EU, POEZIA, CULTURA ȘI LIMBA RUSĂ...

Leo BUTNARU

O POSIBILĂ CONTIGUITATE 

ROMÂNO-SLAVONĂ ȘI REZULTATELE EI?

 

...efortul constant de a înzestra cultura română cu o fereastră către poezia de limbă rusă, tălmăcită cu empatie şi pricepere.

                                     Ovidiu Pecican

Cineva ar crede – greu de spus cu cât temei – că unul alde mine, care a trăit circa un sfert de veac (conștient) în preajma rușilor, uneori (rar totuși) chiar printre ei, nu a putut să nu fie cât de cât contaminat de așa-numitul suflet slav, presupus ca bântuit de abisalele contradicții ale unui dualism predestinat, ca și cum răstignit între păgânism și creștinism, păcat și credință,  posesiune și dragoste, ce nu poate duce decât la autodistrugere (dostoievskiană) etc. Nu știu, nu m-am gândit în mod special, dacă te pot influența înclinația, zisă a sufletului rusesc, spre grandoare utopică, existențialistă spre predispoziție tătaro-siberiano-boreală (poate că a imenselor stepe, totuși), spre misticism, discursul înflăcărat-profetic având de combustie și o impresionabilă doză de aqua ardente. Bineînțeles, atare presupuneri sau cvasiincertitudini, mai mult literar-șablonarde, nu te pot face prototip dostoievskian, dar, consider, contiguitatea, directă sau implicită cu ele, reușesc oarecum a te... deprovincializa, parcă angrenându-te mai simțitor în einsteiniana problemă ce te ajută să realizezi relativ conștient că „există întotdeauna un timp în plus, timpul însuși al spațiului” (Barthes). Greu de depistat posibilul transfer (și... cantitatea sau, altfel spus, importanța acestuia) în sufletul tău de român a ipoteticelor trăsături, presupuse drept constitutive ale „spiritului (sufletului) rus”. Poate că respectiva atingere de spirite (suflete), unul latin, celălalt slavon, se soldează cu anumite rezultate, însă ele ar ține mai curând de particularități, de caracter, de personalizare și sunt bine „asimilate”, „tăinuite” de acestea. În aceeași linie, s-ar putea divaga și despre contaminarea româno-franceză, româno-germană, româno-americană.

    În cazul meu, lucrurile (și faptele) nu se rezumă la contiguitate, ci mi-ar solicita, parcă,  și o autodefinire în contextul relațiilor cu literatura rusă, în contextul, ar fi de precizat, reciprocităților și bunei înțelegeri de o jumătate de secol și ceva, de când o traduc în românește, o cercetez, sub aspect istoric (în special cel al avangardei), scriu despre ea studii, eseuri, acord interviuri despre corelațiile literare româno-ruse etc. Astăzi, conștientizez că, pentru mine, în timp, actul traducerii nu a fost doar propriu-zis al traducerii, ci unul stratificat, în devălmășie cu bucuria și aviditatea lecturii, a studiului poeziei și strădania, oboseala plăcută a creației. Apoi, cercetări de variante, enciclopedii, dicționare, comparații cu alte traduceri, nu doar în română, surpriza de a putea găsi formulări personalizate, ale autorului din care traduc și ale mele, ca traducător, dar și... coautor, în românește.

Traducerea literară e o permanentă școală a scrisului elevat, a stilului ales, bine ajustat. O școală a înaintării întru perfecționare. E un mod temeinic de reciclare continuă întru avansare în studiul și subtilitățile limbilor din care traduci. Traducerea înseamnă deprovincializare, tendință de a te afla într-un spațiu mai vast, al universalului.

Apoi contextul și raportul, la singular sau plural, ar fi ceva mai larg(i): nu doar cu literatura, ci și cu civilizația, cultura rusă, în sens mai cuprinzător – cu slavitatea. (Am tradus relativ mult și din ucraineni, apoi din sârbi, bulgari, beloruși, cehi, polonezi...) În baza celor invocate aici, cred că aș fi un profesor de slavonism. Dar mereu în opoziție cu politica rusofililor, țarismului, ruso-sovietică, actual rusească. Este uimitor ce mult a făcut civilizația, cultura, literatura rusă pentru lume și cât rău a făcut și-i face lumii politica rusă dintotdeauna.

În timp, s-au diversificat, consolidat și aplicat practic relațiile mele cu limba rusă propriu-zisă, cu diversitatea, bogăția și dezvoltarea perpetuă, în special impulsionată de așa-numita slovotvorchestvo = verbocreație; creare de cuvinte – a avangardiștilor (Hlebnikov, Krucionîh etc.). Dar nu într-atât, ca să le pot răspunde „pozitiv” unor colegi de la București sau Cluj, care mă roagă să le traduc unele poeme, ba chiar cărți... în rusește. Nu, nu traduc în rusește literatură română. Mi-ar fi o adevărată caznă care, chiar dacă m-ar duce, să zicem, la unele rezultate acceptabile sau, poate, chiar bune, mi-ar lua înzecit mai mult timp, decât mi-l solicită traducerea din rusă în română, lucru pe care îl fac nu doar cu plăcere, ci, cred, cu inspirație, deci și vocație (iertată îmi fie lipsa de modestie). Pentru revistele ruse pot scrie, și o fac, doar mici eseuri; le pot acorda interviuri, când sunt solicitat.

E drept (pentru ca potolirea eventualei curiozități să fie deplină), mi s-a întâmplat și mi se întâmplă, din vreme în vreme, să scriu (să îmi apară!) unele poeme direct în rusește. Laconice, „mofturoase, fastuoase”, în manifestarea lor principial-avangardistă, de o unică și irepetabilă dezinvoltură în libertatea și unicitatea limbajului lor. Aceste poeme nu țin de experiment, de orice ordin, inclusiv de cel avangardist, ci sunt dovada absolutei inevitabilități, reieșind din condiția și structura lor unice, grație cărora nu ar fi putut fi create decât numai și numai în limba rusă. Prin urmare, publicarea e posibilă (chiar indicată!) doar în Rusia, motivul fiind, pe cât de simplu, pe atât de neordinar: interiorul, esența lor ideatică, metaforică, dar și... exteriorul lor, stilistica, nu admit „variante”, traduceri în alte limbi. În niciuna, adică nici în română. La plăsmuirea lor au contribuit, în devălmășie de creație și inspirație, toate componentele de bază și formale ale limbii ruse: sintaxa, gramatica, ortografia, ortoepia. Mai bine zis, ar fi vorba de sintaxă poetică, în totalitatea expresivă a procedeelor stilistice specifice limbii lui Hlebnikov și Mandelștam, Maiakovski și Pasternak. Chiar dacă versurile au sensuri explicite, ele nu pot fi redate decât prin și înțelese în limba rusă.

Astfel că mă opresc a menționat iar absoluta iminență/ inevitabilitate a scurtisimelor mele poeme scrise în rusește, nepresupunând, din păcate, nici chiar aproximări, prin tentative de traducere, în... chineză, engleză, franceză și bineînțeles – română.