Leo
BUTNARU
Poet, prozator, eseist, traducător, istoric literar,
exeget al avangardismului.
Născut la 5 ianuarie 1949 în comuna Negureni, fostul raion Răspopeni (act. Telenești), din Republica Moldova. Licențiat în jurnalism și filologie al Universității din Moldova (1972). A activat în presa periodică, de la redactor la redactor-șef: „Tinerimea Moldovei”, „Literatura și arta”, „Moldova”. A debutat cu placheta de versuri Aripă în lumină (1976). În ianuarie 1977 devine membru al Uniunii Scriitorilor din URSS; în septembrie același an, este eliberat din redacția ziarului „Tinerimea Moldovei” pentru promovarea spre publicare a unui eseu despre M. Kogălniceanu și Gr. Alexandrescu, ce contravenea liniei ideologice oficiale. În perioada 1990-1993 – vice-președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Din 1993 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Mai mulți ani la rând – președinte al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, membru în Consiliul USR.
A publicat volume de poezie, proză, eseuri, interviuri și traduceri apărute la edituri din Chișinău, Iași, București, Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Nădlac, Constanța, Madrid.
Versurile și prozele sale au fost publicate în limbile albaneză, armeană, aromână, azeră, engleză, belorusă, bulgară, franceză, georgiană, germană, italiană, letonă, lituaniană, macedoneană, polonă, rusă, sârbă, slovacă, spaniolă, suedeză, tătară, turcă, ucraineană, ungară, uzbecă, vietnameză.
Cărți de autor i-au apărut în Franța, Rusia, Germania, Polonia, Azerbaidjan, Bulgaria, Serbia, Tatarstan, Ucraina.
Leo Butnaru este preocupat de avangardismul european, în special cel român, rus, francez, spaniol și ucrainean; a tradus cărți de Velimir Hlebnikov, Aleksei Krucionîh, Vladimir Maiakovski, Marina Țvetaeva, Osip Mandelștam, Anna Ahmatova, Boris Pasternak, Daniil Harms, Igor Bahterev, Leonid Dobîcin, Boris Poplavski, Nina Habias ș. a. A elaborat antologia de poezie universală, precum și antologiile „Avangarda rusă” (2 volume), „Avangarda rusă. Dramaturgia”, „Manifestele avangardei ruse”; „Panorama poeziei avangardei ruse” (2015), „Panorama poeziei avangardei ucrainene” (2017), „Internaționalizarea stepelor” (poeți semiți în poezia avangardei ruse).
Distincții și premii: Mai multe Premii ale Uniunii Scriitorilor din Moldova; Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1998; 2015); Premiul Național al Republicii Moldova (2002); Premiul Comitetului Director și al Consiliului Uniunii Scriitorilor din România (2008); Premiul Asociației Publicațiilor Literare și Editurilor din România Scriitorul anului 2009; Premiul „Constantin Stere” al Ministerului Culturii al Moldovei (2013); Marele Premiu și Cununa de Lauri la Turnirul de Poezie de la Neptun-Mangalia, organizat de Uniunea Scriitorilor din România (2016). Distincții de Stat ale Republicii Moldova și României.
Așa ceva
Copil
în nopțile de vară se întâmpla
să mă gătesc de somn pe prispa casei.
Iar uneori nopțile erau atât de senine
erau atât de clare
încât aievea
sau, poate, doar în imaginația mea
de creștin prichindel mers la biserică
se părea că sus, sus
departe, stră-
departe se zărește cum licărește abia-abia
fulgurația ușor agitată a
nimbului vreunui înger.
Așa ceva.
Sau poate că acel
licărit vag
ce vălurea ușor
abia-abia
hăt în culme de nadir
ar fi fost pur și simplu un fir
desprins întâmplător
din poala
Sfântului Patrafir
al Lui Dumnezeu.
Așa ceva.
Dragostea
celor trei și mai multe portocale
Da, poate fi
dragostea celor trei
sau mult mai multe portocale
specimene solare
aproape supranaturale,
însă e de spus din capul locului –
oricâte ar fi la un loc
în al pârgului soroc
în amorul lor colectiv cele trei
sau mai multe portocale
nu pot fi considerate amorale
pentru că oricum am da-o
de vrem sau nu vrem
până sunt culese
apoi vândute fruct cu fruct
sau toate en gros, la hurtă – fiece grădină
de portocali pe rod
e predestinată a fi
un imens harem
și fiece portocală – o cadână.
Invocații
dinspre Templul Shaolin, 2003
Lucioase tije cu jindul frunzelor salută
zmeul-aeroplan
Clătinat peste templu, indolent scuturând adagii și poeme.
Printre baghetele bambusului Buddha unui nor dolofan
Iscodește hieroglife, sugerate confucianiștilor de teme.
În templu filosofia e fruct-dumicat între fălci, apoi
răspândită
De foșnete murmurate ce se-nalță la cer sau coboară în tină,
Oglindită în negru adânc ca tușul din călimară, ad hoc oferită
De un heleșteu întreg hașurat de bambus prelungit în lumină.
Spagat
Piciorul de vers
mai mic
mai mare
însuși versul întreg ca lungime și dreaptă de spagat
pe care l-ar face muza inspiratoare
sau poate simpla trecătoare spre alt poem
sau spre alt poet
alt autor
de care i-ar fi ceva mai dor.
Iar alteori ți-o
imaginezi pe gimnasta Safo în – o!
poziție spagat
pe covor
sau bârnă
în cazuri extreme pe asfalt
asta însemnând ca și cum convertirea plastică
în prezenta noastră realitate
a versurilor ei
grecești și antice
tentante cu liubovul ca eros și eres
fără rest și interes
ceea ce le și face mai multora pe înțeles
dându-le ghes.
Dar s-ar putea
întâmpla ca picioarele de vers să le fi dat
vreun suprarealist boem
oarecât grizat
căruia în ceață Turnul Eiffel i se arată
leit Uriașa lui Baudelaire
ce face pe malul Senei spagat
sau
parcă la polul opus
minuscule piciorușe de vers
în vreun poem laconic
să zicem haiku
sau monostih
euro-japonez
ce nu pot avea piciorul de vers deloc mai mare decât
pășuțul pe care-l face Degețica
al cărui spagat nu ar fi nicicum mai întins decât cel
pe care-l întinde furnica
între două fire de rogoz aproape lipite între ele.
Sau cine mai știe ce gâzuliță-ființă
de infinite ori mai mică chiar decât o furnică;
gâzuliță-ființă puțin spus infimă încât
nu se poate împotrivi
nu poate fi contra la nimic.
În fine
din câte se înțelege
posibilitățile piciorului de vers sunt mai că
infinite
străvezii-subțirele
când în iluzie
când în toate cele.
Mustangii Europei
Cai sălbatici la
Cernobîl
mustangii Europei radiate
stafiile lor trecând aiurea prin noapte
la adăpat
spre Pripeatul cu mal de mătrăgună și mâl.
Iar când e lună,
trăpașii sihaștri arată
roșcați, cu orbitele ochilor holbate
dilatate de pustiul de singurătate
parcă proiectați pieptiș prin haloul Selenei
prin elipsele tulburi ale constelațiilor
ca prin niște porți sparte, dărâmate
prin care se strecoară și nălucile
pompierilor, soldaților lichidatori
mai marele lor semănând cu Richard al III-lea
în ceas de înfrângere, fatal
iar alții spun că pare-a fi Gorbaciov-secretarul
care strigă spre zările toate:
– A horse! A horse! Dau imperiul sovietic pentru un cal!
Apune
ceva
Văzui în Pompei acel câne roman...
mulaj conservat în materia morții.
Luician Blaga
Când Pompei cu pompele lui nimeri sub labă de lavă
cât țârâitul de greier, scâncet de țânc
ori sfârâitul de lacrimă slabă se auzea, sâsâit,
fumegoasa lui și a lumii slavă
iar oase de om și de câine-prieten ajunseseră fosile umile
peste care parcă mereu apune ceva semănând a lumină moartă
prohodindu-se pe sine de sine însoțitoare; pe acolo
unde nimeni nimic nu oferă, nu pretinde, nu acuză, nu scuză, nu iartă
în stare de fapt resemnat-confuză
ca o grevă de cerșetoare sau
de vestale în vasalitate vernală
cu învolburări de petale din scrumuri letale, învăluitoare
plutind în absența vântului care atunci, la eruperi de lave
s-ar fi zbătut în miez de noapte exterminatoare
dăinuind doar în memoria turistică, migratoare
de azi până mâine deja demagnetizată
din destinul, spiritul, istoria orașelor nimicite
peste care vise nevisate, iluziile deziluzionate
dăinuie metafizic ca imaginabile naturi moarte
peste morțile omului și câinelui din Pompei
monstruos monumentalizate
la care – fii atent – sunt avertizare
că și în interiorul tău ar putea erupe Vezuviul
făcându-ți prăpăd în destin – deci gândește-te
vezi dacă ai fi gata să treci prin lavă
prin cădere de pietre, prin vâlvătăi
din propriul tău destin pe tine însuți de-a te salva
ca pe un om
sau ca pe un credincios câine
din Pompei...
Drum spre avangardă
Îmi amintesc, dar mai mult presupun cu anumită doză
și hipnoză de pur adevăr
că mă pomenisem în plină avangardă ca în
rebusul unui enigmatic cadru și card
în alternanță cu o rață sau o paiață
printre rânduri și cârduri de boboci piuind pe Răut
sau țopăind legănat prin hudițele strâmte ale Negurenilor noștri
pe sub piatră de gard
trăind sentimentul tot mai limpede și mai indicat de pus
în poem sau în pictură
simțindu-mă euforic, pe alocuri sigur ca
între negrul din pătratul lui Malevici
și alb-negrul din povestea lui Harap Alb.
Sigur, oarecum nesigur plăteam tribut
descălecărilor și delectărilor mele rustice
deja molcomite-n surdină prin parcuri chișinăuiene care
nu semănau, nu cu tihnita din părinteasca noastră grădină
sau din iatacul în care primele mele metafore se infiltrau cam ciudat
printre ecuații și sinusuri sinuoși, cranieni și trigonometrici
pe cate urma să-i înșirui în fața cam plictisitei comisii
la examenul de stat.
Iar într-o (bună) zi
interesul pentru realismul socialist se sinucidea
încât avangarda își plasa garda prin caietele mele
la care reveneam cu citate și cicatrici
de prin cărțile futuriștilor dezinhibate ca vers
în lipsa de tacturi distincte (cum s-ar zice, discurs deloc tacticos)
ori prin prozodia încheiată la toate rimele strofelor, la care chiar și azi
în vremea acestei lecturi libere
parcă ar mai încerca să redacteze ceva, abătut și noptos
cenzorul proletar; ca și cum ar recidiva
eminența cenușie-a catastrofelor.
Însă de la sine se dozează proporțiile haosului între bine și rău
discursul fiind diluat, retușat pe margine de secol
și de război
pe buză de hău
în care se învolbură deja ecoul cutremurat
al viitoarelor prăbușiri de neevitat
prin Europa, în cea mai mare parte – la ruși
încât sfâșietoarea exclamație O! demențială
ce arată ca o gură strâmbă
sau precum pătratul negru al lui Malevici
■!
în care
cenzorul catastrofelor chiar și în finalul acestei mărturii îndeasă
un căluș de smoală.
Între inutil, entuziasme și regrete
Începutul și sfârșitul unui text (oricare – fie linear monovers
sau coșcogea roman comparat – bineînțeles frumos,
plastic, dar exagerat – cu un întreg univers)
se află între inutil exces de entuziasme
și inutile regrete – în cazul în care textele sunt nițel filosofice
sau destul de înțelepte. Totul e indeterminare,
expectativă și eternă lipsă de răspuns la
Predestinația Predestinațiilor: care e (domnule
sau chiar Dumnezeule-Doamne) sensul vieții?
Totul
e jocul balanțelor de cântare
electronice sau încă de până la potop
în vreo oarecare dugheană
prăvălie prăvălită în inactualitate
în arhaicitate
cum de altfel se întâmplă cu unele curente și școli
deplin literar-testamentare
sau doar pe jumătate
dătătoare de texte între inutil exces de entuziasme și
inutile regrete din acele texte ce sunt ca stoluri de egrete
pescuindu-se pe ele însele prin lung de fluviu
sau prin delte
în care în mare secret fie spus
de Igrec sau Ics
se varsă și temutul fluviu terminal Styx
în negru-i apus
exact în modul în care l-ai și spus
despre inutile entuziasme, inutile regrete
spre care deja mintea nu mai vrea să te poarte într-acolo
unde textele sunt nițel filosofice
sau destul de înțelepte
ca stoluri de egrete coborâtoare întru odihnă
(până la următorul pescuit)
pe pietre funerare care de fapt sunt
adevăratele pietre filozofale – niște sloiuri eterne
pentru provizoriu mormânt.
Pagina cu Margareta
El își examinează biletul.
La ora 14.35 îl așteaptă aeroportul.
Pentru tine, dragă Margareta, mai are
două sau trei ore de lectură
și desfătare.
Trecând prin persienele hotelului
în luciul lacului unghiilor
și oja buzelor tale
răsăritul zilei își joacă nuanțele roz
reflectate, iată,
peste stradă, în față –
în Patriarșie Prudî
pe unde Bulgakov
cândva
își scotea la plimbare Behemotul
de altfel, precum se spune și la pagina 77
la care
cu gândul înfrigurat că îl așteaptă aeroportul
el îndoaie fila.
Apoi
cravatei îi înnoadă nodul...
Cam atât a fost să fie idila...
Reîncepe exodul.
Păpădii negre
Mașină de scris din
vremuri oarecum multe
dar trecute... Ar reieși – un
nobil mecanism... proscris.
La locul ei
în mașina de scris a fost lăsată și banda
pe care
s-a uscat tușul cândva binefăcător.
Am apăsat o clapă,
două, trei din claviatură. În locul
unde se imprimau litere – abia sesizabili
nourași negri
minuscule păpădii de
probabil
nostalgie...
poate că și de
nedumerire că încă nu s-a decis
să fie decretată post-factum
ziua mondială a mașinii de scris...
Viori și mumii
În piramidele
egiptene este strict interzisă intrarea
cu violoncele sau viori în cutie. Cândva
s-au întâmplat peripeții, când unii
din cei dați drept interpreți de muzică clasică
(posibil chiar să fi fost)
au intrat în piramidă echipați exact
cum deja astăzi este interzis
după care și-au lăsat violoncelul, vioara în piramide
în locul lor în cutii scoțând mumia vreunui prunc de faraon
sau câteva mumii de pisici
și nu unele oarecare
ci din cele – pe piața neagră – cam
de valoarea unor viori
Stradivari.
Instrucțiuni în caz de calamități
La anumite
intervale de timp
Brigitte Bardot face turul celebrelor muzee pariziene
în care, de altfel, nu-i este permis să intre
ea fiind declarată persona non (arta) grata
însă apriga militantă în ce îi place a milita
de la o distanță de 50 de metri
la cât este lăsată a se apropia
le strigă supraveghetorilor, paznicilor
diverse instrucțiuni în caz de
calamități, situații extreme.
La Luvru
de-o pildă
le strigă cam așa:
În caz de incendiu
salvați mumiile pisicilor egiptene
abia după aia
dacă veți mai reuși
puteți scoate din flăcări și pacostea aia
zisă Mona Lisa!
Entropică
Mă vizitează în vis
alteori în ședințe de spiritism (pe care
de altfel
nu le-am avut niciodată);
pe scurt –
mă vizitează Buddha, Confucius, Mohamed
Newton, Einstein
sau, între primii trei și ceilalți doi, – Copernic
fiecare spunându-mi tot ce știe
însă de fiecare dată concluzia mea
e una și aceeași:
niciunul din ei nu știe
cât știa Socrate
care
nu știa nimic.
Autostopul
Când
pe Pământ
îngerul păzitor ridică o aripă
să nu crezi că el ar vrea să-și ia zborul
să te abandoneze.
Nu. Poate el
face autostopul.
Are de mers undeva
că n-o să stea viața întreagă
nedezlipit de tine.
Pur și simplu
în scurta lui absență
fii și tu mai precaut
mai cu ochii în patru.
Smartphone-ul
cere jertfe
Atâți inși aiuriți cu ochii pe display
dau cu capul în stâlpii de electricitate
în garduri
panouri publicitare
chioșcuri
stații de troleibuz;
dau cu capul în capul altor inși cu ochii fixați a
demență
pe dreptunghiul displayului...
Pe alocuri
asfaltul trotuarelor e însângerat.
Deocamdată
Vechi locomotive pufnesc din aburi
nou-născuți
de-o fierbințeală proaspătă de zahăr lichefiat, aripat
suflat de dorul plecărilor și chiar al intrigilor epice
la despărțiri pe peroane poetice. Știu, vi s-a întâmplat...
Osatura arhaică a lumii, coaste de
traverse, șine prelungi
rețele-n păienjenișul stațiilor de triaj crescând în tiraj
dus-venitul omenirii multiplicată prin ea însăși, sieși
element de bază, în universu-n extindere ca taină, miraj
de moto având celebrul vers al
vreunui genial călător
despre șinele de fier ce leagă cobză, fedeleș națiunile
cărora însă mișcarea, viteza TVG, azi, le dă dezlegarea
de a se amesteca, fără a-și uita, deocamdată, numele.
Născut la 5 ianuarie 1949 în comuna Negureni, fostul raion Răspopeni (act. Telenești), din Republica Moldova. Licențiat în jurnalism și filologie al Universității din Moldova (1972). A activat în presa periodică, de la redactor la redactor-șef: „Tinerimea Moldovei”, „Literatura și arta”, „Moldova”. A debutat cu placheta de versuri Aripă în lumină (1976). În ianuarie 1977 devine membru al Uniunii Scriitorilor din URSS; în septembrie același an, este eliberat din redacția ziarului „Tinerimea Moldovei” pentru promovarea spre publicare a unui eseu despre M. Kogălniceanu și Gr. Alexandrescu, ce contravenea liniei ideologice oficiale. În perioada 1990-1993 – vice-președinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Din 1993 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Mai mulți ani la rând – președinte al Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România, membru în Consiliul USR.
A publicat volume de poezie, proză, eseuri, interviuri și traduceri apărute la edituri din Chișinău, Iași, București, Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Nădlac, Constanța, Madrid.
Versurile și prozele sale au fost publicate în limbile albaneză, armeană, aromână, azeră, engleză, belorusă, bulgară, franceză, georgiană, germană, italiană, letonă, lituaniană, macedoneană, polonă, rusă, sârbă, slovacă, spaniolă, suedeză, tătară, turcă, ucraineană, ungară, uzbecă, vietnameză.
Cărți de autor i-au apărut în Franța, Rusia, Germania, Polonia, Azerbaidjan, Bulgaria, Serbia, Tatarstan, Ucraina.
Leo Butnaru este preocupat de avangardismul european, în special cel român, rus, francez, spaniol și ucrainean; a tradus cărți de Velimir Hlebnikov, Aleksei Krucionîh, Vladimir Maiakovski, Marina Țvetaeva, Osip Mandelștam, Anna Ahmatova, Boris Pasternak, Daniil Harms, Igor Bahterev, Leonid Dobîcin, Boris Poplavski, Nina Habias ș. a. A elaborat antologia de poezie universală, precum și antologiile „Avangarda rusă” (2 volume), „Avangarda rusă. Dramaturgia”, „Manifestele avangardei ruse”; „Panorama poeziei avangardei ruse” (2015), „Panorama poeziei avangardei ucrainene” (2017), „Internaționalizarea stepelor” (poeți semiți în poezia avangardei ruse).
Distincții și premii: Mai multe Premii ale Uniunii Scriitorilor din Moldova; Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1998; 2015); Premiul Național al Republicii Moldova (2002); Premiul Comitetului Director și al Consiliului Uniunii Scriitorilor din România (2008); Premiul Asociației Publicațiilor Literare și Editurilor din România Scriitorul anului 2009; Premiul „Constantin Stere” al Ministerului Culturii al Moldovei (2013); Marele Premiu și Cununa de Lauri la Turnirul de Poezie de la Neptun-Mangalia, organizat de Uniunea Scriitorilor din România (2016). Distincții de Stat ale Republicii Moldova și României.
în nopțile de vară se întâmpla
să mă gătesc de somn pe prispa casei.
Iar uneori nopțile erau atât de senine
erau atât de clare
încât aievea
sau, poate, doar în imaginația mea
de creștin prichindel mers la biserică
se părea că sus, sus
departe, stră-
departe se zărește cum licărește abia-abia
fulgurația ușor agitată a
nimbului vreunui înger.
Așa ceva.
ce vălurea ușor
abia-abia
hăt în culme de nadir
ar fi fost pur și simplu un fir
desprins întâmplător
din poala
Sfântului Patrafir
al Lui Dumnezeu.
Așa ceva.
dragostea celor trei
sau mult mai multe portocale
specimene solare
aproape supranaturale,
însă e de spus din capul locului –
oricâte ar fi la un loc
în al pârgului soroc
în amorul lor colectiv cele trei
sau mai multe portocale
nu pot fi considerate amorale
pentru că oricum am da-o
de vrem sau nu vrem
până sunt culese
apoi vândute fruct cu fruct
sau toate en gros, la hurtă – fiece grădină
de portocali pe rod
e predestinată a fi
un imens harem
și fiece portocală – o cadână.
Clătinat peste templu, indolent scuturând adagii și poeme.
Printre baghetele bambusului Buddha unui nor dolofan
Iscodește hieroglife, sugerate confucianiștilor de teme.
De foșnete murmurate ce se-nalță la cer sau coboară în tină,
Oglindită în negru adânc ca tușul din călimară, ad hoc oferită
De un heleșteu întreg hașurat de bambus prelungit în lumină.
mai mic
mai mare
însuși versul întreg ca lungime și dreaptă de spagat
pe care l-ar face muza inspiratoare
sau poate simpla trecătoare spre alt poem
sau spre alt poet
alt autor
de care i-ar fi ceva mai dor.
poziție spagat
pe covor
sau bârnă
în cazuri extreme pe asfalt
asta însemnând ca și cum convertirea plastică
în prezenta noastră realitate
a versurilor ei
grecești și antice
tentante cu liubovul ca eros și eres
fără rest și interes
ceea ce le și face mai multora pe înțeles
dându-le ghes.
vreun suprarealist boem
oarecât grizat
căruia în ceață Turnul Eiffel i se arată
leit Uriașa lui Baudelaire
ce face pe malul Senei spagat
sau
parcă la polul opus
minuscule piciorușe de vers
în vreun poem laconic
să zicem haiku
sau monostih
euro-japonez
ce nu pot avea piciorul de vers deloc mai mare decât
pășuțul pe care-l face Degețica
al cărui spagat nu ar fi nicicum mai întins decât cel
pe care-l întinde furnica
între două fire de rogoz aproape lipite între ele.
Sau cine mai știe ce gâzuliță-ființă
de infinite ori mai mică chiar decât o furnică;
gâzuliță-ființă puțin spus infimă încât
nu se poate împotrivi
nu poate fi contra la nimic.
din câte se înțelege
posibilitățile piciorului de vers sunt mai că
infinite
străvezii-subțirele
când în iluzie
când în toate cele.
mustangii Europei radiate
stafiile lor trecând aiurea prin noapte
la adăpat
spre Pripeatul cu mal de mătrăgună și mâl.
roșcați, cu orbitele ochilor holbate
dilatate de pustiul de singurătate
parcă proiectați pieptiș prin haloul Selenei
prin elipsele tulburi ale constelațiilor
ca prin niște porți sparte, dărâmate
prin care se strecoară și nălucile
pompierilor, soldaților lichidatori
mai marele lor semănând cu Richard al III-lea
în ceas de înfrângere, fatal
iar alții spun că pare-a fi Gorbaciov-secretarul
care strigă spre zările toate:
– A horse! A horse! Dau imperiul sovietic pentru un cal!
mulaj conservat în materia morții.
Luician Blaga
Când Pompei cu pompele lui nimeri sub labă de lavă
cât țârâitul de greier, scâncet de țânc
ori sfârâitul de lacrimă slabă se auzea, sâsâit,
fumegoasa lui și a lumii slavă
iar oase de om și de câine-prieten ajunseseră fosile umile
peste care parcă mereu apune ceva semănând a lumină moartă
prohodindu-se pe sine de sine însoțitoare; pe acolo
unde nimeni nimic nu oferă, nu pretinde, nu acuză, nu scuză, nu iartă
în stare de fapt resemnat-confuză
ca o grevă de cerșetoare sau
de vestale în vasalitate vernală
cu învolburări de petale din scrumuri letale, învăluitoare
plutind în absența vântului care atunci, la eruperi de lave
s-ar fi zbătut în miez de noapte exterminatoare
dăinuind doar în memoria turistică, migratoare
de azi până mâine deja demagnetizată
din destinul, spiritul, istoria orașelor nimicite
peste care vise nevisate, iluziile deziluzionate
dăinuie metafizic ca imaginabile naturi moarte
peste morțile omului și câinelui din Pompei
monstruos monumentalizate
la care – fii atent – sunt avertizare
că și în interiorul tău ar putea erupe Vezuviul
făcându-ți prăpăd în destin – deci gândește-te
vezi dacă ai fi gata să treci prin lavă
prin cădere de pietre, prin vâlvătăi
din propriul tău destin pe tine însuți de-a te salva
ca pe un om
sau ca pe un credincios câine
din Pompei...
și hipnoză de pur adevăr
că mă pomenisem în plină avangardă ca în
rebusul unui enigmatic cadru și card
în alternanță cu o rață sau o paiață
printre rânduri și cârduri de boboci piuind pe Răut
sau țopăind legănat prin hudițele strâmte ale Negurenilor noștri
pe sub piatră de gard
trăind sentimentul tot mai limpede și mai indicat de pus
în poem sau în pictură
simțindu-mă euforic, pe alocuri sigur ca
între negrul din pătratul lui Malevici
și alb-negrul din povestea lui Harap Alb.
descălecărilor și delectărilor mele rustice
deja molcomite-n surdină prin parcuri chișinăuiene care
nu semănau, nu cu tihnita din părinteasca noastră grădină
sau din iatacul în care primele mele metafore se infiltrau cam ciudat
printre ecuații și sinusuri sinuoși, cranieni și trigonometrici
pe cate urma să-i înșirui în fața cam plictisitei comisii
la examenul de stat.
interesul pentru realismul socialist se sinucidea
încât avangarda își plasa garda prin caietele mele
la care reveneam cu citate și cicatrici
de prin cărțile futuriștilor dezinhibate ca vers
în lipsa de tacturi distincte (cum s-ar zice, discurs deloc tacticos)
ori prin prozodia încheiată la toate rimele strofelor, la care chiar și azi
în vremea acestei lecturi libere
parcă ar mai încerca să redacteze ceva, abătut și noptos
cenzorul proletar; ca și cum ar recidiva
eminența cenușie-a catastrofelor.
discursul fiind diluat, retușat pe margine de secol
și de război
pe buză de hău
în care se învolbură deja ecoul cutremurat
al viitoarelor prăbușiri de neevitat
prin Europa, în cea mai mare parte – la ruși
încât sfâșietoarea exclamație O! demențială
ce arată ca o gură strâmbă
sau precum pătratul negru al lui Malevici
■!
în care
cenzorul catastrofelor chiar și în finalul acestei mărturii îndeasă
un căluș de smoală.
sau coșcogea roman comparat – bineînțeles frumos,
plastic, dar exagerat – cu un întreg univers)
se află între inutil exces de entuziasme
și inutile regrete – în cazul în care textele sunt nițel filosofice
sau destul de înțelepte. Totul e indeterminare,
expectativă și eternă lipsă de răspuns la
Predestinația Predestinațiilor: care e (domnule
sau chiar Dumnezeule-Doamne) sensul vieții?
Totul
e jocul balanțelor de cântare
electronice sau încă de până la potop
în vreo oarecare dugheană
prăvălie prăvălită în inactualitate
în arhaicitate
cum de altfel se întâmplă cu unele curente și școli
deplin literar-testamentare
sau doar pe jumătate
dătătoare de texte între inutil exces de entuziasme și
inutile regrete din acele texte ce sunt ca stoluri de egrete
pescuindu-se pe ele însele prin lung de fluviu
sau prin delte
în care în mare secret fie spus
de Igrec sau Ics
se varsă și temutul fluviu terminal Styx
în negru-i apus
exact în modul în care l-ai și spus
despre inutile entuziasme, inutile regrete
spre care deja mintea nu mai vrea să te poarte într-acolo
unde textele sunt nițel filosofice
sau destul de înțelepte
ca stoluri de egrete coborâtoare întru odihnă
(până la următorul pescuit)
pe pietre funerare care de fapt sunt
adevăratele pietre filozofale – niște sloiuri eterne
pentru provizoriu mormânt.
Pagina cu Margareta
La ora 14.35 îl așteaptă aeroportul.
Pentru tine, dragă Margareta, mai are
două sau trei ore de lectură
și desfătare.
în luciul lacului unghiilor
și oja buzelor tale
răsăritul zilei își joacă nuanțele roz
reflectate, iată,
peste stradă, în față –
în Patriarșie Prudî
pe unde Bulgakov
cândva
își scotea la plimbare Behemotul
de altfel, precum se spune și la pagina 77
la care
cu gândul înfrigurat că îl așteaptă aeroportul
el îndoaie fila.
Apoi
cravatei îi înnoadă nodul...
Reîncepe exodul.
dar trecute... Ar reieși – un
nobil mecanism... proscris.
în mașina de scris a fost lăsată și banda
pe care
s-a uscat tușul cândva binefăcător.
unde se imprimau litere – abia sesizabili
nourași negri
minuscule păpădii de
probabil
nostalgie...
să fie decretată post-factum
ziua mondială a mașinii de scris...
cu violoncele sau viori în cutie. Cândva
s-au întâmplat peripeții, când unii
din cei dați drept interpreți de muzică clasică
(posibil chiar să fi fost)
au intrat în piramidă echipați exact
cum deja astăzi este interzis
după care și-au lăsat violoncelul, vioara în piramide
în locul lor în cutii scoțând mumia vreunui prunc de faraon
sau câteva mumii de pisici
și nu unele oarecare
ci din cele – pe piața neagră – cam
de valoarea unor viori
Stradivari.
Brigitte Bardot face turul celebrelor muzee pariziene
în care, de altfel, nu-i este permis să intre
ea fiind declarată persona non (
însă apriga militantă în ce îi place a milita
de la o distanță de 50 de metri
la cât este lăsată a se apropia
le strigă supraveghetorilor, paznicilor
diverse instrucțiuni în caz de
calamități, situații extreme.
La Luvru
de-o pildă
le strigă cam așa:
În caz de incendiu
salvați mumiile pisicilor egiptene
abia după aia
dacă veți mai reuși
puteți scoate din flăcări și pacostea aia
zisă Mona Lisa!
alteori în ședințe de spiritism (pe care
de altfel
nu le-am avut niciodată);
pe scurt –
mă vizitează Buddha, Confucius, Mohamed
Newton, Einstein
sau, între primii trei și ceilalți doi, – Copernic
fiecare spunându-mi tot ce știe
însă de fiecare dată concluzia mea
e una și aceeași:
niciunul din ei nu știe
cât știa Socrate
care
nu știa nimic.
pe Pământ
îngerul păzitor ridică o aripă
să nu crezi că el ar vrea să-și ia zborul
să te abandoneze.
face autostopul.
Are de mers undeva
că n-o să stea viața întreagă
nedezlipit de tine.
în scurta lui absență
fii și tu mai precaut
mai cu ochii în patru.
dau cu capul în stâlpii de electricitate
în garduri
panouri publicitare
chioșcuri
stații de troleibuz;
pe dreptunghiul displayului...
asfaltul trotuarelor e însângerat.
de-o fierbințeală proaspătă de zahăr lichefiat, aripat
suflat de dorul plecărilor și chiar al intrigilor epice
la despărțiri pe peroane poetice. Știu, vi s-a întâmplat...
rețele-n păienjenișul stațiilor de triaj crescând în tiraj
dus-venitul omenirii multiplicată prin ea însăși, sieși
element de bază, în universu-n extindere ca taină, miraj
despre șinele de fier ce leagă cobză, fedeleș națiunile
cărora însă mișcarea, viteza TVG, azi, le dă dezlegarea
de a se amesteca, fără a-și uita, deocamdată, numele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu