POEME DIN REVISTA „NOI”

 

Leo BUTNARU

 

Zaruri în ceață

 

Când

în plină dimineață

cohortele ajunseseră la Rubicon    

apa râului

și împrejurimile

erau învăluite în ceață

încât

de întindeai mâinile

nu ți-ai fi văzut unghiile,

 

însă Cezar aruncă totuși zarurile

după care ordonă:

 

– Căutați-le!

 

Ești chiar ceea ce...

 

Dacă stai să te gândești... (Alții cred că

se gândește mai bine în mers; dar nu contează)

nu se vede tot ceea ce se vede

oarece se tăinuiește, se cifrează

 

și sensurile deduse din cele văzute sunt altele

sau oarecum deosebite

posibil chiar nițel oculte

decât ale acelorași lucruri sau doar imagini

însă tăinuite, cifrate, nevăzute.

 

Bineînțeles, în toate, cosmosul înseamnă

stratificare de materie propriu-zisă

inclusiv de materie cenușie

văzută și intuită cum e aievea

sau doar cum pare să fie

 

și dacă stai să te gândești

sau faci același lucru mergând spre un scop

sau la întâmplare

tu însuți ești exact ceea ce ești

plus ceea ce doar

inexact

ți se pare

 

în sinteză supremă, care, din câte se știe

sau doar se presupune că așa ar trebui să fie

ți se întâmplă în poezie

ceva ce ține de realitatea învăluită

într-o densă ceață de fantezie. 

 

Ceața Londrei

 

Ceața Londrei e tristă

de parcă ar fi încercat

să-l citească pe Schopenhauer.

Sau pe Cioran.

Tristă din motivul că

nu cunoaște nici germana

nici româna.

                     Și

așa

în incurabila-i tristețe

face ce știe mai bine

contopind omul cu peisajul.

 

Interdependență la  Roma

 

Amurg răcoros la Roma.

Reveneală emanată de pinii coconari. Dar, se pare

e în toate și o înfrigurare din gorganele etrusce

ele însele ținute de istoria romană la răcoare.

 

Zeii se zgribulesc lângă turiști, să se încălzească.

Supranaturalii tremură, dar deloc triști,

în forfota de carnaval a pacificelor legiuni străine

ce aruncă centimele râvnitei reîntoarceri în

fântâni arteziene, mai abitir în protagonista

Fontana di Trevi, în susurul ei glacial.

 

Sânii impetuoși ai scandinavelor (iarna – schioare),

iar mai dinspre sud ai olandezelor, nemțoaicelor

emană și ei ceva căldură-n cetatea eternă,

ca la un final de potolire-a chindiilor

tupilate sub înverșunata dorință de dăinuire a Colosseumului

cu cât a mai rămas din el, din milenaru-i stei.

 

În această interdependență

am și eu locul meu, gândul meu,

mergând să văd umbra prelungă a Columnei

și a căciulilor dacilor mei, sub care

e ceva mai cald, pe alocuri, în Roma și în

sângerosul destin al Europei.

 

Prezența Lui

 

Când deja copil mai puțin naiv

ba chiar cu primele poeme scrise (e drept,

oarecât naive și ele,

însă de o cu totul altă naivitate –

evident în scădere

și mult mai artistică

pe alocuri chiar filosofică

se părea

față de cea de până la ea);

 

deci la acea etapă,

să zic așa,

într-o seară

când am tot căutat cu ochii de jur-împrejur

ceva foarte important

și se părea că nu găsesc

intuiția mi s-a luminat

iar glasul interior mi-a sus

absolut tainic:

  – Nu-ți fă griji,

el e mereu în preajma ta.

Pur și simplu îngerul păzitor

nu lasă umbră.

 

Ce părea definitiv dispărut

 

Prin ceața dimineții par a se vedea doar cuvintele rostite

oarecum unduite ca peștișorii înotători în acvarii tulburi

unele palid-aurii, azurii, trandafirii

scrise într-un alfabet necunoscut

poate chiar inexistent

însă care li s-ar potrivi

plăsmuit ad hoc în cosmice fantezii

de lingviști anonimi cu renume – Picasso

sau Dali.

 

Tocmai cuvintele ce se văd eminamente prin ceață

ca peștișorii în acvarii sau ape lăptoase

chiar când s-ar crede că nu s-ar vede nimic demn de atenție în jur

în fantezie apărând pretexte și chiar pre-

texte de-a povesti despre

ce  încă nu există în epopeile lumii

ce păreau deja amănunțite-ful, până la vârful de ac

bobul de sare, microscopici licurici.

 

Cuvinte plutitoare ca peștișorii în acvarii prin

ceața ce desfigurează, dar și reconfigurează relieful, peisajele-n

provizorie decentrare și deconcertare meteo-vizuală;

ceață propice retro-fanteziei lui Esenin cu acel

impresionist și impresionabil cal trandafiriu

gonind, în zori, prin poezia mondială

grație și ciudatelor arătări în ea a cvintelor în mișcare

de peștișori aurii sau azurii

prin acvarii și eleșteie, ca și cum păstrând ceva

ce părea definitiv dispărut din memoria și

din  sufletul lumii.

 

Cu ce drept?!

 

Iar în rai

regulile sunt ditamai

încât

să zicem

cel ce s-a cam suprasaturat de eternitate

poate fi întrebat franc

ba chiar cam răstit

de să-l treacă fiori::

 

–Dar cu ce drept

mă rog

ai vrea dumneata să mori?!