Vino să ședem sub
pom / Formula de politețe
– „Vino să ședem sub pom/
De-asupra încă-i veac ceresc” spun versurile unui poem al lui Lucian Blaga.
Umanitatea a crescut la umbra unor arbori cu puternice și ramificate
semnificații, de la Arborele Lumii la Arborele Sefirotic, de la Pomul cunoașterii
binelui și răului la Yggdrasil, de la arborii fantastici ai lui Hieronymus
Bosch la bradul stilizat din reprezentările artei tradiționale românești la
sărbătoarea japoneză a florii de cireș, de la plopii fără soț și teiul lui
Eminescu la cireșii din amintirile lui Creangă sau la gorunul lui Blaga. Ne
puteți vorbi despre un arbore care... v-a fost aproape, fie în scrierile
dumneavoastră, fie în cotidian, în fața ferestrei, pe strada pe care ați
copilărit, în parcul în care obișnuiați să vă plimbați, ș.a.m.d.?
– Într-o
zonă atât de pitorească, bineînțeles și grație fastuoasei, luxuriantei
răspândiri de arbori, cum e cea dintre Prut și Nistru, estul românesc, în satul
nostru, Negureni de pe râul Răut, îmi erau dragi multe neamuri de pomi, ce ne
populau aria, grădina, livada, haturile – meri, peri, vișini, cireși, zarzări,
prăsazi (peri), șorcovi (duzi)... Unul dintre ei mi-a inspirat un poem, pe care
l-am pus și pe coperta unei cărți de junețe,
Formula de politețe (1985): Prietene,
piersice amice, –/ așa-ți ziceam, copacule frumos,/ primăvara înflorit în roz/
ba chiar aproape-n purpur înflorit.// Și iată-te-ntomnat,/ pe ramuri cu
bogății/ și frunze scumpe, cărora le spun/ unii aurii, aurării./ Dar chiar
și-acuma tot amic îți zic,/ nici gândind că ai putea/ să-mi răspunzi, de ți-aș
vorbi umil:/ Domnule copac, măria ta,/ piersice alteță...// Prietene, amicul
meu de viață, –/ acesta-i semnul meu de politețe. Scris, probabil, într-o
dimineață de vară, când la geamul odăii (iatacul copilăriei și tinereții) mă
saluta prunul cu goldanele chihlimbarii, mari, precum o posibilă rouă căzută
din lună... De jur-împrejur, arhitectura copacilor, de la haotic la clasicismul
(vegetal), de la curățatul, îngrijirea coroanelor la impresionistul baroc
vegetal. Toate, parcă esențializate, rezumate în pomul vieții dus la prohodire de om spre
cimitirul Negurenilor, unde atâți alți copaci au devenit cruci, un fel de semne
plus (+) care, de fapt, sunt
categoricul minus (–)... Asta e! –
ca un peisaj cu un singur pom, zis al vieții, pe drumul fără întoarcere, spre
Negurenii de pe lumea cealaltă... Prin amintiri, acel pom al vieții, văzut cu
ochi de copil și priceput ca sens abia-abia, atunci, demult, posibil să fi avut
drept ramuri de sens, de înțeles chiar aceste cuvinte, aceste propoziții, ce vor
ieși, mai târziu, la întâmplare, dintre file de revistă, de carte ca niște
nervi sfâșiați sau, Doamne ferește! Ca niște vene tăiate...
Peisaj
cu un pom stingher, pomul vieții... Peisaj imaginându-se pe sine, văzându-se
altfel decât îl vedem noi cei care, la rândul nostru, imaginându-ne pre noi, ne
vedem altfel decât suntem în realitate, ba mai mult – în conștiința-ne sau
subconștient și în transluciditate.
Nu
mai știi dacă atare geometrii ca peisaje, arhitectură a copacilor au legități,
constituții, regulamente, canoane sau sunt apologia metamorfozelor, ca tot ce e
cosmos, a instabilității ca unică formă de creație, procreație – ceremonie
uneori zurlie ca ozorul de canava „pe dincolo”, pe dos.
Pomul vieții, omul... Acesta, de la mersul
copăcel până la momentul când i se pare că din pământ tulpina vreunui fraged
pom se ridică spre pieptul său precum mânuța întinsă a copilului. Parcă ar cere
ceva. Fructul vieții. De unde se ajunge la pomul vieții din ritualul de
petrecere a pământeanului spre grădinile raiului, posibil. În vreun târziu de
toamnă, când prin arbori, în clipa
despărțirii pentru totdeauna, ca totdeauna, va zice frunza-iubit către
frunza-iubită: Vezi, colo, jos, umbra mea așternută peste o saltea de frunze?
Hai, nu-ți fie frică, dă-ți drumul, adio, sari pe doliul ei puhav...
Pentru
că vine și toamna pomului vieții.
Și totul se întâmplă în chip obișnuit:
pomul vieții pur și simplu își scutură frunzele, tot mai multe cu fiece zi ce trece, încât prin frunzișul rărit se vede tot mai clar apusul vieții… Iar poeții
spun că cea mai scurtă toamnă e cea cât ține desfrunzirea Pomului
Vieții… Și ritualul de înmormântare cu toate ale lui, bocete și psalmi, și
Dumnezeu să-l primească în dreapta lui și să-l odihnească... – toate, ca
sentimente de rezonanță pe care le poate reproduce aproape sesizabil noianul de
evenimente ce se întâmplă într-un arbore, deci și în pomul vieții, cu păsările,
puii acestora, șarpele ce alunecă spre cuiburi, florile, libelulele omizile,
furnicile, greierul de sub scoarța desprinsă de tulpină, roua ce apare și
dispare (atât de puțină pe frunzuță cât un plâns de vrăbiuță...) și,
bineînțeles, cu fructele sale, când măslinului, să zicem, i se scot ochii
negri, încât în blânda toamnă mediteraneeană el ajunge a fi Homerul arborilor
copleșiți de antichitatea botanică, biologică floro-fantomatică a noianului de
evenimente, pe care sentimentul de rezonanță le amplifică până le face
sesizabile falnicul copac îndurerat de vreo privighetoare!
...Azi, într-un alt anotimp (...al anului lumii) și sezon
al sufletului meu, din nou – îngândurat, la geam, cu firea încordată, atentă, spionez
invocații adresate, tacit, muzei memorialisticii, după înfundatele sunete
lipăite în răzmuiatul cernoziom al grădinii presupunând ce fruct a căzut – cel
mai distinct e al gutuii verzui-aurii, încă necoapte până la capăt, altul – al
mărului de toamnă. Foșnește frunzișul rărit la căderea prăsadei rămase nevăzută
undeva în vârful pomului mult timp după vremea ei. O nucă scăpată din clonțul
corbului ce trece în zbor... Căderea fructelor în țărâna răzmuiată duce cu
gândul la o gospodină săteancă, ce ar
tipări/lipăi cu palmele boțuri de lut pentru unsul casei. Acolo, în depărtările
memoriei, gospodina ar putea fi chiar mama. Într-o zi mai osebită – până la
amiază e toamnă, după amiază – iarnă. Din cer se iau la întrecere stropul de
ploaie și fulgul de nea. Până la amiază ajunge stropul, după amiază – fulgul.
Astfel că în vreuna din zilele pre-iernii mama îmi spunea să coborâm rândul al
doilea de geamuri din podul casei. Eu urc, dau câte o înrămare cu sticlă, mama
o ia și o pune jos în tindă. După ce le coborâm pe toate, mama spală geamurile
(spălatul geamurilor – ce muncă nobilă, împărătească!), iar tata le va fixa la
locul lor. Al doilea rând de ferestre, cum se zice la Negureni, va stăvili
frigul.
...Iar în vale, spre ghiolul din marginea ariei, parcă
aceleași sălcii de foarte, foarte demult!, când o componentă a jocurilor
copilăriei ne era și legănarea (până la amețeli!) pe ramii mlădioși –
catapulte, nu alta! – ale acelor sălciilor sau cei ai pâlcurilor foarte dese de
arțari tineri care, tocmai din cauza aglomerării vegetale luxuriante, creșteau
sub formă de arbuști înalți, viguroși și flexibili. Cocoțați care și unde în
sălciile fastuoase din ghiol, copiii mahalalei ne întreceam pe rupte cu urlete
de: „Vag-vaga-dig-vag! Vag-vaga-dig-vag! Vag-vaga-dig-vag!” – era modul,
cadența și sunetul de înaintare ale trenurilor, locomotivelor copilăriei
noastre! – „Vag-vaga-dig-vag! Vag-vaga-dig-vag! Vag-vaga-dig-vag!”...
Mda, despre/din multe întâmplări, fenomene și imagini
nu ne-a rămas decât un vag, incert sentiment. (Dintr-un prelung
„Vag-vaga-dig-vag! Vag-vaga-dig-vag! Vag-vaga-dig-vag!” – doar un scurtissim
vag... Foarte vag, stăvilit de digul uitării...) Pe-alocuri, precum o fină
ceață de retro-utopie... Pentru că minunea copilăriei are excepționalul har de
a ne (re)duce pe acolo, pe unde nu mai suntem... Inclusiv, în vale, spre
ghiolul Negurenilor, unde credeam că printre ocrotitorii copilăriei mele sunt
și plopii falnici! Serile, siluetele a doi arbori măreți (plopi cu... soț),
prelungite din hatul ariei peste ghiol, peste tău, spre și peste panta
Delușorului (când apa seca, îl treceam, mergând la școală), mi se păreau
umbrele picioarelor Bunului, Preaînaltului Dumnezeu. Al oamenilor și
arborilor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu