Paul VALÉRY (1871 – 1945)

 Paul VALÉRY  (1871 – 1945)                                                         

          Poeme în traducerea lui Leo BUTNARU

 

S-a născut în Sète. După absolvirea liceului, în 1889 se înscrie la facultatea de drept din Montpellier. În același an publică primele versuri de nuanță simbolist (în  „Revue maritime de Marseille”). În 1892 se stabilește la Paris, frecventând cercul poeților grupați în jurul lui Stéphane Mallarmé, face cunoștință cu André Gide, se împrietenește cu pictorul Edgar Degas.

Poemele din perioada 1889-1898, afine creației lui Mallarmé și celei a lui Verlaine, le va publicate mai târziu („Album de vers anciens”, 1921).

Din 1892 ține caiete cu note, ce aveau să fie publicate după moartea sa în 29 de volume („Cahiers”, 1957-1961), inserând reflecții, eseuri, anecdote, aforisme și desene, cu tematică diversă, amplă, de la structuri fizico-matematice la comentarii despre viața intimă, emoțiilor resimțite în timpul creației, proceselor de conștiință sau viselor.

În anii 1894-1900 este redactor cultural la ministerul de război, apoi, până în 1922, – secretarul lui Édouard Lebey, directorul agenției de informații „Havas”. Curând ajunge un fel de „poet oficial” al Franței, din 1924 fiind președintele „Pen Clubului”, iar în anul următor fiind membru al Academiei Franceze”. Din 1937 deține catedra de poezie la „Collège de France”. În cel de-al doilea război mondial refuză să colaboreze cu autoritățile de ocupație germane, fiind suspendat din funcția de administrator al centrului universitar din Nisa.

Principalele sale cărți de poeme: „La jeune parque” (1917), „Album des vers anciens” (1920), „Le cimetière marin” (1920), „Charmes” (1922).

 

Rodii

 

Rodii mari întredeschise

De excesul semințelor,

Eu cred că văd frunți distinse                                  

În raza desfacerii lor.

 

Soarelui cășunându-i chin,

Rodii în două crăpate,

Aveți orgoliu cât șapte

Să sfărmați pereți de rubin.

 

Iar dacă uscata scoarță

Presată de mare forță

Erupe-n salba mustului

 

Raza din astă ruptură

Trezi visul sufletului

Cu zvelta-i arhitectură.

 

 

Insinuant

 

O, curbă, și tu, meandru,

A minciunii ascunzătoare,

Există meșteșug mai tandru

Decât această lentoare?

 

Eu știu încotro țin cale,

Să te duc acolo râvnesc.

Neșansa viețuirii tale

Nu cumva să o sporesc.

 

Deși zâmbind, se pare

Cu mândrie ce radiază,

Atâta libertate oare

Nu te dezorientează?

 

O, curbă, și tu, meandru,

A minciunii ascunzătoare.

Să aud cuvântul tandru

Aștept în continuare.

 

 

Moarta falsă

 

Umil, tandru, pe mormânt fermecător

      Cu insensibil monument

Cu umbre, pustiu, amor risipitor

       Formează-al grației chip somnolent,

Căci eu mor, mor, peste tine cad absent,

 

Însă abia căzut pe sumbrul mormânt

A cărui criptă fierbinte mă cheamă departe,

În aparenta moarte viața revine,

Tremură, deschide ochii, sare să rupă

Și mă sfâșie cu o altă moarte

                   Decât viața mai scumpă.

 

Interior

 

Sclava cu ochi migdalați plini de lanțuri fine

Îmi schimbă apa florilor și-n ghețuri vecine

Se-afundă, apoi pe pat tainic mâinile-și pune,

Închizând o femeie între zidăriile bătrâne

Care în reveria mea ce e numai decență

Îmi trece prin priviri, păstrându-le absența,

Cum ar trece prin sticlă soarele, înaltul,

Și rațiunea pură, reglându-și aparatul.

 

 

Insinuant II

 

Nebunatice și rele

Ca albina agitată

Buzele mele sărută

Urechea-ți înfierbântată

 

Îmi place feblețea ta

Atât de mirată

În ea mă amestec cu

Amanți de niciodată.

 

Dar să vezi surpriză...

Ți-aud sângele bătând

Eu, cel ce-și risipește

Viața pe marele vânt.

 

Prin zulufii tăi ciucur

Delicat și mincinos

Sufletul meu caută

Ce mi-ar fi de folos.

 

 

Mângâiere

 

Caldele-mi mâini în ale tale

Scaldă-le... Nimic mai calmă

Nu te-ar face decât astrale

Unduiri de dragoste-n palmă.

 

Pe cât de familiare-mi sunt

Pietre lunguiețe-n inele,

Ele parcă se dau în afund,

Sub pleoape închizând stele.

 

Etalat mult, răul surprinde

Ca dala netedă, lucie,

Iar mângâierea se extinde

Și devine melancolie.

 

 

Melanjul ca spirit

 

Proză, versuri, amintiri ori maxime

Din vise sau dragoste ce au venit,

Date ad hoc de zei ca felurime,

În album scântei de zile ce-am trăit.

 

Sunt naive, blânde, stranii, străine,

Sclava unei muște ori al legii zeu,

E spiritul melanj, să zic, ciorchine

În care-n orice moment apar chiar EU.

 

 

La un portret

 

Am fost postat în fața acestei efigii,

Străine fiindu-mi trăsăturile toate,

Prin atâtea falduri de-angoase și energii,

Citindu-mi durerea, m-aș recunoaște, poate.

 

 

Pe un evantai

 

Curând capriciul și, uneori, plăcerea

Amplului diapazon între suflet și-amici

Vine să împrăștie ce spunem noi aici

Pe vântul ursuz care-i impune tăcerea.

 

 

Lui Juan Ramon Jiminez

 

Ușa închisă la intrare.

E temnița rozelor miza?

Ca un parfum îmi e surpriza,

Ce-mi face-odaia-ncântătoare.

 

Singur-nesingur între-acești muri

În văzduhul cu pure daruri

Ce fac gloria și mutul îndemn

Să respir din nou c-un alt poem.

 

Madrid,

21.V.1924

 

 

Cântul ideii magistrale

 

I

 

Sa mergem! Scoală! Drepți! Ascultă!

Ascultă! Trezește-te, sfarmă-ți lanțurile, există.

Ieși din umbre, limburi, părți infinite, depărtate-n absoluta nemișcare

Desprinde-te de tihnă, de noapte, ieși,

Depărtează-ți coatele, brațele, degetele, întinde-te, căscă!

În picioare! În picioare! Întărește-te, lăsă să-ți apară forța! Încleștează dinții,

Refă-ți statuia, și înălțimea, fii gata! Stai bine pe picioare!

Și ochii îți vor fi cunună din cei mai limpezi ochi.

Încoronează-te. Alcătuiește-ți chipul. Simte totul

Instrumentul acestei zile care începe și al faptei

Ce te solicită.

Eu, cel care te cheamă. Eu, cel care nu poate face nimic fără tine.

Eu, Ideea,

Ce poate face orice împreună cu tine

Eram în umbra și în alcătuirea ta.

Eram împrăștiată, aproape și departe (ca o picătură de vin într-o tonă de apă limpede)

În substanța ta.

Vino în ajutor! Fii carnea și ancadramentul,

Formă îmi fii, ochii mei, limba mea, articulațiile mele.

Fii pentru că eu sunt. Fie pentru a fi!

Supune-te, permite-mi să fiu comandantul tău de care asculți.

Vocea mea e a ta și poți înțelege

Dorința mea. Dar tu mă vrei pe... MINE! Ideea!

 

II

 

Dintru început nu existam. Apoi m-am născut printre gândurile tale

Nefiind decât unul dintre ele. Infuzat, vag.

Însă acum nu mai ești tu însuți,

Viața ta, sângele tău, spaimele tale, orele tale, vocea ta,

Ești sclava ocaziei prielnice, norocul meu!

Eu sunt unica idee ce se potrivește cu ființa ta, iar tu

Om potrivit pentru mine.

Ești șansa mea, eu fiind unica-ți pierdere nemuritoare

Am venit întâmplător în agitata-ți minte.

Dar tu, prin alte șanse și o altă latură a lucrurilor

Mă placi.

La drum! La vânătoare! Aleargă după cine te animă!

Mă vei lua pentru tine, mă vei crede că aș fi tu însuți

Te vei lovi doar de un obstacol ascuns...

Ochii tăi vor vedea ceea ce vreau să văd și eu.

Inteligența ta ordinară se va uimi de ea însăși,

Găsind astfel de căi încât tu vei părea un prostănac.

Vei spune ce te surprinde. Te vei regăsi, după ce

În cât te-ar privi

Vei face imposibilul.

Nu vei înțelege propria perspicacitate.

Îți veți cere scuze pentru clarviziunea și forța ta,

Îți va fi rușine să câștigi astfel de venituri.

Vei șopti cu smerenie minunății!...

 

III

 

Ah! totuși, ce minune pentru mine

Acest corp neputincios, acest individ plăpând,

Această sănătate șovăitoare,

Acești nervi mereu iritați de ei înșiși, chiar toate aste mi-au fost date!

Ce minune care m-a făcut să exist! O, circumstanță, Umană,

Șansă unică!

Atâția alți bărbați nu m-au conținut.

Am găsit în structura și în substanța ta

Ora, ființa, timpul ființei și ființa timpului!

Coincidența amintirilor tale, a zilei în care s-a întâmplat,

Natura somnului tău, a timpului tău liber, a ciudățeniilor tale.

În slăbiciunile tale

Mi-am găsit hrana,

Iar posibilitatea în ignoranța ta

Și ocazia în aversiunile tale...

Acum ne aparținem unul altuia. Ne contopim,

Ne iubim !

Tu ești Prostul din cauza mea: IDEA TA.

 

 

Amatorul de poeme

 

DACĂ e să privesc brusc adevăratul meu gând, nu mă consolez că trebuie să mă supun acestui discurs interior fără persoană și fără origine; aceste figuri efemere; și aceste infinite antreprize întrerupte de propria-le ușurință, care se transformă una în alta, fără să se schimbe nimic odată cu ele. Incoerență fără să pară a fi, nimic instantaneu, deoarece este spontană, prin natura sa gândul fiind lipsit de stil.

 

ÎNSĂ eu nu am în fiece zi puterea să-mi aduc în propria atenție anumite ființe necesare și nici să stimulez obstacole spirituale, ce formează aparența de început, de plinătate și de sfârșit în locul nesuferitului meu zbor.

 

UN poem este o durată, în timpul căreia, cititorule, eu respir o lege ce a fost elaborată: îmi dau respirația și mașinăriile vocii; sau numai puterea lor, care se împacă neamânat cu tăcerea.

 

MĂ predau ritmului adorabil: să citesc, să trăiesc acolo unde duc cuvintele. Apariția lor este scrisă. Sunetele li-s concertate. Vibrația li se compune după o meditație anterioară și ele se precipită în grupuri magnifice sau pure, în rezonanță. Chiar și surprizele sunt certe, în prealabil fiind tăinuite, făcând parte din număr.

 

MANEVRAT de scrierea fatală, și dacă eternul contor al viitorului îmi leagă memoria ireversibil, eu simt fiece cuvânt în toată forța lui, pentru că l-am așteptat la nesfârșit. Această măsură ce mă transportă și pe care o colorez, mă apără de adevăr și de falsitate. Nu mă divizează nici îndoiala, nici rațiunea nu acționează asupra mea. Deloc întâmplător, – însă o șansă extraordinară se fortifică. Eu aflu fără efort limbajul acestei fericiri; și gândesc prin artificiu, un gând foarte sigur, minunat de vizionar – despre lacunele calculate, fără tenebre involuntare, a cărui mișcare îmi comandă și cantitatea căruia mă umple: un gând uimitoarei împliniri.