TRISTĂ MELODIE VESELĂ

 Leo BUTNARU

ÎNTRE YES-EU

PROZĂ

PEOZIE

Necazuri cu fericirea

Când încetase deja să mai caute fericirea, mulțumindu-se cu strictul necesar al unei existențe tihnite, îl găsi fericirea pe el!, dovedindu-se că ei se căutau reciproc, însă în epoci diferite, din motive diferite.
Dar asta e: fericirea dădu peste el, curmându-i tihna. Ar putea spune că asta se întâmplă chiar într-un mod barbar de a da peste om și a-i impune o mare abundență în toate pe care el deja nu mai este în stare să o suporte.     
În fine, oarecum traumatizat de neașteptata beatitudine, chiar dacă fericirea e oarecum incompatibilă cu înțelepciunea, omului nu i-a rămas decât s-o dea totuși în oarece filosofie, constatând ce prăpastie uriașă se poate căsca între liniștea sufletească și fericire. Unde mai pui că, din nefericire, era imposibil să includă fericirea în testamentul său. Cum, de altfel, aceasta nu se transmite nici prin ereditate...
 
Naveta amânărilor
 
Trebuie să recunosc că noi, eu și cu alter ego, precum orice altă fire dedublată, uneori suntem cam lăsători unul pe seama celuilalt, eu amânând de pe azi pe mâine, alter ego amânând de pe mâine pe azi.
Alteori chiar încercăm senzația că nu am fi doi, ci trei în unul singur, cel de-al treilea amânând de pe ieri pe mâine, încât se ițește logica senzație că, de fapt, noi am putea fi chiar patru în unul singur, cel de-al patrulea amânând de pe mâine pe ieri.
Ar mai exista și combinația amânării de pe ieri pe azi, deci și cea inversă – de pe azi pe ieri, încât vă dați seama că mai e nevoie de alți doi alter ego, adunați cu ceilalți patru și sălășluind-amânând în unul singur.
Așadar, acesta ar fi un mod de navetă a diverselor moduri (sau... șmecherii?) de-a amâna, pentru a stimula – paradoxal! – intensitatea existenței insului răspândit în sine ca o mulțime și tot a-mânând… – ba nu, mânând, mânând! Mânându-se înfiorat, înfrigurat pe sine-multiplul de pe azi pe mâine, de pe mâine pe azi, de pe ieri pe mâine, de pe mâine pe ieri, de pe ieri pe azi, de pe azi pe ieri ca o permanentă accelerație de situații, de împrejurări ce împrejmuiesc, larg, sinele său, mulțimea sa din unul singur. Cu popularea și populația de sine.
Iar când de aici încolo se poate ajunge la popularitatea de sine în sine, intervine Marele Eu Universal, care anulează toate pluralitățile, înglobându-le în Unicul Sine, astfel că tu, el, noi, voi, ei devenim substanță pentru acest Mare Eu Cosmic, parte insignifiantă, s-ar părea, dar intens gânditoare, cât o vâltoare cu miliarde de trestii, însă transcendentă (în caz contrar omenirea ar fi răpusă de marele plictis, de anemia lehametei generalizate).
 
 
A viețui
 
De cele mai multe ori, diminețile mi-e bine pe suflet, mi-e luminos în mine și sunt – simt cu certitudine – un umanist aproape desăvârșit.
Seara, deja modificat de întâmplări de peste zi, simt că a rămas destul de puțin din umanismul meu auroral, de unde și posibile vise urâte ce mi se pot întâmpla, din care mai totdeauna mă trezesc cu bucuria că, iată, curând e dimineață și-mi va fi bine pe suflet, va fi luminos în firea mea și eu voi simți cu certitudine că sunt un umanist aproape desăvârșit… Chiar dacă – asta e! – mai este și el încercat de unele puseuri de trândăvie. Așa, ca o spuză de fericire fără motiv. (Am vrut să zic: motivul fiind de fapt pur și simplu faptul de a viețui.) Un fel de stare de parcă stai tu așa, fără griji, în eternitate, în infinit, ca și cum așteptând să(-ți) vină oarece de la sine…
Poate că chiar această spuză de fericire… de a viețui...
 

 
Cam aceeași situație
 
Poetul și muza… – păi, până astăzi situația mai rămâne confuză, neștiindu-se dacă (în realitate sau, fie, în mit) poetul trebuie să boteze muza sau muza să boteze poetul. Este cam aceeași situație cu oul și găina, neștiindu-se cine a fost la început, el sau ea…
Însă chiar dacă în ierarhia ereditară situația se menține neclară, mi-am zis că ar fi bine, totuși, să-i găsesc, să-i potrivesc muzei poeziei mele un nume solemn de botez (nu prea pompos, dar cu adevărat frumos) sau, pur și simplu, unul laic, de adresare familiară atunci, când, iată, precum acum (nu sub bolți colosale, nu înaintea altarelor strălucitoare, ci într-un apartament urban, în fața unui obișnuit computer universal), stăm noi în doi și punem poezia mai întâi – pe picioare, apoi – la cale…
 
Cel de la început…
 
Ciudat, dar și astăzi, după noian de ani trăiți, uneori mă încearcă sentimentul că sunt din nou cel de la început, care încă nu fusese la nicio înmormântare… Însă, citind astea, cineva ar putea confunda epocile, jumătatea secolului XX cu timpurile lui Cain, Abel și Set, pentru că, uneori, mă încearcă sentimentul că eu aș fi unul din ei, cei care încă nu fuseseră la o înmormântare până în momentul în care a murit primul om, chiar întâiul care apăruse pe pământ, Adam, tatăl lor… Și al tuturor...
 
Ghici ghicitoarea mea
 
Pomul vieții nu are mare lucru în comun cu primăvara – el nu înflorește obligatoriu în mai, putând să o facă iarna, toamna sau vara.
Pomul vieții nu are nimic esențial în comun cu vara – fructul lui nu se coace obligatoriu în iulie, august, putând să se pârguiască în miez de iarnă, primăvară, toamnă.
Pomul vieții nu are nimic în comun cu toamna – el nu se desfrunzește obligatoriu în octombrie, putând să o facă în aprilie, februarie sau iunie.
Pomul vieții nu are nimic în comun cu iarna, când e ger de crapă lemnul, inclusiv tulpina pomului, scândura sicriului…
…Ghici ghicitoarea mea: cu ce, cu cine are ceva în comun pomul vieții?...
 
 
Doftorind cărți
 
Cărți vechi. Le recitesc, având la îndemână cleiul, lipiciul, mici fâșii de hârtie, foarfeca.
Citesc și doftoresc cărți vechi.
Benzi de lipici cu care am consolidat pagini, interiorul cotorului de tom, par străvezii semne de cartea în lecturi reluate.
Chiar așa, din vreme în vreme repar câte o carte.
Dar nu am prea mare dar/har la doftoritul computerului.
Însă în ambele cazuri – Gutenberg(hian) și Gates(ian) – înțeleg unul și același adevăr Heraclit(ian):
Niciun cititor nu poate să intre în lectura aceleiași cărți de două ori, deoarece nici lectura și nici cititorul nu mai sunt cum au fost. Unul, unii putând deja nici să mai fie...
 
 
Pe principii de egalitate
 
Nu mai e cazul să o spun că biblioteca e un model de democrație sui generis, iar prin democrație e, mai ales, un perfect exemplu de egalitate, astfel că vreunui bibliotecar foarte sensibil, ce e în stare să audă cu întreaga sa fire, nu doar cu timpanele, uneori i se întâmplă să distingă cum, din raft, câte o carte le strigă celorlalte biblio-surate:
 – Eu am 222 de pagini! Cine dintre voi are, nici mai mult, nici mai puțin, decât exact 222 de pagini?! Pentru ca să nu mai fim la cheremul cititorilor mofturoși și cam leneși, ci, în deplină egalitate de efort, să ne citim reciproc una pe cealaltă!
(E drept, în acest caz ar fi vorba de un fel de democrație nițel rigidă, constrângătoare...)
 
Crăparea oglinzii
 
Cu privirea lui, Maldoror (sau poate Behemot ori, nu este exclus, ambii, fiecare în parte, sau în pereche) crăpa oglinda. Privirea care e muchia de cuțit a celei mai dure comparații – diamantul geamgiului (nu cel de pe degetul soției acestuia), scânteierea dorinței în luciul cheliei – pardon – cântăreței chele.
Însă nu este exclus ca în ecuația privire/oglindă să intervină intempestiv duhul suprarealistei Leonor Fini, celebră paletistă (era pictoriță, opera cu paleta, deci nu e vorba de vreo jucătoare de tenis, îmbrăcată ca balerinele, însă lovind ca boxerii) care, la 90 de ani, și-a dat duhul în apartamentul său din Paris în compania a doi amanți și a 17 pisoi persieni, cărora le era îngăduit să doarmă în același pat cu stăpâna și să mănânce la aceeași masă cu ea.
Exact: și Leonor ar fi putut despica oglinda, odată ce se spunea că ea, cea de o grațiozitate angelică, avea o privire de diavoliță, pusă în evidență și de agresivitatea ei italiană, eleganța scandaloasă, fantezie și pasiune, dându-și duhul, spuneam, în tovărășia amoroasă a doi amanți (așa i se păreau că i-ar fi fost), la o sută fără zece ani ce se afla.
Ei, câte își mai imaginează omul, dar mai ales femeia chiar și pe patul de moarte... Plus că, de la o vârstă încolo, amorul îți propune să vă jucați de-a baba oarba...
 
 
Trista melodie veselă
 
Trista melodie veselă (de altfel, ea poate fi confundată cu vreo veselă melodie tristă) mai că uitată, ca și cum rătăcită prin vreun depozit de arhaisme folclorice...
Într-o școală, la o mică petrecere de după întâlnirea scriitorului cu elevii și cadrele didactice, cineva dintre gazde prinse a cânta chiar acea tristă melodie veselă:
„Băutură am și-acasă,
Nu-i așa de mângâioasă”.
„Cum vine asta: băutură mângâioasă?”, întrebase părinții poetul pe când era copil.
„Cum să-ți spună ție mama, Licușor?…”, începuse să răspundă mama, însă fără a duce răspunsul la capăt.
 „Cum vine asta: băutură mângâioasă?”, întreabă scriitorul cadrele didactice.
„Cum să vă spunem noi?…”, parcă începuse să răspundă directorul, dar nu avu dar să ducă răspunsul la capăt.
„Doar intuim ce însemnă băutură mângâioasă”, spuse cineva dintre cadrele didactice.
„Ei, cântecul e de tare demult… Nu cred să mai trăiască în sat cineva care ar putea să ne spună ce se avea în vedere…”, se dădu cu părerea bibliotecara școlii.
Iar musafirul prinse a înțelege că nu e chiar așa: acasă, băutura nu i-ar fi mai puțin mângâioasă, și, mulțumind, el își luă rămas bun de la gazdele primitoare, didactice și cântătoare…
 
 
Auxiliarul în existență
 
Ar fi bine dacă omul nu ar pierde timpul (vieții, firește) cu atâtea motive de bucurii auxiliare, trăindu-și doar bucuriile esențiale, cu anvergura cuprinzătoare, ca lunga respirație ritmică a frazelor din Iliada, prelungi ca ecourile de invocare, cândva, a zeilor la Delfi (unde Octavian Paler – eram în preajma lui – din când în când se oprea și parcă le auzea).
Eu unul cred că prea marea importanță care li se acordă bucuriilor mărunte (le-am zis auxiliare) e din cauza neîncrederii omului în propriile sale forțe, în energiile miraculoase ale sufletului său. E rău că în destinul său astfel de bucurii insignifiante ocupă un loc impropriu străin. Asta e de parcă s-ar lua copiile (fie și ale capodoperelor; bucuria ar fi și ea o capodoperă a sentimentelor omului) drept originale.
Bucuriile auxiliare nu stimulează, ci frânează. Ceva din firea omului. Ceva dinafara firii omului. Și omul nici nu simte cum se face o fraudă de importanță între bucuria adevărată și cea auxiliară. Dar, precum zicea poetul: Dar se vede, frate, altfel nu se poate...
 
De precizat
 
E de precizat ceva și cu sintagma asta de foc veșnic… Odată ce chiar soarele se va stinge peste, se zice, cinci miliarde de ani, iar pământul se va pustii chiar și mai înainte, sigur că e ceva de precizat cu locuțiunea asta foc veșnic… Da, în legătură cu faptul (din foarte viitor, dar care, totuși, se va întâmpla) că, până la urmă, lumea va dispărea și ea, pentru totdeauna. Încât omenirea nu va fi fost decât o pauză activă a vieții… Exact: în neant, viața omenirii nu va fi fost decât o pauză (fie și de un miliard de ani, dar numai atât). O pauză pozitivă, să zic… Iar restul va fi tăcere de dincolo de trecere… De nu se va auzi nici măcar freamătul flăcării focului veșnic...
Însă, deocamdată, omenirea susține examenul la propria sa istorie: viețuiește. Examenul e la istoria sa pe viu. Și foc... veșnic.