...efortul constant de a înzestra cultura română cu o fereastră către
poezia de limbă rusă, tălmăcită cu empatie şi pricepere.
Ovidiu Pecican
Cineva ar crede – greu de spus cu cât temei – că unul alde mine, care a trăit circa un sfert de veac (conștient) în preajma rușilor, uneori (rar totuși) chiar printre ei, nu a putut să nu fie cât de cât contaminat de așa-numitul suflet slav, presupus ca bântuit de abisalele contradicții ale unui dualism predestinat, ca și cum răstignit între păgânism și creștinism, păcat și credință, posesiune și dragoste, ce nu poate duce decât la autodistrugere (dostoievskiană) etc. Nu știu, nu m-am gândit în mod special, dacă te pot influența înclinația, zisă a sufletului rusesc, spre grandoare utopică, existențialistă spre predispoziție tătaro-siberiano-boreală (poate că a imenselor stepe, totuși), spre misticism, discursul înflăcărat-profetic având de combustie și o impresionabilă doză de aqua ardente. Bineînțeles, atare presupuneri sau cvasiincertitudini, mai mult literar-șablonarde, nu te pot face prototip dostoievskian, dar, consider, contiguitatea, directă sau implicită cu ele, reușesc oarecum a te... deprovincializa, parcă angrenându-te mai simțitor în einsteiniana problemă ce te ajută să realizezi relativ conștient că „există întotdeauna un timp în plus, timpul însuși al spațiului” (Barthes). Greu de depistat posibilul transfer (și... cantitatea sau, altfel spus, importanța acestuia) în sufletul tău de român a ipoteticelor trăsături, presupuse drept constitutive ale „spiritului (sufletului) rus”. Poate că respectiva atingere de spirite (suflete), unul latin, celălalt slavon, se soldează cu anumite rezultate, însă ele ar ține mai curând de particularități, de caracter, de personalizare și sunt bine „asimilate”, „tăinuite” de acestea. În aceeași linie, s-ar putea divaga și despre contaminarea româno-franceză, româno-germană, româno-americană.
În
cazul meu, lucrurile (și faptele) nu se rezumă la contiguitate, ci mi-ar
solicita, parcă, și o autodefinire în
contextul relațiilor cu literatura rusă, în contextul, ar fi de precizat,
reciprocităților și bunei înțelegeri de o jumătate de secol și ceva, de când o
traduc în românește, o cercetez, sub aspect istoric (în special cel al
avangardei), scriu despre ea studii, eseuri, acord interviuri despre
corelațiile literare româno-ruse etc. Astăzi, conștientizez că, pentru mine, în
timp, actul traducerii nu a fost doar propriu-zis al traducerii, ci unul
stratificat, în devălmășie cu bucuria și aviditatea lecturii, a studiului
poeziei și strădania, oboseala plăcută a creației. Apoi, cercetări de variante,
enciclopedii, dicționare, comparații cu alte traduceri, nu doar în română,
surpriza de a putea găsi formulări personalizate, ale autorului din care traduc
și ale mele, ca traducător, dar și... coautor, în românește.
Traducerea literară e o permanentă școală a scrisului elevat, a stilului ales, bine ajustat. O școală a înaintării întru perfecționare. E un mod temeinic de reciclare continuă întru avansare în studiul și subtilitățile limbilor din care traduci. Traducerea înseamnă deprovincializare, tendință de a te afla într-un spațiu mai vast, al universalului.