
în rânjitoare de ură nesățioase cohorte-ațâțate-aliniate.
Legiuni prin regiuni ce nu ar fi trebuit să le aparțină
țari ca pari de hotar mutați mutanți mereu spre alții
mai în inima lor, curți în agonie prădalnică, jegoase
rituri de mărire și împărțire de, zi și noapte, decorații.
Monștrii de până și de după ei înșiși, pocitanii hidoase
cu steaguri pe ele cu gheare de pradă, cu orătănii îngălate
chiar din turnurile metropolelor, din sud ori miază-noapte,
ceasuri bat a blestem de imperii, a irevocabila lor moarte.
Ah!
Citeam Holstomer de Tolstoi, adică
traducând într-un titlu ceva mai banal – Istoria unui cal.
Însă pot fi istoriile a doi cai absolut diferiți – asta
dacă o iei sub aspect statistic
de raport volumetric, numeric
când este absolut evident că un cal în toată firea
și realitatea sa
un cal de tracțiune sau de hipodrom
e de un milion de ori peste cât poate să arate
în ale lui toate
căluțul de șah
figură mișcată printre celelalte figuri pe liniile tablei sau
pus la grămadă
în tabla ce devine depozit dreptunghiular.
Numai că
se poate întâmpla ca măruntul cal de șah
să aibă istorii și mai și decât calul real, încât
cei care le-ar înțelege, l-ar citi-reciti ca joc
partide, înfrângeri, victorii la turneele marilor maeștri
cu lauri, focuri de artificii, ba chiar, uneori, cu salut regal;
încât – pornisem să spun – cunoscătorii în jocul de șah
să nu aibă nimic altceva a spune
decât
„Ah!”
Sub piramida Luvrului
Pompierul, dresorul focului și focii
în primul caz e, totuși, neputincios,
flacăra fiind îndărătnică. În caz secund
tulumbașul-dresor triumfă la circ cu foca
coborând durdulie pe tobogan lunecos.
Pompierismul e profesie puțin cunoscută
de turiștii lumii; la Luvru pompierul la post
veghează să nu se incendieze spiritele
în fața Monei Lisa cu surâsul ei abscons
de zece euro pentru a-l vedea. Cetele
de vizitatori stau la coadă sub piramidă
învățând unele de la altele limbi străine
sau dând-o în Esperanto, exotică plămadă
ce nici nu sperie, dar nici nu îndeamnă.
Deci, stau și eu răbdător în april 2010.
Peste sticlăria piramidei plouă. Coada
dar mai ales timpul destinului trece.
Scriu pe FB că, în mausoleu transparent
aproape că-mi priește-n prier, chiar visez
că sunt faraon venit să se vadă pe el însuși,
în selfie cu pompieri-dresori de flăcări și foci.
Asta e: precum ieri și-n alte zile Luvrul imens
îl voi vedea în etape, cu țâra, pe sponci,
iar în minte deja alte vizite îmi plănuiesc
repetând aiurea celebra prostie: Voir Paris
Gramofoane cu oda bucuriei
Melcii își duc în spate gramofoanele de cochilii
în cazul lor muzica e ocrotitoare, ținând de adăpost
în eventualitatea cine știe căror mărunte intemperii
în viața acestor ființe ce-și au propriu sens, tainic rost.
Pe cochilie de miel de melc, în cerc sau oval, poți trage
linii de portative pe care să încapă octave, epode și ode
de Beethoven (posibil, Oda bucuriei) pentru fagot și alge
mici-mărunte, argintii, plăcute delicatelor gasteropode.
...Însă de aici încolo încălcăm o altă gospodărie de poezie
cea a lui Ion Barbu; e drept, nu e zgârcită proprietate privată
ci ține de comorile limbii și încântării dintr-o epocă târzie
a geniului român, ca-n povestea cu: A fost odată ca niciodată...
Antract
În această lume, unde cam totul se duce
pe apele celor șapte zile-a săptămânii (sâmbăta
având curgerea cea mai repede, cu adânci bulboane)
în care e atât de ușor să se piardă un regat
sau o simplă țară
pe care cineva le-ar da pentru-o țigară
mite să se piardă o potcoavă, două, trei sau chiar patru
odată ce Ecleziastul spune răspicat, inclusiv pentru cai
că oricând și oriunde nimic nu ne aparține
și nu există, nu, potcoava fericirii; în această lume
în care nefericitul poet Mandelștam își amintea cum
cel ce găsise o potcoavă sufla praful de pe ea
ștergând-o cu flanea, până la strălucire;
în această lume în care ne e dat să auzim cum
în grajduri, la praguri, pe la porți
potcoavele prind a scânci jalnic către căruțași,
călărași, jochei, când le apucă
dorul de-a fi mânate spre căile ferate
să salute sau chiar să sărute roțile locomotivelor
ce le sunt verișoare prin aliaj metalic
și alianța dorului de ducă, pe unde – spune proverbul –
lumea caută potcoave de cai morți...
– cam pe aici
se încheie spectacolul de verbe și purici de potcovit
chiar dacă mai e mult de jucat în lumea ca teatru
și ici, în adâncul ecranului alb, deja se face întuneric dens
ca într-un antract
din minele de antracit.
Într-un sfârșit
Însemnele destinului tău, pe piatră sau în minte,
obișnuite în șiruri simple să se întindă
ca chipurile plate, geometrice ale faraonilor cu
familii și suite de robi pe pereții de piramidă.
E un perpetuum de profiluri, nimic en face
și anapoda garantată scădere de profituri
în această răspândire a ta dincolo de tine ca
spulberul esențelor în constelații de fărâmituri
sau în praf de sfâșietoare jeliri de Piaf
ori în fum ce-și unduiește trena peste tren
într-un sfârșit de lume, când chiar lumea cântă:
Non, rien de rien, non, je ne regrette rien...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu