luni, 4 aprilie 2022

90 DE ANI DE LA NAȘTERE

 


Text integral                                              

Pe timpuri, mi s-a întâmplat să citesc la Chișinău, în sala de lectură a Bibliotecii Naționale a RSS Moldovenești, unele texte ale lui Fănuș Neagu publicate în reviste bucureștene. Erau tablete savuroase despre fotbal sau pagini din viitoarele cărți cu prieteni. Și ele învederau tocmai ceea ce spusese  baronul Buffon: Le style est l'homme meme. Sau invers. În 1993, Fănuș Neagu îmi mărturisea, într-un interviu pentru revista „Ateneu”, că da, a creat un stil, „însă nu i-aș sfătui nici pe prietenii mei din Basarabia, nici pe prietenii mei din România să urmeze stilul meu, pentru că stilul meu pot să-1 fac doar eu și este foarte greu de dezvoltat, fiind un stil de nebun, de fost nebun, și cei care mă urmăresc fac numai o pastișă. (...) Stilul meu e ușor de imitat, dar e greu de susținut”.
Tot la începutul anilor nouăzeci, în grădina Casei Artei din Galați, mi-a fost dat să văd unul din carnetele de note, de lucru ale lui Fănuș Neagu care, din vreme în vreme, în jariștea  discuțiilor, nota ceva, apoi îl închidea. L-am întrebat cu discreție dacă aș putea răsfoi așa, fugitiv, acel carnet cu coperți roșii spre stacojiu, format 10x20 cm. „Da, îți permit, zise maestrul, zâmbind, dar să nu spui nimănui!” Însă uite că... spun, totuși. Filele erau acoperite cu fraze, cuvinte aparte, perechi, triouri de cuvinte; cu săgeți de vectori ce indicau spre posibile alipiri unele cu altele. Printre ele se aflau și înscrisuri, notițe „hăcuite”, tăiate cu pixul. Nu era greu de priceput că frazele „anulate”, scoase din joc, fuseseră deja folosite în texte, contexte, volute stilistice, aluviuni metaforice acaparante.
Acum, simt oarecum ciudată această revenire memorialistică la blocnotesul răsfoit sub magnoliile înflorite în grădina gălățeană. Uneori, când mi se întâmpla să citesc vreun text relativ nou al lui Fănuș Neagu, mă gândeam că – de ce nu? – unele din secvențe se vor fi aflat, preparatorii, între tartajele roșii-stacojii. Posibil și unele perle din următorul fragment: „Comisoaia se schimbă în fata din Priboiul Dunării, care-și întinde rujul pe buze cu un băț de chibrit, poartă brățări la glezne și inele de argint pe deștele picioarelor și e apucată de năbădăi la apusul soarelui... Nu se știe de ce, avea impresia că pădurii de salcâmi îi era drag numai de ea, Comisoaia, și gândul o ducea spre Casa Venețiană, unde fusese ademenită de marinari cu o crenguță de coral. Pe Genia o plăteau cu mărunțișuri din bazarurile orientale: iminei de marochin, halate brodate cu chipuri de arăboaice și versete din Coran, iatagane pentru copii împodobite cu perle de sticlă, ibrice de aramă. Stimulii unor aventuri cu începuturi leneșe, totodată și-a unor crime la marginea timpului, cafea, smochine, portocale, coniac Metaxa, butoiașe de bere, vin din insulele grecești, dans din buric și peste toată Dunărea în asfințit, tavernele, foișoarele bordelurilor de pitici, ulcele cu sânziene și trifoi roșu, comenzile gradaților din câmpul de instrucție al batalionului disciplinar – soldații goneau în cerc, ducând în spinare ranițe pline cu oase împuțite de la abator, haite de câini hămesiți goneau după ei, lătrând înspăimântător – norocul de neînchipuit al Venețianului cu gușa dublă și fața plină de negi, mutrele contrabandiștilor de tutun, mereu se nimerea unul cu nervii în batistă și era azvârlit pe geam și iar Dunărea, vapoarele fabuloase, malul depravat, țigănci împerechindu-se cu haimanale din port, câte-o înjunghiere, licurici scăpărând în buturugi, un soldat lingând cizmele gradatului de putere, asfințitul plin de suferință, noroc și taine măsluite, rolul imaginativ al stelelor, mirosul de iarbă amestecat cu mirosul catranului topit de atâta zăduf, icoana naivă a Măcinilor, actorul bețiv, evreu la origine, murmurând cu smerenie, la tejghea, spre a stoarce mila barmanului: Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Sfântul Duh și aceștia trei una sunt, oglinzile din camera secretă, compunând și recompunând trupurile Deliei și Geniei, lungite goale pe divan, cu câte-o lumânare aprinsă, înfiptă-n cur ca să ațâțe, să reîmprospăteze și să sălbăticească patima jucătorilor de cărți, pisica galbenă de pe umărul Geniei, ficțiunea mărșăluind pe pereți că nu există neîncredere și moarte, ci numai viață nărăvașă, cururi destoinice gata să se schimbe oricând în sfeșnice, oraș dăruit veseliei, două gemene dulci, fermecătoare, pietroase, dulci, dulci, dulci, justiția hazardului, bețigașe aromate fumegând în farfurii scumpe, feciorii armatorilor, înecați în briantină, barbaria cinstită a rostogolirii zarurilor, porumbei jucători și luna ca un fel de gălbenuș azvârlit cu lipsă de tact în ibricul cu cafea – dar și ea despuiată de haine, putoarea de lună…” – și tot așa, metaforic, analogic, poetic în alte pagini din Partida de pocher, 1994, în care, ca și în majoritatea narațiunilor prozatorului-poet apar memorabile metafore cu luna și semiluna, europeană sau orientală, cu apele Dunării și tot ce se oglindește în ele, cu sălciile și peștii știobâlcăind, grâne, pelin, păsări fel de fel, cai și porci sălbăticiți pe Insula Mare, bărci, șlepuri, vapoare, felinare în portul Brăilei, șiruri de care, căruțe (Dumnezeule, și câte povești cu căruțe care și-au rupt roțile în viroagele drumului spre Brăila!), sâni dezgoliți, învârtejiri de nisip, crivăț dinspre miază-noapte, vânt dinspre miază-zi („vântul stăpân peste tot sângele și (care) ne urmărește până la moarte”), stufărișuri și păpurișuri, iepuri și vulpi, sălbăticiuni cu duiumul, fântâni („văduve de lemn”), cocori, lebede, nagâți, lăstuni, vulturi și câte alte „minuni” ale lumii danubiene și ale Bărăganului, care animă obsesiile, intențiile, faptele de a crea și de a trăi (în) magie, vrajă, fantome, realități și irealități ce copleșesc sau chiar subjugă imaginația cititorului, coerența povestitului fiind dereglată sau, poate, chiar nici nu a existat în narațiune, temporalitatea aparținând fantasticului, aventurii sufletești, iar înainte de aceasta – aventurii limbajului în libertatea plăsmuirii textului, în slobozenia și imprevizibilitatea metamorfozelor, răsplămădirii, sugestiilor, uneori ducând la un adevărat paroxism al configurării liniilor de subiect niciodată urmate până la capăt și totuși închegate într-o regie cât de cât limpede, care „nu există decât în închipuirea unui stilist, în sensul înalt al termenului, care privește lumea prin fantasmele sale” (Eugen Simion), „Bulimie metaforică; baroc de viziune și de scriitură” (Eugen Negrici).

joi, 31 martie 2022

INTEROGAȚII LA ZI: MAI E SAU NU MAI E?

 


Leo BUTNARU
 
Pandemia de SARS-CoV-2 dă semne de retragere. Europa începe să se relaxeze. Cu prudență, interdicțiile se ridică una câte una. Putem, așadar, să încercăm un prim bilanț al experiențelor trăite în cei doi ani de la primele cazuri de la noi.
Cum vă simțiți, psihic și fizic, după atâta amar de vreme de distanțare socială, izolare, carantină?
– Mă tem că încă nu e o perioadă de relaxare... confortabilă. Mai e până lumea ar reveni la normalitate. Însă în plăpândele, încurajatoarele impulsuri de optimism încerc să-mi organizez adecvat emoțiile și observațiile, achizițiile și pierderile sufletești, cuvintele și tăcerile. Pentru ieșirea din situații și complicații speciale, constrângătoare, e nevoie să pot (re)crea o stare de spirit pe potrivă, adecvată, dar mai ales operativă, posibil chiar creativă, din ce răzbat(e) din exterior, din lume, către mine și din ce pot trimite eu în exterior, în lume. Lumea deja pregătită, parcă, pentru o mai mare libertate de interacțiune. În speranța că în această primăvară deja coroanele caișilor înfloriți nu ne vor mai părea măști antivirus...
– Teama de boală v-a stimulat sau v-a inhibat inspirația?
– M-a stimulat altfel, parcă, în încrâncenarea de a nu abandona, de a nu renunța, de a nu dispera. Până la carantina cu diversele ei opreliști, fiecare dintre noi avea deja un mod curent și, în oarece măsură, posibil eficient, de a colabora cu presa culturală, literară, cu editurile. Mi-am pus în aplicare planurile schițate din timp, de traduceri, să zicem. Pe de altă parte (a orizontului!), ca și colegii noștri, am și ratat întâlniri, simpozioane, lansări de carte, deplasări, chiar peste mări și țări (atâtea jurnale de călătorii au rămas nescrise!).
Bineînțeles, fără apanajele și ritmurile existențiale firești, deci și de activitate, caracteristice unor existențe umane normale, viețile noastre sunt oarecum altfel decât puteau fi. Pandemia e o carență gravă, ce reduce omul, societatea la semi-existență. Ea „umblă” la firea, la caracterul oamenilor. Pe unii făcându-i ceva mai sentimentali, mai buni, mai generoși, pe alții – mai aspri la suflet. Pe unii îi mobilizează, le ridică tonusul existențial, pe alții îi dă în indiferentism.
Ca și unele râuri, viețile anumitor oameni au ajuns să aibă și „brațe moarte”, părăsite de seve, de ape, în care nu au mai ajuns răsfirările de unde și, poate, odată cu ele, peștișorul de aur. Iar barometrul autosupravegherii ne-a arătat, din vreme în vreme, cât de nefricoși, rezistenți și inventivi suntem, dacă suntem, în fața amenințărilor, când aflam că un prieten, un coleg, o bună cunoștință s-au călătorit spre Câmpiile Elizee. Pe care i-am văzut, de rămas bun, doar prin gemulețul sicriului pecetluit. A trebuit să înțelegem și să acceptăm (ce alta am fi făcut?) că suntem vulnerabili până la neputință în generala sau... personala pande-mie, pande-ție, pande-lui... Etc., așijderea și la plural... Pentru că ar fi doar un pas, un întins de mână, alteori și mai puțin, de la pandemie – la pandalie.
Și poate că inspirația și-a cam diminuat... rația. (Cine și cum ar putea-o măsura, ca intensitate, fie în zile propice, fie în derute și tristeți?!) În claustrare, nu prea înaripare. De inspirație. Unde e mască și zăvor, nu e prea putință de zbor. Al inspirației. Când libertatea e stingherită, e rație, altfel ești vizitat de muze, de inspirație. De la pandemie se cam face sumbru în imaginație, în fantezie. Creatoare. În consecință, claustrarea pretinde reacomodare, reorganizare, poate chiar reorientare de sine. Și destine. Mai multă lume și-a procurat calculator, iPhone, s-a conectat la internet. Și ceva mai multă singurătate. Unii pământeni s-au retras și mai mult în propria fire sau au învățat să tacă. Alții au învățat limbi străine și s-au răspândi prin mahalale facebookului, sporovăind, enervându-se unii pe alții.
Iar eu, înainte de toate, mă gândesc la cei care s-au apropiat de literatură – proză, poezie, având lecturi mai variate, mai pe așezate. Mă gândesc la cei care au devenit mai sensibili, mai inteligenți. Cu spiritul mai sănătos. Pentru că, în pandemie, nu s-ar fi putut să nu se înmulțească numărul lor.
– Claustrarea poate declanșa resorturi artistice neașteptate? Nu cumva pandemia ne-a reinventat ca ființe sociale?
– De fapt, la orice vârstă de creație s-ar afla scriitorul, resorturile artistice care îi declanșează un subiect, o metaforă, un simplu adagiu (ca literatură... la minut, sau chiar literatură... la clipă!), sunt surprinzătoare, ca și cum neașteptate. Iar claustrarea ți se insinuează în destin dihotomic – și devastator, și creator. Uneori creezi ceva chiar despre acest mod de devastare, de dezamăgire, de cvasi-pustiire. Inclusiv despre modul conștiinței și subliminalului tău de a se împotrivi neplăcerilor sau poate chiar nenorocirilor, oarecum și mutilatoare de existență ce fusese, ca ieri, ca acum doi ani, parcă firească, ce-și urma un curs cât de cât previzibil. 
 
Apostrof
2022, Nr. 3

sâmbătă, 19 martie 2022

 

 

Barbu CIOCULESCU (10.VIII.1927 – 19.III.2022)

 

TREBUIE SĂ AI TALENTUL EXPERIENȚEI

 

– Stimate domnule Barbu Cioculescu, ieri a fost anunțat laureatul Premiului Nobel pentru literatură, italianul Dario Fo. De fiecare dată când aflați de o atare decizie a Academiei suedeze, trăiți vreun sentiment special?

– Iată ce se întâmplă: sentimentul este întotdeauna de interes. De interes oarecum dinafară, pentru că pe mulți din laureații Nobel nu-i cunoaștem. Nici pe departe premiații-scriitori nu sunt de o asemenea notorietate, încât să fie cunoscuți și în România. Lasă că și chiar de-ar fi cunoscuți în Țară, nu neapărat ar trebui să-i cunosc și eu. Însă, aceste premii se dau după niște criterii relativ curioase, încât nu întotdeauna primează elementul pur literar, pur estetic. Pe de altă parte, sunt 148 de țări și un număr de limbi incalculabil, încât e ca și cum ai trage un număr câștigător dintr-o pălărie. Sunt pe urmă bucuros să pot citit traduceri din acea operă, mai cu seamă dacă este vorba de poeți. Dar, în genere, nu constituie pentru mine o paradigmă. E un eveniment printre altele. Pentru că sunt atâtea premii în lume și cel puțin în Franța două-trei la fel de importante, poate că mai la obiect, ca să zic așa, care nu sunt acordate pe criterii nu neapărat literare.

– Sunteți preocupat (și) de Caragiale și, fără a ne exalta prea mult orgoliul, ni l-am putea imagina și pe le luând Premiul Nobel?

– În timpul vieții l-ar fi meritat cu prisosință. Mai cu seamă că astăzi în lumea întreagă se știe că există un dramaturg universal puțin cunoscut. Când i se joacă „O scrisoare pierdută” într-o capitală îndepărtată, are atâta succes, încât în Peru s-a crezut că este vorba de o mistificare,  în realitate, adică, piesa fiind scrisă de un peruvian și trecută pe un nume străin. Ba chiar și în Japonia, ceea ce m-a uimit în mod special. Așadar, Caragiale ar fi meritat Premiul Nobel, cum l-ar fi meritat și Creangă.

– Astăzi, în viața social-politică românească se mai pierd  scrisori. Oare ele sunt „găsite” de scriitori, precum se întâmplase în cazul lui Caragiale?

– Fiecare scriitor aleargă după capodoperă. Însă este o mentalitate modernă, este mentalitatea scriitorului profesionist nu neapărat prin vocație, ci prin situație. Caragiale, fiindcă vorbeam de el, n-a „accedat” la această mentalitate. Spre norocul lui, spre norocul nostru, în același timp, pentru că în felul ăsta ne-am bucurat de o operă în care nimic n-a fost căznit.

Ce-aș putea să spun mai mult despre aceste scrisori care se pierd? Trăim într-o epocă foarte, foarte diferită de a lui Caragiale, chiar dacă îl înțelegem și chiar dacă îl îmbogățim prin straturile noastre care vin precum acele rânduri de lac pe care le dau chinezii pe un obiect, până când el își schimbă aproape substanța sub care se află lacul.

– Ca să invocăm titlul unui volum de nuvele pe care le-ați semnat, sub bolțile acestui Palat al toamnei, aici, la Neptun, v-aș întreba ce înseamnă, de fapt, pentru dvs. munca literară. Că vă justificați viața, destinul?

– Iată ce pot să spun la o anumită vârstă: munca literară reprezintă întâi de toate un exercițiu de luciditate. A scrie în fiecare zi, nu două-trei rânduri, ci două-trei pagini, păstrează ceea ce în sport se numește antrenament. A ieși din mână, a ieși din formă reprezintă un chin și o mare primejdie. Trebuie să scrii, ca să-ți păstrezi toate virtuțile și să le poți pune în valoare în momentul când propriu-zis ai un meci. Pentru că fiecare lucru pe care îl pui pe hârtie în mod organizat (când mă refer la aceste două-trei pagini scrise pe zi, ele pot să fie și dintr-o traducere, pot să fie pagini de jurnal, pot să fie memento pentru mine, pot să fie chiar niște note privitoare la situația articolelor care trebuie să apară, care au apărut, ce se întâmplă cu ele, de urmărit ș.a.m.d.); deci, ceea ce pui pe hârtie în mod organizat, ca fapt de a-ți face gimnastică zilnică, este un fel de promisiune că, atunci când vei fi în partidă, nu vei constata că ți s-au dezumflat mușchii, ca să zic așa.

 – Probabil, un exemplu memorabil în acest sens vi l-a dat ilustrul dvs. părinte, Șerban Cioculescu, care își uimea colegii și cititorii prin fecunditatea și temeinicia scrisului său.

 – La el era o situație specială. Își făcuse de foarte tânăr o cultură fantastică. În liceu, un profesor care îl simpatiza, se numea Horvet l-a întrebat într-o zi: „N-ai vrea să ajungi ca mine?”, adică un om care să se susțină printr-o cultură autentică. „Ba da. Dar cum să fac?” întrebă liceanul. „Fă ca mine: citește în fiecare zi o carte”. „Dar de unde atâtea cărți?” „Vino la mine. Îți voi da în fiecare zi o carte”. Și multă vreme așa a și făcut: a citit în fiecare zi o carte. Avea obiceiul de a sublinia pe cărți și de a face însemnări marginale, așa încât, dacă venea o aniversare și trebuia să scrie despre asta sau dacă apărea o ediție Asachi, să zicem, sau un clasic mai puțin cunoscut, el avea problema proaspătă în minte, bazat și pe o memorie fenomenală, încât putea să ia acea ediție și, citind-o, să facă aceleași însemnări pe margine, care îl readuceau la cele din trecut. Adică, nu era găsit nepregătit în tema respectivă. Mai cu seamă în ceea ce privește clasicii. Când a început să scrie, după o pauză lungă...

– O pauză forțată, impusă de sus-pușii zilei.

ELENA ȘI AFRODITA ÎN BĂTĂLIE / POEME


 

Evrei 10:26,27. Altfel
 
Doamne Dumnezeule
încă nu cântase cocoșul
și eu deja
de trei ori
de trei ori
de trei ori
mă lepădasem de mine
 
pentru a nu mă lepădă niciodată de Tine!

 
Furtul
 
Din câte pot presupune
unicul furt în viață
(și din viață probabil)
mi s-a întâmplat
chiar la naștere:
                        pare-se
am furat startul...
 
 
Trasul cu arcul
 
Distracții cu trasul la țintă – aruncatul cuțitelor
în jurul-conturul siluetei frumoasei (nu
cea fără de corp ci chiar ușor corpo-
lentă) lipite cu spatele la perete
 
trasul cu arcul în mărul pus pe capul altei frumoase
(firește nu al Evei pe atunci existând doar mărul
nu și arcul) pe care săgeata să-l spulbere bucăți prin cosmos
 
și una ce duce cu gândul lui Dostoievski
cu frumusețea ce va salva lumea – trasul cu arcul astfel
încât săgeata să treacă exact pe sub gâtul arcuit
al lebedei.
 
Distractiv, nu?
Cumplit?
 
Vânătoarea
 
Pe durata destinului
nu o singură dată mi s-a întâmplat
să-mi privesc derutat mâinile goale
de parcă
iar m-aș fi întors de la ecleziastica
vânătoare de vânt...

luni, 14 martie 2022

POEME DIN REVISTA „NOI”

 


Leo BUTNARU

 

Zaruri în ceață

 

Când

în plină dimineață

cohortele ajunseseră la Rubicon    

apa râului

și împrejurimile

erau învăluite în ceață

încât

de întindeai mâinile

nu ți-ai fi văzut unghiile,

 

însă Cezar aruncă totuși zarurile

după care ordonă:

 

– Căutați-le!

 

Ești chiar ceea ce...

 

Dacă stai să te gândești... (Alții cred că

se gândește mai bine în mers; dar nu contează)

nu se vede tot ceea ce se vede

oarece se tăinuiește, se cifrează

 

și sensurile deduse din cele văzute sunt altele

sau oarecum deosebite

posibil chiar nițel oculte

decât ale acelorași lucruri sau doar imagini

însă tăinuite, cifrate, nevăzute.

 

Bineînțeles, în toate, cosmosul înseamnă

stratificare de materie propriu-zisă

inclusiv de materie cenușie

văzută și intuită cum e aievea

sau doar cum pare să fie

 

și dacă stai să te gândești

sau faci același lucru mergând spre un scop

sau la întâmplare

tu însuți ești exact ceea ce ești

plus ceea ce doar

inexact

ți se pare

 

în sinteză supremă, care, din câte se știe

sau doar se presupune că așa ar trebui să fie

ți se întâmplă în poezie

ceva ce ține de realitatea învăluită

într-o densă ceață de fantezie. 

 

Ceața Londrei

 

Ceața Londrei e tristă

de parcă ar fi încercat

să-l citească pe Schopenhauer.

Sau pe Cioran.

Tristă din motivul că

nu cunoaște nici germana

nici româna.

                     Și

așa

în incurabila-i tristețe

face ce știe mai bine

contopind omul cu peisajul.

 

vineri, 11 martie 2022

MARII SCRIITORI ȘI ADEVĂRUL

 MARII SCRIITORI ȘI ADEVĂRUL



Mihail LERMONTOV (1814 – 1841)
 
*        *        *
 
Adio-ți spun, Rusie nespălată,
Țară de domni, tărâmul robilor,
Rămâneți voi, mundire-ștearsă pată,
Și tu popor umil, supusul lor.
 
Caucazul, poate, ca un zid înalt
Mă va feri de zbirii tăi tehui,
De ochiul lor oriunde la vânat,
De-auzul lor – pe urmele oricui.
 
(1841)

Traducere: Leo Butnaru

duminică, 6 martie 2022

INTERVIU DIN „ARGEȘ”

 
 – După tradiționalele urări și mulțumiri pentru acceptul de a participa la acest interviu-mărturie despre viața scriitorului român din vremea pandemiei, vă rog să ne spuneți cât de diferită a fost aniversarea dvs. din acest an în raport cu alte vremuri, de dinainte sau de după 1989?
– Situația e cam generalizată, se cam știe, se poate presupune. Am fost și am rămas în concentrare, în restrângere, ca în apărare. Mai adevărat și trist fie spus, mai puțini prieteni au găzduit în casa noastă. Unii – împiedicați de restricțiile sanitare, iar un mare prieten, prozatorul, eseistul Ioan Mânăscurtă, chiar răpus, în martie trecut, de blestemata pandemie. Cu alți prieteni sau buni cunoscuți anul acesta nu am mai făcut schimb de mesaje, de urări de sănătate și inspirație, fiind și ei plecați pe căi de neîntoarcere în sicrie cu gemuleț, doar așa mai putând fi văzuți pentru ultima oară. Astfel că, oricât aș încerca să compar ziua de azi cu cele de până la 1989, din păcate raportul mă duce la o altă bornă, la martie 2020...
– Se scrie mai greu sau pur și simplu altfel în pandemie, în raport cu perioada de dinainte sau de după '89?
– Până acum doi ani, am scris poeme, proză jurnal și la Dunăre, și în Carpați; și în Grecia sau Franța, Turcia sau Rusia etc., iar de atunci încoace deja scrisul ca întrupare în destin (dacă nu spun cuvinte mari...) mi se întâmplă exclusiv pe strada Alecu Russo din Chișinău. E drept, motricitatea altfel a timpurilor noastre le-a permis totuși să călătorească (ce bine că nu e și o carantină bibliografică!) cărților mele, unele dintre ele fiind publicate în Germania, Polonia, Serbia, Rusia, Israel, sau, ca de obicei, și acasă, la Chișinău, Iași, București, Cluj. Dau atât de multe adrese editoriale, fiind vorba și de volume traduse – Marina Țvetaeva, Federico García Lorca, Aleksei Krucionîh, Alejandra Pizarnik, Yvan Goll, antologia „Internaționalizarea stepelor”, ce include mostre din creația a circa 50 de autori de origine semită din avangarda rusă (Premiul  US din Moldova). Apoi cele două volume de „Miniatura poetică rusă” (850 de autori), nominalizat le Premiul USR. Am fost întrebat, dacă aș putea fi prezent la Constanța, unde avea să se țină ceremonia, însă la acel moment încă nu eram vaccinat și... Cine știe, dacă mă aflam de față, poate că premiul venea spre mine, odată ce regula e că el se înmânează doar nominalizatului prezent... (Adică, nu e voie să chiulești de la premiere!)
– În cazul dvs., de unde simțiți că a venit salvarea spirituală: mai mult din lecturi, prin actul de a scrie sau în alt mod?
– Hai să glumim puțin: salvarea o fi venind din respectarea interdicțiilor pandemice, cu mască, izolare. Însă cu izolarea nu am prea făcut totdeauna casă bună, în locul ei sporindu-mi precauția în obligatoriile plimbări zilnice de câțiva kilometri, la frecventarea magazinelor, pieței. Da, și farmaciilor... Am scris mai multe eseuri, inclusiv despre... Covid. Ba chiar și un poem „Lenin și Covid-19”. Am publicat în ritmul meu obișnuit în cele mai bune reviste din dreapta și din stânga Prutului, dar și din Moscova, în unele din care, ani la rând, țin rubrici. Și, să vedeți, pornind de la o rubrică (Din poezia lumii), la revista „Argeș”, prietenii și colegii piteșteni mi-au propus să edităm o antologie. Excelentă ideea și, cred, pe potriva ei s-a întrupat volumul cu 80 de autori importanți, pe care i-am tradus și publicat începând cu 2008. În octombrie anul trecut, la Pitești a avut loc și lansarea respectivei antologii, „Clavecine și vecinătăți”, în cadrul marcării a 20 de ani de la apariția seriei noi a revistei „Argeș”.
– Ați avut sau ați participat la o lansare online? Ce se câștigă și ce se pierde în raport cu o lansare să-i spunem tradițională, față în față, de la o librărie?
– Așadar, la Pitești am avut o lansare în toată legea, în spațiu public, în marea sală a filarmonicii, care a permis... respectarea distanței, socio(...)-culturale, bibliografice. Mai puțin, în momentele în care subsemnatul era solicitat să acorde autografe. Dar s-a terminat cu bine. Iar o lansare online am ținut-o la Chișinău, cu elevi din clasele primare, care aveau toți până la unul în față, la ecranele de care ne vedeam unii pe ceilalți, volumul meu „Călătorie în țara piticilor”, apărut la editura „Junimea” din Iași. Tot o carte pentru copii, „Ceasornicul din măr”, dar nu numai ea, ne-a întrunit online la o întâlnire cu elevii colegiului „George Coșbuc” din Cluj, intermediată de Biblioteca Județeană, ajunsă la 100 de ani activitate. O lansare, un dialog la 560 de kilometri distanță, însă pe care internetul „o anulează/anihilează”. Cam la aceeași depărtare am dialogat în cadrul unui recital organizat de Simona Popescu la Muzeul Literaturii Române din București. Distanța s-a dublat în cazul dialogului/recitalului poetic cu unii colegi din Moscova, de la portalul „LiTERRAtura”, la care am vorbit și de o nouă carte a mea de traduceri în rusește, care, de fapt, fusese... prima gata de apariție, în 1993, însă trecută în planul așteptării de criza financiară din acele vremuri; volumul „Первый период” („Prima perioadă”), cu mai mulți traducători, unii dintre care, însă, între timp, au plecat spre terra promesa, alții în Rusia, iar prietenul Kiril Kovalgi din Moscova – la Domnul...
– În opinia dvs., târgurile de carte se pot reinventa și rezista economic în format online?
– De inventat se va inventa ceva, însă cartea, ca și omul, cititorul, nu mai e în largul său, în libertatea circulației. E paralizată, întârziată, uneori de-a dreptul imobilizată. Suspectată și ea că ar fi răspânditoare de Covid. Chiar acum când răspund, un coleg din Israel îmi spune că în țara sa poșta nu merge. De fapt, când am trimis sau trebuia să primesc colete cu cărți de prin unele țări europene, și ele, cărțile, au fost ținute în carantină, în izolare. Adresații și adresanții ne alarmam, făceam demersuri la poștă, pentru ca, în fine, peste o lună și mai bine (rău!), chiar două luni, uneori, să ne vedem cu cărțile acasă. Oarecât, tristețea e atenuată de posibilitatea de a citi cărțile în variante PDF. Fiindcă da, se va inventa ceva, pentru a mai da libertate de circulație (și deci de expresie!) cărților lumii prin lume.
– Dincolo de literatură, cât de dificilă devine viața unui român care este și scriitor în vremea pandemiei?
– Restricții de orice ordin ce merg contra vieții libere a omului (chiar contra... constituției, nu?). Dar nu ai ce face, lume dragă și tristă, trebuie să te supui, să admiți excepții întru constrângere și limitare. Și asta înseamnă dificultate, strâmtorare, stinghereală, impediment, inabilitate, posomorâre și aprigă, dar, pare-se, tot mai obosită dorință de a reveni la normalitate.
Greu de spus în ce măsură scrierea și citirea literaturii pot influența destine umane, rostul vieții unui sau mai multor pământeni, însă acest tandem ca și menit, obligatoriu, scriitori-cititori, chiar și în timpuri de restriște mondială, de restricții individuale, dar și statale, e posibil să facă tristețile și nedumeririle mai suportabile, ba chiar unora (și scriitori, și cititori) să le ofere clipe de beatitudine; clipele de fericire ale omului din primul pătrar al secolului XXI, care devine, va deveni și el personaj literar implicat în istorie cu toate ale acesteia, inclusiv cu poezie, filosofie, pură sau alterat-existențială.
– Dacă lăsăm la o parte dramele văzute la televizor sau citite în presă, în ceea ce vă privește, aveți fie și o singură amintire frumoasă din această perioadă?
– Scrisul de ieri e deja amintire. Plăcerea și bucuria pe care ți le dăruiesc poemul, eseul tău, proza sau traducerea ta țin, bineînțeles, și de frumusețe, subțiindu-ți, precum spuneam, mâhnirile, făcându-ți existența mai blândă, iar în anumite momente, chiar... aripată. Speranța, elanul, entuziasmul, franțuzescul plaisir de vivre nu dispar în vremuri de restricții, ci doar se atenuează, alunecând aproape artistic, chiar poetic în nostalgie, elegie, devenind ecoul a ceea ce ar însemna carpe diem și a ce se cântă în Gaudeamus igitur.
– Dar cea mai tristă sau emoționantă?