încă nu cântase cocoșul
și eu deja
de trei ori
de trei ori
de trei ori
mă lepădasem de mine
pentru a nu mă lepădă niciodată de Tine!
unicul furt în viață
(și din viață probabil)
mi s-a întâmplat
chiar la naștere:
pare-se
am furat startul...
în jurul-conturul siluetei frumoasei (nu
cea fără de corp ci chiar ușor corpo-
lentă) lipite cu spatele la perete
(firește nu al Evei pe atunci existând doar mărul
nu și arcul) pe care săgeata să-l spulbere bucăți prin cosmos
cu frumusețea ce va salva lumea – trasul cu arcul astfel
încât săgeata să treacă exact pe sub gâtul arcuit
al lebedei.
Cumplit?
nu o singură dată mi s-a întâmplat
să-mi privesc derutat mâinile goale
de parcă
iar m-aș fi întors de la ecleziastica
vânătoare de vânt...
ba în altul
din ghețari apar
colți de fildeș.
Și-o explicație atât de simplă: odată
cu încălzirea globală
din iernile Alpilor se ivesc
rămășițele elefanților
lui Hannibal.
în gerul și greul munților n-ar fi pierit
unele din uriașele animale
pe cât de docile
pe atât de rebele
punitivul pun nu oprea
la porțile Romei
ci
trecea triumfal
de ele.
dar mai ales miturile
se repetă etern
sau numai tern
astfel că aidoma pilduirii cu
ispititorul Cal Troian
(ducă-se pe pustii!)
la porțile închise ale Romei
punii punitivi au lăsat
un elefant bestial
tăiat în beschii.
dintre marinari își dădea sufletul vreun căpitan
unde criptați satrapi de nemiloși pirați
chefuiau în draci, ca pentru ultima oară, despuiați-disperați.
ușurându-se sălbatic peste muieri ce miroseau a scrumbie
de la pupăturile altor năieri sau de la muși nătăfleți
pe la colțuri de stradă tâlhăriți de sticleți.
parafrazată, tradusă ca o idee destul de murdară
sau doar bizară
ce ține și ea, în felul ei, de oarece filosofie
cu toate zodiile în agonie
și futilități cu vărgate balerine din alge și spume.
stra-
ti-
fi-
ca-
tă?
o vestă antiglonț...
după ce ajunsese la Rubicon
și aruncase zarurile
Cezar
ca orice om
și împărat
sau invers
nu putea să nu ajungă la Styx
unde
pentru ultima oară
aruncă zarurile
de data aceasta – în luntrea lui Charon.
mereu animă și răvășesc
cercetările exegeților
care, spre exemplu,
nici până astăzi nu au aflat
oarecât exact
când avusese lumea palmele mai bătătorite – la aruncatul
sau la strânsul pietrelor.
mai puțin neaoș,
mai aproape de cum zic cei
ziși culți)
e tot mai evidentă:
de la singurătatea în doi –
la singurătatea în mulți.
a îmbătrânit și Elena
cum i se întâmplă,
mai discret,
mai pe față
fiecăruia dintre noi,
și oricare altă femeie,
mamă de plebei
sau de eroi,
e că așa cum – ridată,
vlăguită,
fără Troia,
fără Menelau
sau Paris, –
în marea-i însingurare
e femeia
care își declară sieși război
chiar dacă știe că nu are cum
ieși învingătoare,
precum i se întâmplase și
suratei sale Afrodita,
zisă Venus de Milo
care,
nesocotită și fără de milă,
făcu și dânsa una din
legendarele boroboațe,
în bătălie cu sine însăși
pierzându-și ambele brațe.
Sisif nu doar că a fost miluit
grațiat
ci chiar îndreptățit
cu intenția de a-l face erou
al muncii sale atât de îndelungate
și atât de triste
în toate: erou al cărei munci – sclavagiste
socialiste
capitaliste?
pentru a nu te prinde plictisul
învață să pilești cătușe.
ajutorul tău
poate chiar tu
Doamne ferește...
Percutante versuri! Respect!
RăspundețiȘtergere