– După tradiționalele urări și mulțumiri
pentru acceptul de a participa la acest interviu-mărturie despre viața
scriitorului român din vremea pandemiei, vă rog să ne spuneți cât de diferită a
fost aniversarea dvs. din acest an în raport cu alte vremuri, de dinainte sau
de după 1989?
– Situația e cam generalizată, se cam
știe, se poate presupune. Am fost și am rămas în concentrare, în restrângere,
ca în apărare. Mai adevărat și trist fie spus, mai puțini prieteni au găzduit în
casa noastă. Unii – împiedicați de restricțiile sanitare, iar un mare prieten,
prozatorul, eseistul Ioan Mânăscurtă, chiar răpus, în martie trecut, de
blestemata pandemie. Cu alți prieteni sau buni cunoscuți anul acesta nu am mai
făcut schimb de mesaje, de urări de sănătate și inspirație, fiind și ei plecați
pe căi de neîntoarcere în sicrie cu gemuleț, doar așa mai putând fi văzuți
pentru ultima oară. Astfel că, oricât aș încerca să compar ziua de azi cu cele
de până la 1989, din păcate raportul mă duce la o altă bornă, la martie 2020...
–
Se scrie mai greu sau pur și simplu altfel în pandemie, în raport cu perioada
de dinainte sau de după '89?
– Până acum doi ani, am scris poeme,
proză jurnal și la Dunăre, și în Carpați; și în Grecia sau Franța, Turcia sau Rusia
etc., iar de atunci încoace deja scrisul ca întrupare în destin (dacă nu spun
cuvinte mari...) mi se întâmplă exclusiv pe strada Alecu Russo din Chișinău. E
drept, motricitatea altfel a timpurilor noastre le-a permis totuși să
călătorească (ce bine că nu e și o carantină bibliografică!) cărților mele,
unele dintre ele fiind publicate în Germania, Polonia, Serbia, Rusia, Israel, sau,
ca de obicei, și acasă, la Chișinău, Iași, București, Cluj. Dau atât de multe
adrese editoriale, fiind vorba și de volume traduse – Marina Țvetaeva, Federico
García Lorca, Aleksei Krucionîh, Alejandra Pizarnik, Yvan
Goll, antologia „Internaționalizarea stepelor”, ce include mostre din creația a
circa 50 de autori de origine semită din avangarda rusă (Premiul US din Moldova). Apoi cele două volume de
„Miniatura poetică rusă” (850 de autori), nominalizat le Premiul USR. Am fost
întrebat, dacă aș putea fi prezent la Constanța, unde avea să se țină
ceremonia, însă la acel moment încă nu eram vaccinat și... Cine știe, dacă mă
aflam de față, poate că premiul venea spre mine, odată ce regula e că el se
înmânează doar nominalizatului prezent... (Adică, nu e voie să chiulești de la
premiere!)
–
În cazul dvs., de unde simțiți că a venit salvarea spirituală: mai mult din
lecturi, prin actul de a scrie sau în alt mod?
– Hai să glumim puțin: salvarea o fi
venind din respectarea interdicțiilor pandemice, cu mască, izolare. Însă cu
izolarea nu am prea făcut totdeauna casă bună, în locul ei sporindu-mi precauția
în obligatoriile plimbări zilnice de câțiva kilometri, la frecventarea
magazinelor, pieței. Da, și farmaciilor... Am scris mai multe eseuri, inclusiv
despre... Covid. Ba chiar și un poem „Lenin și Covid-19”. Am publicat în ritmul
meu obișnuit în cele mai bune reviste din dreapta și din stânga Prutului, dar
și din Moscova, în unele din care, ani la rând, țin rubrici. Și, să vedeți, pornind
de la o rubrică (Din poezia lumii), la
revista „Argeș”, prietenii și colegii piteșteni mi-au propus să edităm o
antologie. Excelentă ideea și, cred, pe potriva ei s-a întrupat volumul cu 80
de autori importanți, pe care i-am tradus și publicat începând cu 2008. În
octombrie anul trecut, la Pitești a avut loc și lansarea respectivei antologii,
„Clavecine și vecinătăți”, în cadrul marcării a 20 de ani de la apariția seriei
noi a revistei „Argeș”.
–
Ați avut sau ați participat la o lansare online? Ce se câștigă și ce se pierde
în raport cu o lansare să-i spunem tradițională, față în față, de la o
librărie?
– Așadar, la Pitești am avut o
lansare în toată legea, în spațiu public, în marea sală a filarmonicii, care a
permis... respectarea distanței, socio(...)-culturale, bibliografice. Mai puțin,
în momentele în care subsemnatul era solicitat să acorde autografe. Dar s-a
terminat cu bine. Iar o lansare online am ținut-o la Chișinău, cu elevi din
clasele primare, care aveau toți până la unul în față, la ecranele de care ne
vedeam unii pe ceilalți, volumul meu „Călătorie în țara piticilor”, apărut la
editura „Junimea” din Iași. Tot o carte pentru copii, „Ceasornicul din măr”,
dar nu numai ea, ne-a întrunit online la o întâlnire cu elevii colegiului
„George Coșbuc” din Cluj, intermediată de Biblioteca Județeană, ajunsă la 100
de ani activitate. O lansare, un dialog la 560 de kilometri distanță, însă pe
care internetul „o anulează/anihilează”. Cam la aceeași depărtare am dialogat
în cadrul unui recital organizat de Simona Popescu la Muzeul Literaturii Române
din București. Distanța s-a dublat în cazul dialogului/recitalului poetic cu
unii colegi din Moscova, de la portalul „LiTERRAtura”, la care am vorbit și de
o nouă carte a mea de traduceri în rusește, care, de fapt, fusese... prima gata
de apariție, în 1993, însă trecută în planul așteptării de criza financiară din
acele vremuri; volumul „Первый период” („Prima perioadă”), cu mai mulți
traducători, unii dintre care, însă, între timp, au plecat spre terra promesa, alții în Rusia, iar prietenul
Kiril Kovalgi din Moscova – la Domnul...
–
În opinia dvs., târgurile de carte se pot reinventa și rezista economic în
format online?
– De inventat se va inventa ceva,
însă cartea, ca și omul, cititorul, nu mai e în largul său, în libertatea
circulației. E paralizată, întârziată, uneori de-a dreptul imobilizată. Suspectată
și ea că ar fi răspânditoare de Covid. Chiar acum când răspund, un coleg din
Israel îmi spune că în țara sa poșta nu merge. De fapt, când am trimis sau
trebuia să primesc colete cu cărți de prin unele țări europene, și ele,
cărțile, au fost ținute în carantină, în izolare. Adresații și adresanții ne
alarmam, făceam demersuri la poștă, pentru ca, în fine, peste o lună și mai
bine (rău!), chiar două luni, uneori, să ne vedem cu cărțile acasă. Oarecât,
tristețea e atenuată de posibilitatea de a citi cărțile în variante PDF. Fiindcă
da, se va inventa ceva, pentru a mai da libertate de circulație (și deci de
expresie!) cărților lumii prin lume.
–
Dincolo de literatură, cât de dificilă devine viața unui român care este și
scriitor în vremea pandemiei?
– Restricții de orice ordin ce merg
contra vieții libere a omului (chiar contra... constituției, nu?). Dar nu ai ce
face, lume dragă și tristă, trebuie să te supui, să admiți excepții întru
constrângere și limitare. Și asta înseamnă dificultate, strâmtorare,
stinghereală, impediment, inabilitate, posomorâre și aprigă, dar, pare-se, tot
mai obosită dorință de a reveni la normalitate.
Greu de spus în ce măsură scrierea și
citirea literaturii pot influența destine umane, rostul vieții unui sau mai
multor pământeni, însă acest tandem ca și menit, obligatoriu,
scriitori-cititori, chiar și în timpuri de restriște mondială, de restricții
individuale, dar și statale, e posibil să facă tristețile și nedumeririle mai
suportabile, ba chiar unora (și scriitori, și cititori) să le ofere clipe de
beatitudine; clipele de fericire ale omului din primul pătrar al secolului XXI,
care devine, va deveni și el personaj literar implicat în istorie cu toate ale acesteia,
inclusiv cu poezie, filosofie, pură sau alterat-existențială.
–
Dacă lăsăm la o parte dramele văzute la televizor sau citite în presă, în ceea
ce vă privește, aveți fie și o singură amintire frumoasă din această perioadă?
– Scrisul de ieri e deja amintire.
Plăcerea și bucuria pe care ți le dăruiesc poemul, eseul tău, proza sau
traducerea ta țin, bineînțeles, și de frumusețe, subțiindu-ți, precum spuneam,
mâhnirile, făcându-ți existența mai blândă, iar în anumite momente, chiar... aripată.
Speranța, elanul, entuziasmul, franțuzescul plaisir
de vivre nu dispar în vremuri de restricții, ci doar se atenuează,
alunecând aproape artistic, chiar poetic în nostalgie, elegie, devenind ecoul a
ceea ce ar însemna carpe diem și a ce
se cântă în Gaudeamus igitur.
–
Dar cea mai tristă sau emoționantă?
– Au fost mai multe tristeți, chiar
tragedii, cum spuneam, la plecarea spre Câmpiile Elizee a unor ființe dragi,
prieteni, colegi. Cel mai trist e să conștientizezi fragilitatea,
vulnerabilitatea lumii, a omului. Privim nedumeriți unii la alții, neajutorați,
ca și cum abandonați, uitați aiurea în Univers, fără a mai interesa pe Cineva.
De parcă omenirea ar fi Orfana Cosmosului, eternității, infinitului. O
întâmplare, care poate fi... pusă la respect de un virus oarecare, Covid-19.
Jos orgoliul pământean, semeția, lăudăroșenia! Nici chiar dictonul lui Pascal,
că omul ar fi doar o trestie, însă o trestie cugetătoare, nu mai mângâie cum
mângâia. Păi, ce face umanitatea cu cugetarea sa dacă, iată, aproape de trei
ani nu poate potoli, anihila o pandemie? Mda, este adânc emoționant de trist...
–
Această perioadă se va regăsi într-un fel sau altul în operele dvs. viitoare
sau doriți să uitați complet tot ceea ce s-a întâmplat?
– E un subiect prea dur, omniprezent și
obsedant, pentru ca să nu se insinueze în scrisul tău, pentru că, menționam,
fără emfază mărturisind, pentru unii dintre creatorii de literatură scrisul e
întrupare în destin și reciproca – destin întrupat în scris.
–
În general vorbind despre lumea literară, se poate spune că asistăm la nașterea
unei noi epoci și chiar la o altfel de scriitură, cea din vremea pandemiei?
– Greu de spus. Dar, mai mult, înclin
să cred că nu. Din păcate, va continua răspândirea nestăvilită a
subliteraturii, kitschului, așa-zisului minimalism ca forme de ruptură, de
abatere, de deviație de la creația propriu-zisă, ca rătăcire în van prin
grafomanie, versificația întâmplătoare, pe care unii țin să o numească,
impropriu, poezie. E (și) ceea ce bagă alții în agonii mimate de hip-hop,
zdruncinări de rap sau bizare vocalize improvizate în așa-zisă sound poetry
(„poetry” între ghilimele, bineînțeles). Discursurile lor improvizate sunt, de
fapt, niște autodenunțuri ale lipsei de talent, deci și a lipsei poeziei,
artei. Ceea ce-l face pe un coleg francez să scrie despre atare discursuri
autiste: On s'interroge sur ce que c'est
que ce travail étrange qui conduit à aligner pour rien des mots sur du papier.
Prin urmare, lumea nu mai e demult în
și nu râvnește, nu poate să revină la sfera platonică a ideilor despre ideal,
perfecțiune, desăvârșire. Se mulțumește cu mai puțin. Cu mai deformat. Și este
greu să crezi în apariția unei noi epoci artistice, spiritual-creatoare, cu
legități și canon serioase, în prezenta... sub-epocă a dezechilibrărilor de tot
soiul, chiar ale avariilor axiologice.
–
Privind spre viitor, putem aproxima cât de mult s-a schimbat și se va mai
schimba viața literară românească în bine, dar mai ales în rău, din cauza
acestui virus cu răspândire globală?
– În opinia de ansamblu, exprimată
imediat mai sus, e vizată, implicit, și viața literară românească. Ea nu este
afectată atât de mult de virus, cât de minus onestitatea, seriozitatea, cârdășia
și întovărășirea gen eu ție – tu mie, eu despre tine – tu despre mine. De unde și
ticsirea în așa-zise liste canonice a unor nume ale mediocrităților. Dar asta
ar fi altă problemă, pentru că, de fapt, US poate însemna și Uniunea
Scriitorilor, dar și – important! – Unul Singur, cum e scriitorul adevăra și
valoros, care se poate abstrage instinctului avid de-a ajunge remarcat cu orice
preț de cei neonești, gășcari și vremelnici la pseudo-balanțele axiologice
mincinoase.
Din alt unghi de abordare a problemei
interogative de la care pornim aici, trebuie să recunoaștem franc și fără pretenții
contrare, că așa-numita viață literară își tot îngustează arealul, influența.
Poezia e, în mare, doar a poeților și a unor cititori, pe care eu unul îi
consider net superiori celor care nu citesc poezie. Ei sunt mai sensibili, mai
inteligenți. Evident, în dependență de ce fel de poezie preferă, citesc. Viața
literară ar fi deja ca muzica simfonică, savantă – cu mulți interpreți, multe
orchestre filarmonice, academice, însă nu și cu un număr de melomani, care ar
umplea sălile de concert, precum umplu stadioanele fanii unor genuri de muzică
sau mai mult doar zisă muzică dereglată, cacofonică și urlătoare. Omul
secolului XXI e cel care „ascultă” muzică savantă, clasică, doar trunchiată,
hăcuită în țârâitul telefoanelor mobile, dar fără a ști că, de fapt, el se
întâlnește, fugitiv, efemer, cu geniul lui Mozart, Beethoven, Ceaikovski
(„Concertul întâi”, „Lacul lebedelor”, nu?), Berlioz, Wagner („Așa grăit-a
Zarathustra”), Bach, Enescu etc., etc. Viața literară se va tot... focaliza,
restrânge, concentra, devenind a tot mai puținilor. Dar, probabil, a tot mai
bunilor.
–
Într-un interviu de acum câțiva ani, criticul literar Alex. Ștefănescu își exprima
convingerea că atunci când se va scrie, în zilele noastre, un roman politic
care să prezinte România din perioada regimului comunist sau din prezent,
atunci vor fi șanse la Nobel... Ar fi un optimism exagerat să extindem o astfel
de speranță și la perioada Covid? Sau trebuie să ne mulțumim cu un optimism
moderat și să sperăm că, după această perioadă de criză, scriitorul român ca
instituție își poate recupera prestigiul, eventual până la nivelul de dinainte
de '89 când era văzut ca simbol al rezistenței prin cultură?
– Dacă s-ar scrie un mare roman de
dragoste, Nobelul nu ar trebui să-l ocolească. Însă așa se face că în anii de
la urmă academia suedeză e mai puțin nobilă și se pretează a i se scrie numele
cu literă mică, deoarece a acordat atât de râvnitul premiu mai multor autori ce
nu l-ar fi meritat.
În ce privește așa-numita rezistență
prin cultură ar trebui să punem surdina de rigoare și să recunoaștem că ea a
fost, înainte de toate, rezistența față de sine a unor oameni de caracter, care
au reușit să nu se angajeze orbește, prostește, umilitor, chiar trădător în campanii
ideologice „profitabile” și, la o adică, rezistența intelectuală (puțin și
îngust spus doar: prin cultură) nu a însemnat (mai ales formulat posteriori)
cine știe ce curaj civic, eroism și patriotism, cât demnitate și elementar bun
simț omenesc, cetățenesc. Pentru că arta, de când există, a fost în răspăr cu
tiranii, cu politicienii inepți, cu gloata care îi susține, însemnând chiar
respect de sine și, pentru unii, manifest sau, atenuat, cutezanța de-a nu avea
stupida grijă de a-și așterne mișto, ca să doarmă liniștit, cu punga și burta
pline, huzurind nemernic într-o societate bolnavă, flămândă, fricoasă,
ipocrită.
–
În loc de concluzie, vă rog să ne spuneți dacă vă păstrați intactă doză de
optimism în ceea ce privește destinul Cărții tipărite și puterea ei de a mai
contribui decisiv la formarea altor generații viitoare de cititori și în
viitor?
– Periodic, în firea mea, în
filosofia viețuirii se întâmplă o rocadă între optimism și speranță, speranță și
optimism, ceea ce mă face să nu cred că, obligatoriu, se va întâmpla cutare sau
cutare lucru bun, râvnit, dar nici să nu renunț deplin la nădăjduirea că ar
putea, totuși, să se înfăptuiască. Acest „melanj” potolește sau exclude încrederea
oarbă și face mai suportabile eventualele dezamăgiri, neîmpliniri. Ecuația,
rocada e perfect valabilă și în cazul cărții tipărite. Cel puțin intelectualii
rasați și alți reprezentanți ai elitelor spirituale se vor simți bine și de azi
înainte „zidiți, confiscați” într-un spațiu cu pereți dubli, adică pardosiți cu
cărți; spațiul unei biblioteci personale sau publice. Cartea nu are un zeu, un
înger protector propriu-zis din motivul că, pe când în imaginația popoarelor se
alcătuia panteonul, Parnasul, Olimpul divinităților etc., cartea tipărită,
editată încă nu exista. Astfel că primul zeu al cărții ar fi fost, probabil,
Guttenberg. Deocamdată, se mai invocă, omagial, numele lui Guttenberg și cam
nimeni nu ține minte numele geniului care a inventat PDF-ul, cartea-audio...
Dar, zic, deocamdată... În negura de vremi, numele unui celebru inventator
ținea de solemnitate, omagiu, de emblematic, însă, de când cu internetul, el
țin de obișnuit, de cotidian, de „nimic deosebit”. Cartea guttenberghiană pare
a-i oferi omenirii noblețe, distincție, referințe la inteligență, superioritate
spirituală și atâtea altele, ceea ce nu intră drept încărcătură și în cartea electronică. Din diverse motive,
care ar trebui elucidate, cercetate. Pornind de la ideea că, în lume, în
inteligența ei, totul e în proces de modificare, de înaintare. Sau, nu este
exclus, de regres. Posibil, și de la Cartea Guttenberg la cea electronică, PDF.
Vorba aia: timpul ne va arăta ce și cum.
Cele câteva mii de cărți în careul
lor bibliografic, de bibliotecă, în care îmi duc o mare parte din viață, îmi
amintesc și îmi vor aminti de multe ori, zi și noapte, de acest Om-Zeu al Cărții.
Dar să o încheiem pe o notă sugerată
de o recentă rocadă optimism-speranță,
deoarece eu sunt dintre cei care își permit să mai și glumească pe contul virusului. E drept, nu corona,
ci computeristic. Cică, de când cu digitalul, nu mai există manuscrise care, la
necesitate, ar putea fi arse, de unde și nedesăvârșirea ce reușește să se
strecoare printre degetele literaturii. Uneori, noroc de vreun virus care îi
scapă lui Kasperski! Ba chiar unii virusologi susțin că aceasta ar fi cea mai veselă,
cea mai plină de umor pandemie din câte au bântuit lumea.
George
Motroc
Argeș,
Nr.3,
2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu