joi, 30 septembrie 2021

DIN ANTOLOGIA EUROPOEZIE 2021 / ANTOLOGATOR - VALERIU STANCU

 



Leo BUTNARU

 

Poet, prozator, eseist, traducător, istoric literar, exeget al avangardismului.
Născut la 5 ianuarie 1949 în comuna Negureni, fostul raion Răspopeni (act. Telenești), din Republica Moldova. Licențiat în jurnalism și filologie al Universității din Moldova (1972). A activat în presa periodică, de la redactor la redactor-șef: „Tinerimea Moldovei”, „Literatura și arta”, „Moldova”. A debutat cu placheta de versuri Aripă în lumină (1976). În ianuarie 1977 devine membru al Uniunii Scriitorilor din URSS; în septembrie același an, este eliberat din redacția ziarului „Tinerimea Moldovei” pentru promovarea spre publicare a unui eseu despre M. Kogălniceanu și Gr. Alexandrescu, ce contravenea liniei ideologice oficiale. În perioada 1990-1993 – vice-președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Din 1993 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Mai mulți ani la rând – președinte al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, membru în Consiliul USR.
A publicat volume de poezie, proză, eseuri, interviuri și traduceri apărute la edituri din Chișinău, Iași, București, Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Nădlac, Constanța, Madrid.
Versurile și prozele sale au fost publicate în limbile albaneză, armeană, aromână, azeră, engleză, belorusă, bulgară, franceză, georgiană, germană, italiană, letonă, lituaniană, macedoneană, polonă, rusă, sârbă, slovacă, spaniolă, suedeză, tătară, turcă, ucraineană, ungară, uzbecă, vietnameză.
Cărți de autor i-au apărut în Franța, Rusia, Germania, Polonia, Azerbaidjan, Bulgaria, Serbia, Tatarstan, Ucraina.
Leo Butnaru este preocupat de avangardismul european, în special cel român, rus, francez, spaniol și ucrainean; a tradus cărți de Velimir Hlebnikov, Aleksei Krucionîh, Vladimir Maiakovski, Marina Țvetaeva, Osip Mandelștam, Anna Ahmatova, Boris Pasternak, Daniil Harms, Igor Bahterev, Leonid Dobîcin, Boris Poplavski, Nina Habias ș. a. A elaborat antologia de poezie universală, precum și antologiile „Avangarda rusă” (2 volume), „Avangarda rusă. Dramaturgia”, „Manifestele avangardei ruse”; „Panorama poeziei avangardei ruse” (2015), „Panorama poeziei avangardei ucrainene” (2017), „Internaționalizarea stepelor” (poeți semiți în poezia avangardei ruse).
Distincții și premii: Mai multe Premii ale Uniunii Scriitorilor din Moldova; Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1998; 2015); Premiul Național al Republicii Moldova (2002); Premiul Comitetului Director și al Consiliului Uniunii Scriitorilor din România (2008); Premiul Asociației Publicațiilor Literare și Editurilor din România Scriitorul anului 2009; Premiul „Constantin Stere” al Ministerului Culturii al Moldovei (2013); Marele Premiu și Cununa de Lauri la Turnirul de Poezie de la Neptun-Mangalia, organizat de Uniunea Scriitorilor din România (2016). Distincții de Stat ale Republicii Moldova și României. 
 
 
 
Așa ceva
 
Copil
în nopțile de vară se întâmpla
să mă gătesc de somn pe prispa casei.
Iar uneori nopțile erau atât de senine
erau atât de clare
încât aievea
sau, poate, doar în imaginația mea
de creștin prichindel mers la biserică
se părea că sus, sus
departe, stră-
departe se zărește cum licărește abia-abia
fulgurația ușor agitată a
nimbului vreunui înger.
Așa ceva.
 
Sau poate că acel licărit vag
ce vălurea ușor
abia-abia
hăt în culme de nadir
ar fi fost pur și simplu un fir
desprins întâmplător
din poala
Sfântului Patrafir
al Lui Dumnezeu.
Așa ceva.
 
 
 
Dragostea celor trei și mai multe portocale
 
Da, poate fi
dragostea celor trei
sau mult mai multe portocale
specimene solare
aproape supranaturale,
însă e de spus din capul locului –
oricâte ar fi la un loc
în al pârgului soroc
în amorul lor colectiv cele trei
sau mai multe portocale
nu pot fi considerate amorale
pentru că oricum am da-o
de vrem sau nu vrem
până sunt culese
apoi vândute fruct cu fruct
sau toate en gros, la hurtă – fiece grădină
de portocali pe rod
e predestinată a fi
un imens harem
și fiece portocală – o cadână.
 
 
Invocații dinspre Templul Shaolin, 2003
 
Lucioase tije cu jindul frunzelor salută zmeul-aeroplan
Clătinat peste templu, indolent scuturând adagii și poeme.
Printre baghetele bambusului Buddha unui nor dolofan
Iscodește hieroglife, sugerate confucianiștilor de teme.
 
În templu filosofia e fruct-dumicat între fălci, apoi răspândită
De foșnete murmurate ce se-nalță la cer sau coboară în tină,
Oglindită în negru adânc ca tușul din călimară, ad hoc oferită
De un heleșteu întreg hașurat de bambus prelungit în lumină.
 
 
Spagat
 
Piciorul de vers
mai mic
mai mare
însuși versul întreg ca lungime și dreaptă de spagat
pe care l-ar face muza inspiratoare
sau poate simpla trecătoare spre alt poem
sau spre alt poet
alt autor
de care i-ar fi ceva mai dor.
 
Iar alteori ți-o imaginezi pe gimnasta Safo în – o!
poziție spagat
pe covor
sau bârnă
în cazuri extreme pe asfalt
asta însemnând ca și cum convertirea plastică
în prezenta noastră realitate
a versurilor ei
grecești și antice
tentante cu liubovul ca eros și eres
fără rest și interes
ceea ce le și face mai multora pe înțeles
dându-le ghes.
 
Dar s-ar putea întâmpla ca picioarele de vers să le fi dat
vreun suprarealist boem
oarecât grizat
căruia în ceață Turnul Eiffel i se arată
leit Uriașa lui Baudelaire
ce face pe malul Senei spagat
sau
parcă la polul opus
minuscule piciorușe de vers
în vreun poem laconic
să zicem haiku
sau monostih
euro-japonez
ce nu pot avea piciorul de vers deloc mai mare decât
pășuțul pe care-l face Degețica
al cărui spagat nu ar fi nicicum mai întins decât cel
pe care-l întinde furnica
între două fire de rogoz aproape lipite între ele.
Sau cine mai știe ce gâzuliță-ființă
de infinite ori mai mică chiar decât o furnică;
gâzuliță-ființă puțin spus infimă încât
nu se poate împotrivi
nu poate fi contra la nimic.
 
În fine
din câte se înțelege
posibilitățile piciorului de vers sunt mai că
infinite
străvezii-subțirele
când în iluzie
când în toate cele. 
 

luni, 20 septembrie 2021

TRISTĂ MELODIE VESELĂ

 Leo BUTNARU



ÎNTRE YES-EU
PROZĂ
PEOZIE



Necazuri cu fericirea

Când încetase deja să mai caute fericirea, mulțumindu-se cu strictul necesar al unei existențe tihnite, îl găsi fericirea pe el!, dovedindu-se că ei se căutau reciproc, însă în epoci diferite, din motive diferite.
Dar asta e: fericirea dădu peste el, curmându-i tihna. Ar putea spune că asta se întâmplă chiar într-un mod barbar de a da peste om și a-i impune o mare abundență în toate pe care el deja nu mai este în stare să o suporte.     
În fine, oarecum traumatizat de neașteptata beatitudine, chiar dacă fericirea e oarecum incompatibilă cu înțelepciunea, omului nu i-a rămas decât s-o dea totuși în oarece filosofie, constatând ce prăpastie uriașă se poate căsca între liniștea sufletească și fericire. Unde mai pui că, din nefericire, era imposibil să includă fericirea în testamentul său. Cum, de altfel, aceasta nu se transmite nici prin ereditate...
 
Naveta amânărilor
 
Trebuie să recunosc că noi, eu și cu alter ego, precum orice altă fire dedublată, uneori suntem cam lăsători unul pe seama celuilalt, eu amânând de pe azi pe mâine, alter ego amânând de pe mâine pe azi.
Alteori chiar încercăm senzația că nu am fi doi, ci trei în unul singur, cel de-al treilea amânând de pe ieri pe mâine, încât se ițește logica senzație că, de fapt, noi am putea fi chiar patru în unul singur, cel de-al patrulea amânând de pe mâine pe ieri.
Ar mai exista și combinația amânării de pe ieri pe azi, deci și cea inversă – de pe azi pe ieri, încât vă dați seama că mai e nevoie de alți doi alter ego, adunați cu ceilalți patru și sălășluind-amânând în unul singur.
Așadar, acesta ar fi un mod de navetă a diverselor moduri (sau... șmecherii?) de-a amâna, pentru a stimula – paradoxal! – intensitatea existenței insului răspândit în sine ca o mulțime și tot a-mânând… – ba nu, mânând, mânând! Mânându-se înfiorat, înfrigurat pe sine-multiplul de pe azi pe mâine, de pe mâine pe azi, de pe ieri pe mâine, de pe mâine pe ieri, de pe ieri pe azi, de pe azi pe ieri ca o permanentă accelerație de situații, de împrejurări ce împrejmuiesc, larg, sinele său, mulțimea sa din unul singur. Cu popularea și populația de sine.
Iar când de aici încolo se poate ajunge la popularitatea de sine în sine, intervine Marele Eu Universal, care anulează toate pluralitățile, înglobându-le în Unicul Sine, astfel că tu, el, noi, voi, ei devenim substanță pentru acest Mare Eu Cosmic, parte insignifiantă, s-ar părea, dar intens gânditoare, cât o vâltoare cu miliarde de trestii, însă transcendentă (în caz contrar omenirea ar fi răpusă de marele plictis, de anemia lehametei generalizate).
 
 
A viețui
 
De cele mai multe ori, diminețile mi-e bine pe suflet, mi-e luminos în mine și sunt – simt cu certitudine – un umanist aproape desăvârșit.
Seara, deja modificat de întâmplări de peste zi, simt că a rămas destul de puțin din umanismul meu auroral, de unde și posibile vise urâte ce mi se pot întâmpla, din care mai totdeauna mă trezesc cu bucuria că, iată, curând e dimineață și-mi va fi bine pe suflet, va fi luminos în firea mea și eu voi simți cu certitudine că sunt un umanist aproape desăvârșit… Chiar dacă – asta e! – mai este și el încercat de unele puseuri de trândăvie. Așa, ca o spuză de fericire fără motiv. (Am vrut să zic: motivul fiind de fapt pur și simplu faptul de a viețui.) Un fel de stare de parcă stai tu așa, fără griji, în eternitate, în infinit, ca și cum așteptând să(-ți) vină oarece de la sine…
Poate că chiar această spuză de fericire… de a viețui...
 

vineri, 17 septembrie 2021

Paul VALÉRY (1871 – 1945)



 
Paul VALÉRY  (1871 – 1945)                                                         

          Poeme în traducerea lui Leo BUTNARU

 

S-a născut în Sète. După absolvirea liceului, în 1889 se înscrie la facultatea de drept din Montpellier. În același an publică primele versuri de nuanță simbolist (în  „Revue maritime de Marseille”). În 1892 se stabilește la Paris, frecventând cercul poeților grupați în jurul lui Stéphane Mallarmé, face cunoștință cu André Gide, se împrietenește cu pictorul Edgar Degas.

Poemele din perioada 1889-1898, afine creației lui Mallarmé și celei a lui Verlaine, le va publicate mai târziu („Album de vers anciens”, 1921).

Din 1892 ține caiete cu note, ce aveau să fie publicate după moartea sa în 29 de volume („Cahiers”, 1957-1961), inserând reflecții, eseuri, anecdote, aforisme și desene, cu tematică diversă, amplă, de la structuri fizico-matematice la comentarii despre viața intimă, emoțiilor resimțite în timpul creației, proceselor de conștiință sau viselor.

În anii 1894-1900 este redactor cultural la ministerul de război, apoi, până în 1922, – secretarul lui Édouard Lebey, directorul agenției de informații „Havas”. Curând ajunge un fel de „poet oficial” al Franței, din 1924 fiind președintele „Pen Clubului”, iar în anul următor fiind membru al Academiei Franceze”. Din 1937 deține catedra de poezie la „Collège de France”. În cel de-al doilea război mondial refuză să colaboreze cu autoritățile de ocupație germane, fiind suspendat din funcția de administrator al centrului universitar din Nisa.

Principalele sale cărți de poeme: „La jeune parque” (1917), „Album des vers anciens” (1920), „Le cimetière marin” (1920), „Charmes” (1922).

 

Rodii

 

Rodii mari întredeschise

De excesul semințelor,

Eu cred că văd frunți distinse                                  

În raza desfacerii lor.

 

Soarelui cășunându-i chin,

Rodii în două crăpate,

Aveți orgoliu cât șapte

Să sfărmați pereți de rubin.

 

Iar dacă uscata scoarță

Presată de mare forță

Erupe-n salba mustului

 

Raza din astă ruptură

Trezi visul sufletului

Cu zvelta-i arhitectură.

 

 

Insinuant

 

O, curbă, și tu, meandru,

A minciunii ascunzătoare,

Există meșteșug mai tandru

Decât această lentoare?

 

Eu știu încotro țin cale,

Să te duc acolo râvnesc.

Neșansa viețuirii tale

Nu cumva să o sporesc.

 

Deși zâmbind, se pare

Cu mândrie ce radiază,

Atâta libertate oare

Nu te dezorientează?

 

O, curbă, și tu, meandru,

A minciunii ascunzătoare.

Să aud cuvântul tandru

Aștept în continuare.

 

 

Moarta falsă

 

Umil, tandru, pe mormânt fermecător

      Cu insensibil monument

Cu umbre, pustiu, amor risipitor

       Formează-al grației chip somnolent,

Căci eu mor, mor, peste tine cad absent,

 

Însă abia căzut pe sumbrul mormânt

A cărui criptă fierbinte mă cheamă departe,

În aparenta moarte viața revine,

Tremură, deschide ochii, sare să rupă

Și mă sfâșie cu o altă moarte

                   Decât viața mai scumpă.

 

Interior

 

Sclava cu ochi migdalați plini de lanțuri fine

Îmi schimbă apa florilor și-n ghețuri vecine

Se-afundă, apoi pe pat tainic mâinile-și pune,

Închizând o femeie între zidăriile bătrâne

Care în reveria mea ce e numai decență

Îmi trece prin priviri, păstrându-le absența,

Cum ar trece prin sticlă soarele, înaltul,

Și rațiunea pură, reglându-și aparatul.

duminică, 12 septembrie 2021

ÎN CEL MAI BUN CAZ

 



Leo Butnaru                                                                                            Cosmograme

 

Datorii
 
                        Epictet – sclav eliberat, mare filozof stoic.
 
Totul jertfit generozității întru despovărare. Mijlocul de aur între nimic de prisos și perfecta lipsă de datorii.
Nimic ce te-ar sătura până în gât, nimic ce ar fi până peste cap, – starea ideală de a nu plăti, de a nu împrumuta jertfa ca stare de faliment, despovărător de tine, cel abundent, de ei cei mulți.
Deja se conturează o anume simetrie. Toate contractele – ferfenițite, zburându-și fulgii împovărați de oarecare cuvinte, cifre, jurăminte, asigurări – prăsilă birocratică. Râvnește casta, și nicidecum casa, altor despovărați și a cugetătorilor stoici puțin ironici, cărora frunzele toamnei nu li se mai arată drept valută forte.
Listele sunt închise, ușile – deschise. Ce surprize ar mai putea urma? – iată întrebarea care, din păcate, domnule Epictet, redeschide vechile capitole ale stoicismului, punând acuta problemă a unei neoeliberări din sclavie, ca iminentă datorie a dependenței de ceva sau de toate ale lumii, după care stoicul își scrie, anticipat, epitaful:
Mi-am întors absolut toate datoriile. Inclusiv viața.
Pentru ca, peste veacuri în șir lung, cinicul postmodern(ist) sau minimalist să scrie graffitti pe piatra tombală a stoicismului în general:
„Plătește-ți datoriile. Chiar și pe cele pe care nu le ai. Nu costă nimic”.
„Întoarce-ți datoriile. De nu le ai, întoarce-le spatele”.
Ba chiar, cinicul, crezând că e puțin să lase doar un graffitti în urma sa, s-ar putea să le treacă pe astea în vreo revistă ce apare din nu se știe ce datorie (față de națiune? Față de lume?...) pe datorii.
 
În lupta pentru Patrie......
 
...deja experimentat – cum s-ar spune – dar ce neimportant totuși față de tine însuți cel de altădat’ (aproape ca în romanț, nu?), neofit rătăcit prin vechi confuzii provincial-metafizice, suferind de ceva pesimism, probabil nefondat, visându-te un fel de Rimbaud (nu Napoleon) cel Mare și des pomenit de supra- și sub-realiștii supuși dicteului auto(șah)mat, ce face ca insul să se întrebe asupra sensului vieții personale, nonsensului istoriei universale și să nu fie ridicol ca veteranul (sau Unchiul Vania) vanitos, ce jinduiește asigurări pe viață și supraviețuire aici, într-o patrie ne-repatriată care, nu este exclus, o fi având și ea un Munte al Măslinilor, dar, din păcate (făcute și neispășite încă?), nu și o Evanghelie vindecătoare de absurditate...
Auzi?...
...nu, nu aude nefericitul ce-și trăiește zâmbetul și ingenua prostrație aici / acolo în patria ne-repatriată, între Prut și Nistru, unde, nu o dată s-a întâmplat, cazuri foarte grave, dar de necondamnat: când stindardul patriei a fost sfâșiat! – fâșiile sfâșiate fiind necesare pentru pansamentul celor răniți aproape mortal în lupta pentru patrie....
 
Despre SOSrealism
 
După revoluția – nu obligatoriu de catifea – post-postmodernistă (de)căzută în minimalism, intru pe la morga literaturii, să caut trupșoarele ucise ale poemelor „clasice”, pe care le învățasem la școală, la universitate... – Nu că aș desfășura un program (Doamne ferește, un... pogrom!) de varietăți, ci, pur și simplu, fiindcă uneori scriu și câte vreun articol despre SOSrealism (un fel de sos retoric picant pe jos), se întâmplă să am nevoie de citate, în care orga rimează cu morga.
Iar la zid de morgă ce rimează cu orgă prind a te bate fel de fel de gânduri, printre care și ideea că ceea ce nu-i ajunge aurului ca să devină aramă de orgă este catastrofala lui lipsă de armonie.
Uneori, ce frumos sună în tuburile orgii orgia trâmbițelor judecății de apoi! – îți spui la zidul de morgă, pe care cinicii au lăsat un: „Sculați voi, oropsiți ai sorții!” Apoi unul și mai și: „Accesul persoanelor neautorizate strict interzis!”.
Iar viața continuă: diminețile, serile, pe trotuarul din lungul grilajului ce îngrădește morga, părinții își duc de mânuță copiii la grădiniță. Iar un tânăr tătic, asistent la catedra de filosofie, unde face către soție:
– Este înșelătoare părerea că în morga zăvorâtă nu se întâmplă nimic...
 
 
În cel mai bun caz
 
Pe când unul părăsea studiile, pentru ca – zicea el optimist – să se dedice totalmente acaparantei literaturi, un altul abandona literatura, pentru a se consacra filosofiei, în ambele situații fiind vorba de doi eșuați care, în cel mai bun caz, nu ar putea ajunge decât doctor honoris causa.
Mai e de spus că cel care abandonase literatura făcu o alegere corectă, înțelegând esențialul din ce i se răspunsese la Poșta literară, la care de regulă sunt utilizate, deopotrivă, două modele de răspuns-standard: „Reveniți” și „Reveniți-vă”. El spunându-și că nu există vreo cale specială, care să ducă spre literatură, literatura fiind ea (însăși) calea spre filosofie. Chiar dacă cineva îi spuse direct: „Domnule, în filosofie dumneata ești un nu ești”. Însă lui continua să i se pară, interior orbește, că ar fi totuși filosof get beget, încă din pampers și alte benefice modernizări ale pelincii în totala indiferență a Cosmosului.
 
Pe bolovanul lui Sisif
 
...dacă cineva nu vrea să lucreze, acela...
(Epistola a doua către Tesaloniceni, 3/10).
 
Pe bolovanul lui Sisif e scris ceva, dar se vede vag, fragmentat, greu de deslușit, pentru că bolovanul se rotește.
Amice, pândește momentul în care bietul Sisif, pe-o clipă-două, își mai trage sufletul, se odihnește, și, pe uriașa lui stâncă a supliciului, citește:
– Cine nu muncește nu mănâncă.
Iar de clipa se mai prelungește, cine știe, în concordanță cu apucăturile timpurilor noastre, poate reușești și tu să pulverizezi pe acea stâncă cine știe ce graffitti.

sâmbătă, 11 septembrie 2021

DRAGOSTEA CELOR TREI ȘI MAI MULTE PORTOCALE / Poeme

 





Leo BUTNARU
 


Iluzii lirice

Parcă otomanii din zile curente
aruncă dards-uri peste
prelunga Dardanele
oblic – spre Maroc
cum ar veni – în stânga
sau în curmeziș
diagonal, pe dreapta
spre nevecine țărmuri spaniole...
 
...Însă după ce se mai ridică ceața
se vede clar că-au fost doar lirice iluzii
și nu e cazul să dârdâim de frică –
nici pomină de vreun casus belli
căci dards-urile-n zbor peste Dardanele
nu sunt decât stoluri călătoare
de, admitem, lăstuni, sticleți
sau rândunele.
 
 
Așa ceva
 
Copil
în nopțile de vară se întâmpla
să mă gătesc de somn pe prispa casei.
Iar uneori nopțile erau atât de senine
erau atât de clare
încât aievea
sau, poate, doar în imaginația mea
de creștin prichindel mers la biserică
se părea că sus, sus
departe, stră-
departe se zărește cum licărește abia-abia
fulgurația ușor agitată a
nimbului vreunui înger.
Așa ceva.
 
Sau poate că acel licărit vag
ce vălurea ușor
abia-abia
hăt în culme de nadir
ar fi fost pur și simplu un fir
desprins întâmplător
din poala
Sfântului Patrafir
al Lui Dumnezeu.
Așa ceva.
 
 

joi, 9 septembrie 2021

INDEPENDENȚA XXX

 


Leo Butnaru

Elegie de telefonată la 112 

1. După 30 de ani de la proclamarea independenței, despre Republica Moldova se poate spune mai ales, ca o primă impresie copleșitoare, că a eșuat în sărăcie, corupție, exod, dezmăț politicianist... De ce au ratat (dacă au ratat) moldovenii examenul independenței? Ce și-au dorit de fapt moldovenii? Își doresc astăzi altceva decât au obținut până acum?

2. Ar fi putut scriitorii, intelectualii să facă mai mult, în aceste trei decenii, pentru dobândirea unei libertăți reale a Basarabiei?  

Contrafort


Trei decenii la rând, pe aici au fost scrise și difuzate cele mai lungi și confuze minciuni – așa-zisele programe politice a celor care au acces la guvernare sau au tot fost în opoziție ca... lipsa de poziție, acesta soldându-se cu trădarea pe față a intereselor naționale de către unii lideri împelițați care, ca ieri-alaltăieri, se dădeau drept patrioți nevoie mare. Astfel că azi, de se întâmplă să auzi pe vreun politician chișinăuian începându-și sau încheindu-și (inclusiv mandatul) cu: „Am onoarea să...” – te umflă râsu`-plânsu`.
        În cei 30 de ani, s-au „format” și au ieșit să facă trotuarul mai multe prostituate politice de extracție neocomunistă, neonomenclaturistă. Unora din ele, colaboraționiste, le sunt cunoscuți și peștii (din Patriarșie Prudî, ca să ne amintim de celebrul roman cu Behemotul). Încât te gândești că pentru ăștia, din păcate și pentru mulți alde ei, ar fi necesare sanatorii speciale, sau poate chiar ospicii de reabilitare, în care unii ar fi posibil să aibă șansa de a redeveni oameni. Iar vreunul chiar să se călugărească întru pocăire și zdravănă spălare de păcate.
        La Chișinău, Comrat, Bălți sau Tiraspol e ca și imposibil a se privi adevărul politic în față: el face mereu fețe-fețe. Dar fără a roși, fără a se rușina, ci mințind în continuare. Iar cenzorii partinici de altădată, de execrabilă extracție kagebist-comunistă, mai se laudă că de la ei a pornit „corectitudinea în politică” chișinăuiană. Oarecum, într-o anumită măsură par să aibă dreptate, atare corectitudine semănând trecutului lor. Adică, așa-numita lor corectitudine în politică e de fapt corcitudine. (Da, de la corcitură și melanj destul de dezagreabil.)
        Pe aici politica la zi e cam proastă ca noaptea. Pentru că – belea pe capul pruto-nistrenilor! – sunt proști-zbierători mai mulți așa-ziși deputați și acoliți ai lor, ziariști de doi bani sau cei autodeclarați comentatori politici care, de fapt, nu sunt decât impostori și, în dependență la ce posturi TV apar, înțelegi în solda cui se află. (Ferice de cei săraci cu duhul, dar care nu s-au făcut „comentatori” politici made in Moldova!) E drept, unii sug de la mai multe oi. Sau mai mulți berbeci. Părând a servi, comasat din alte partidulețe, partidul politic de jur-împrejur „Girueta”. Când îi auzi pe unii din ăștia și pe cei care „îi alăptează” ce enormități scuipă de la ecran, îți vine să telefonezi la 112...
        Drept intermezzo, ar trebui să spunem o vorbă, două și despre continuarea apariției partidulețelor ca ciupercile după ploaie. Însă pe aici mai toate „formațiunile politice noi” se nasc gata-gunoi. Am remarcat că una din astea, la scrutinul din 11 iulie, a acumulat tocmai... 15 voturi! Tot aici ar fi să ne amintim că, după fiece scrutin, un partid, două este scos din joc cu... picioarele înainte. De data aceasta, la 11 iulie, a fost cazul PD-ului. Însă e loc și pentru mai bine!  Amin, prohoditele nu mai revin, asemeni suratelor sau verișoarelor lor ce au trecut ofticos, toxic prin trista noastră realitate. Credeți că nu știu asta și „jurnaliștii independenți” aciuați pe la TV-uri de partid? Unii dintre ei, ca și anumiți inși de la Consiliul Audiovizualului,  sunt pur și simplu lustragii-lingăi ce dau cu peria peste încălțămintea politicienilor care îi plătesc. Iar cel mai grav neajuns al unor atari „comentatori și jurnaliști”, dar mai ales ai celor pe care dânșii îi consideră lideri, cică... politici, pare a fi chiar deplina-le inexistență și... independență. În întreaga asta harababură mai întâmplându-se că se implică și... mitropolitica și mitropoliticul Moldovei, cu purtători de sutane inculți și agresivi, protestatari în vântul pustiei, care până astăzi mai par a fi înregimentați, proslăvind comunismul în slujbele lor (la împăratul roșu). Din păcate, predicile și poalele sutanelor sunt fâlfâite de vânturile ce bat dinspre Volga...
Dacă detectorul de minciuni îl conectați la televizor, când  sunt transmise dezbateri politice, el arde îndată! Dar ai zice, parcă: Doamne, ce minunată invenție telecomanda! – Apeși un infim buton și – gata! Scapi de atâția „comentatori politici” tâmpiți, de atâția parlamentari analfabeți, proști, de atâtea curviștine din talk-show-uri partinice ce aduc a sex-shop. Numai că nu se poate să scapi doar cu atât, odată ce necinstea, minciuna, dezonoare e ca și generalizată nu doar printre politicieni, ci și în justiție, printre procurori, judecători, avocați (ai diavolului, unii)! În atari domenii, devenite mai că oculte, o mână spală pe alta, deoarece politica și justiția sunt îndeletniciri murdare sui generis.
         Cum să compari tu coșul minim de consum al bietului om... alegător cu troaca maximă de consum a deputaților-acționari prin lanțuri de firme și offshore?! Când vezi ce grași, îmbuibați, cefoși, bolfoși și nesimțiți sunt unii „imuni”, nu mai crezi că politica e o chestie subțire. (Într-un moment de năduf, chiar m-am gândit că, dacă pentru furt, delapidări, hoții ziua în amiaza mare s-ar tăia mâinile, la vot mulți deputați ar ridica... picioarele. Pentru că, asta e, pe aici se întâmplă ca gloata să mai voteze vreun hoț notoriu, chiar ajuns cap de partid...) Pentru astfel de „aleși” în parlament anatomia se rezumă la ciolan! Iar că „slugile poporului” nu sunt subțiri la obraz se vede cu ochiul liber. Însă, pe vechi (sperăm că deja până mai ieri), în pofida promisiunilor pe care le tot fac politicienii grijulii nevoie mare (unii deja fugari, hoți în... fărădelege! după ce au mințit și au furat ca hoți în lege!), poporul-alegător supraviețuiește eroic! (Sau, pe de altă parte, mă întorc și zic: printre politicieni, când le merge ceva mai rău, când le merge chiar foarte bine, se creează impresia că bietul adevăr umblă cu coada între vine... Ah, adevărul ce mult seamănă cu poporul!...)
În fine, mens sana in corpore sano nu se referă și la politicieni, despre care poate că și tu, și el, și ei nu ați vrea să spuneți nimic de rău, numai că este imposibil să tăceți viața întreagă!
Dar oare ar exista semne spre bine? Până pe 11 iulie 2021 îmi ziceam cu amară ironie că, de fiecare dată când se votează cum se votează în RM, reieșea că s-a făcut și se face cea mai multă politică pe cap lipsă de locuitor. Însă rezultatele electorale din această vară toridă într-o anumită măsură par a ne încuraja o așchie de optimism.
        Da, ați întrebat și de scriitori... Mai toate guvernele ce s-au perindat cu dezonoare la Chișinău și unii președinți (inclusiv de parlament, aserviți, acoliți ai Moscovei sau profitori ai Laundromatului), în genere politicienii mereu mărunți făcând-o pe oamenii culți (alții nici atâta nu sunt în stare să facă! – îi trădează mutrele), au considerat că literatura dăunează grav sănătății… politice (și partidului lor pro domo sua sau, mai rău, pro-moscova). În sinea lor, guvernanții „noștri” își spuneau că politica nu ar fi și ea o artă, cum o numesc unii. Pentru ei politica rămânând a fi o armă. Inclusiv armă contra artei, culturii, literaturii, scriitorilor, oamenilor onești de creație... Să sperăm că formele verbelor triste și sceptice de până aici sunt deja la trecut...