EU, POEZIA, CULTURA ȘI LIMBA RUSĂ...

Leo BUTNARU

O POSIBILĂ CONTIGUITATE 

ROMÂNO-SLAVONĂ ȘI REZULTATELE EI?

 

...efortul constant de a înzestra cultura română cu o fereastră către poezia de limbă rusă, tălmăcită cu empatie şi pricepere.

                                     Ovidiu Pecican

Cineva ar crede – greu de spus cu cât temei – că unul alde mine, care a trăit circa un sfert de veac (conștient) în preajma rușilor, uneori (rar totuși) chiar printre ei, nu a putut să nu fie cât de cât contaminat de așa-numitul suflet slav, presupus ca bântuit de abisalele contradicții ale unui dualism predestinat, ca și cum răstignit între păgânism și creștinism, păcat și credință,  posesiune și dragoste, ce nu poate duce decât la autodistrugere (dostoievskiană) etc. Nu știu, nu m-am gândit în mod special, dacă te pot influența înclinația, zisă a sufletului rusesc, spre grandoare utopică, existențialistă spre predispoziție tătaro-siberiano-boreală (poate că a imenselor stepe, totuși), spre misticism, discursul înflăcărat-profetic având de combustie și o impresionabilă doză de aqua ardente. Bineînțeles, atare presupuneri sau cvasiincertitudini, mai mult literar-șablonarde, nu te pot face prototip dostoievskian, dar, consider, contiguitatea, directă sau implicită cu ele, reușesc oarecum a te... deprovincializa, parcă angrenându-te mai simțitor în einsteiniana problemă ce te ajută să realizezi relativ conștient că „există întotdeauna un timp în plus, timpul însuși al spațiului” (Barthes). Greu de depistat posibilul transfer (și... cantitatea sau, altfel spus, importanța acestuia) în sufletul tău de român a ipoteticelor trăsături, presupuse drept constitutive ale „spiritului (sufletului) rus”. Poate că respectiva atingere de spirite (suflete), unul latin, celălalt slavon, se soldează cu anumite rezultate, însă ele ar ține mai curând de particularități, de caracter, de personalizare și sunt bine „asimilate”, „tăinuite” de acestea. În aceeași linie, s-ar putea divaga și despre contaminarea româno-franceză, româno-germană, româno-americană.

    În cazul meu, lucrurile (și faptele) nu se rezumă la contiguitate, ci mi-ar solicita, parcă,  și o autodefinire în contextul relațiilor cu literatura rusă, în contextul, ar fi de precizat, reciprocităților și bunei înțelegeri de o jumătate de secol și ceva, de când o traduc în românește, o cercetez, sub aspect istoric (în special cel al avangardei), scriu despre ea studii, eseuri, acord interviuri despre corelațiile literare româno-ruse etc. Astăzi, conștientizez că, pentru mine, în timp, actul traducerii nu a fost doar propriu-zis al traducerii, ci unul stratificat, în devălmășie cu bucuria și aviditatea lecturii, a studiului poeziei și strădania, oboseala plăcută a creației. Apoi, cercetări de variante, enciclopedii, dicționare, comparații cu alte traduceri, nu doar în română, surpriza de a putea găsi formulări personalizate, ale autorului din care traduc și ale mele, ca traducător, dar și... coautor, în românește.

Traducerea literară e o permanentă școală a scrisului elevat, a stilului ales, bine ajustat. O școală a înaintării întru perfecționare. E un mod temeinic de reciclare continuă întru avansare în studiul și subtilitățile limbilor din care traduci. Traducerea înseamnă deprovincializare, tendință de a te afla într-un spațiu mai vast, al universalului.

VINO SĂ STĂM SUB POM, SAU - FORMULA DE POLITEȚE

 

Chestionar     „Steaua”

Vino să ședem sub pom / Formula de politețe

 Leo BUTNARU

              – „Vino să  ședem sub pom/ De-asupra încă-i veac ceresc” spun versurile unui poem al lui Lucian Blaga. Umanitatea a crescut la umbra unor arbori cu puternice și ramificate semnificații, de la Arborele Lumii la Arborele Sefirotic, de la Pomul cunoașterii binelui și răului la Yggdrasil, de la arborii fantastici ai lui Hieronymus Bosch la bradul stilizat din reprezentările artei tradiționale românești la sărbătoarea japoneză a florii de cireș, de la plopii fără soț și teiul lui Eminescu la cireșii din amintirile lui Creangă sau la gorunul lui Blaga. Ne puteți vorbi despre un arbore care... v-a fost aproape, fie în scrierile dumneavoastră, fie în cotidian, în fața ferestrei, pe strada pe care ați copilărit, în parcul în care obișnuiați să vă plimbați, ș.a.m.d.?

– Într-o zonă atât de pitorească, bineînțeles și grație fastuoasei, luxuriantei răspândiri de arbori, cum e cea dintre Prut și Nistru, estul românesc, în satul nostru, Negureni de pe râul Răut, îmi erau dragi multe neamuri de pomi, ce ne populau aria, grădina, livada, haturile – meri, peri, vișini, cireși, zarzări, prăsazi (peri), șorcovi (duzi)...  Unul dintre ei mi-a inspirat un poem, pe care l-am pus și pe coperta unei cărți de junețe, Formula de politețe (1985): Prietene, piersice amice, –/ așa-ți ziceam, copacule frumos,/ primăvara înflorit în roz/ ba chiar aproape-n purpur înflorit.// Și iată-te-ntomnat,/ pe ramuri cu bogății/ și frunze scumpe, cărora le spun/ unii aurii, aurării./ Dar chiar și-acuma tot amic îți zic,/ nici gândind că ai putea/ să-mi răspunzi, de ți-aș vorbi umil:/ Domnule copac, măria ta,/ piersice alteță...// Prietene, amicul meu de viață, –/ acesta-i semnul meu de politețe. Scris, probabil, într-o dimineață de vară, când la geamul odăii (iatacul copilăriei și tinereții) mă saluta prunul cu goldanele chihlimbarii, mari, precum o posibilă rouă căzută din lună... De jur-împrejur, arhitectura copacilor, de la haotic la clasicismul (vegetal), de la curățatul, îngrijirea coroanelor la impresionistul baroc vegetal. Toate, parcă esențializate, rezumate în pomul vieții dus la prohodire de om spre cimitirul Negurenilor, unde atâți alți copaci au devenit cruci, un fel de semne plus (+) care, de fapt, sunt categoricul minus (–)... Asta e! – ca un peisaj cu un singur pom, zis al vieții, pe drumul fără întoarcere, spre Negurenii de pe lumea cealaltă... Prin amintiri, acel pom al vieții, văzut cu ochi de copil și priceput ca sens abia-abia, atunci, demult, posibil să fi avut drept ramuri de sens, de înțeles chiar aceste cuvinte, aceste propoziții, ce vor ieși, mai târziu, la întâmplare, dintre file de revistă, de carte ca niște nervi sfâșiați sau, Doamne ferește! Ca niște vene tăiate...

AZI ȘI DE-A PURURI!

 

POEME, CĂRȚI PRIN ANI...

 

MIȘCĂRILE SUBIECTULUI

 Leo Butnaru                                                                                              

                                                                                  Yes-Eu 

Continuarea subiectului

E, aproape, prima oară când mă conving, Iubite Maestre, că ați avut absolută… (nu, nu, când zici „aproape prima oară” asta nu „armonizează” cu epitetul: absolut, absolută…); că ați avut multă, pot spune, înlocuind epitetul absolut, dreptate, când presupuneați, ba nu,– când îmi spuneați să presupun eu, ceea ce, vă corectați peste câteva clipe, ar fi fost inutil, dacă nu aș fi cutezat și, mai ales, dacă nu ar fi fost să încerc, în fapt, în practică, în… da, în creație… – că este un uimitor și minunat dar, ca descendență din har – divin, bineînțeles, – să prevezi mișcările subiectului; mișcările în continuare ale subiectului de continuare tocmai a subiectului respectiv. Sigur, nu doar că țin minte sfatul pe care mi l-ați dat, ci am încercat să țin cont de el în intențiile mele – sfatul de a învăța să construiesc subiectul cât se poate mai aproape de condiția lui impecabilă, pentru că de desăvârșire ar fi inuman să vorbim – aici, prin inuman eu înțeleg, sugerez ceea ce este dincolo de firea și posibilitățile omului, chiar dacă el este un creator redutabil de subiecte; acest in-uman însemnând condiția divină, caracteristică doar Creatorului Suprem. Posibil, și El, dacă ar folosi epitetul in-divin (alias: ne-divin) s-ar gândi la ceea ce este specific bietului om în condiția de creatură ce cutează să creeze. De ce – cutează? [Oh, iertare!... – Îmi vine să spun… cut(r)ează…] Pentru că acesta poate fi chiar un imbold venit de la Suprem, omul-creator părând necesar în calitate de simplă calfă care să facă și ea ceva pentru diversificarea lumii.

Încep să vă dau dreptate, Iubite Maestre, că declanșarea a ceea ce lumea terestră (nu știu dacă și Spiritul Suprem) a convenit să numească inspirație ar echivala cu o descleștare, care însă dă și senzația că te afli în fața unui adversar foarte puternic și experimentat care, nu se știe din ce motiv, își va folosi puterea și experiența pentru a împiedica manifestarea puterii și experienței tale creatoare. Întru diversitatea lumii. Pentru că, la un moment dat, trăiești sentimentul că te afli la un pas (la un rând încă nescris, la o trăsătură de penel neașternută deocamdată pe pânză, la o notă încă nerotunjită în portativ…) de o catastrofă iminentă, că se apropie înfrângerea fatală, după care nu va mai urma vreo victorie, deoarece după înfrângerea fatală nu mai poate urma niciun soi de altfel de înfrângeri. Trăiești sentimentul că puterea și adversitatea celui experimentat, ce se opune forței și experienței tale, e un mod de a te îngenunchea, totuși, până la urmă sau chiar la acest început de partidă, de abordare a subiectului, de căutare a posibilelor mișcări de desfășurare a lui. E o stare de pre-knockout, de luft, de prăbușire în gol, pe lângă adversar, a floretei cu care-l înfrunți pe acesta. Și conștiința dramaticei, fatalei imposibilități de a te feri, de a te ocroti, la rândul tău, de lovitura floretei Lui ce-ți va aduce sfârșitul. Oricât de încordat ar fi arcul firii tale, al mușchilor tăi, al agerimii și norocului tău, el nu te va putea arunca din calea floretei ucigătoare.

2 NUVELETE. MISTERIOASELE TRANSFORMĂRI DIN... EL, ÎN... EA...

DUPĂ AUSCHWITZ POEZIA A FOST ȘI ESTE OBLIGATORIE