O ANTOLOGIE

 

La Editura Fundaţiei Culturale Poezia (Iaşi) a apărut antologia "Avangarda - jertfa Gulagului" (format mare, 380 pag.) ce inserează selecţii din creaţia a 52 de poeţi care au murit în lagărele staliniste sau au trecut prin ele, având, totuşi, şansa supravieţuirii, plus un amplu dosar de imagini cutremurătoare. Cei interesaţi, pot contacta editura la adresa:

CÂND FLORA DEVINE... FAUNĂ SAU... MUZICĂ

Flora devine... Faună

În mai multe spaţii ale sale, Erevanul, capitala Armeniei, este un oraş ctitorit cu pricepere, ingeniozitate, gust şi chiar cu multă fantezie-poezie, precum o mărturisesc şi imaginile de aici, în care Flora a devenit… Faună sau… Muzică! „Oiţele” sunt din faţa Bibliotecii Municipale Pentru Copii, iar Pianul Verde e undeva în preajma Teatrului Naţional.

 

Aceleaşi-bis

Pianul-bis

Foto l.b.

O nuveletă din revista

 

Leo BUTNARU 

DPPW, ADICĂ – DOMNUL           POST-PYGMALION-WEB

Îmi place la nebunie – lucidă, bineînţeles, – expresia ca din senin. Înseamnă că, nici când gândeşti, apare totuşi ceva, ţi se relevă sensuri, imagini, scene, combinaţii, ecuaţii... (de altfel, toate astea de asemenea sensuri însemnând), surprinzându-te, uimindu-te (de dorit, în sens pozitiv...). E în acest ca din senin şi taină la nivel superior, adică – mister, secretum secretorum, şi sugestie că ar putea aşa, ca din senin, să ţi se declanşeze inspiraţia, pofta de creaţie, cum se mai spune. Iar pofta de creaţie înseamnă poftă de viaţă în maximă intensitate.

Astfel că el, protagonistul ce va coborî pe treptele prezentelor rânduri de cosmogramă spre data când s-a întâmplat ce am a vă povesti, va constata ca aceasta e chiar data la care el, personajul dat, se trezi, a apărut, a fost dat pe lumea noastră sau pe cea paralelă anume că – din senin, nu alta! Iar odată cu apariţia a ceva viu, sigur că respectivei apariţii i se iscă şi unele doleanţe. Deci şi nou-apărutul, nou-datul ca din senin şi-a zis să-şi dorească ceva anume, mai special, mai nebanal, mai nobil... Şi nu găsi nimic mai potrivit cu tendinţa, râvna, aspiraţia sa decât dorinţa să fie recunoscut ca scriitor. Iar dacă eşti scriitor, înseamnă că trebuie să şi scrii. Însă nou-apărutul ca din senin nu ştia (aici trecem parcă la o retro-proiecţie, la o rocadă temporală obişnuită în beletristică şi istorie) ce anume să-şi dorească să scrie. Oricum, ca-din-senin-ul, să-i spunem aşa, considera că deja este foarte important că el doreşte să dorească ceva anume. Să scrie. Dar de jur-împrejur, precum şi în întreaga sa fire, pe alocuri – conştiinţă, el nu găsi nimic demn de atenţie ca să fie scris, descris, abordat ca temă, subiect, declic declanşator de creaţie. Sau, poate, de jur-împrejur, precum şi în firea sa, pe alocuri – conştiinţă, nu găsise nimic demn de atenţia propriei dorinţe pentru a fi scris. „Mda!” spuse Ca-din-senin (de aici încolo acesta să-i fie numele sau, mai bine zis, pseudonimul) a ceva încurcătură şi, precum se obişnuieşte în atare situaţii, a vrut, instinctiv, să se scarpine cu indexul (degetul, bineînţeles) la ceafă. De vrut a vrut el, Ca-din-senin, numai că nu a reuşit să se scarpine nici la ceafă, nici la frunte din simplul şi straniul motiv că în toată alcătuirea sa nu şi-a descoperit degetul arătător, nici la mâna dreaptă, nici la cea stângă, deoarece şi astea, mâinile, îi lipseau cu desăvârşire. „Straniu...” se gândi Cadinsenin (haideţi să-i unim elementele componente ale pseudonumelui). „Şi nu doar atât, ci de-a dreptul obijduitor...” „Pe de altă parte, curios lucru: şi cam de când sunt eu în atare stare, fără braţe, fără index la o mână şi la cealaltă?” Se mai gândi că, poate, ar avea index la – pardon... – picioare, privi în jos, dar constată cu aceeaşi stupoare înfiorată că nu are nici membrele inferioare cu tot cu posibilul index ce se dovedi, totuşi, imposibil... Şi iar repetă nedumerirea-i întrebătoare:

– Şi cam de când sunt eu în atare stare, fără braţe, fără index la o mână şi la cealaltă, ba chiar fără mâini şi fără picioare?!...

– Cam de un minut şi jumătate, răspunse, ca din senin, cineva.

– Şi de ce, mă rog, nu am eu braţele şi cele două indexuri? Pentru că sunt scriitor şi trebuie să scriu!... Dar, de altfel, cine, mă rog, eşti tu? întrebă, surprins cu oarece întârziere, Cadinsenin spiritul ce se anunţă ca din senin şi intrase în vorbă cu el.

– Nu ai nici unele, nici celelalte, pentru că eşti un scriitor virtual, ca şi cum poţi fi, poţi să nu fii, rezultatul fiind acelaşi. Iar eu sunt trei-dublu-W, adică WWW, prescurtat numit Web, iar desfăşurat – World Wide Web. Îmi poţi spune şi Internet, astfel că alege ce-ţi place. Eu unul aş prefera să aud de Web. Nu ştiu dacă eşti la curent, însă eu am de-a face cu hipertextul, cu părere de rău – nu şi cu hiperscriitorul, deoarece aşa ceva nu există. Sau, cel puţin, nu există până în acest moment, în care te-am creat ca să-mi fii model pentru experimentul de care mă ocup.

– Mda... cobai, cum ar veni?

– Dacă nu te lezează prea mult comparaţie, se poate înţelege şi aşa. În mod provizoriu şi virtual. Zic provizoriu, gândindu-mă că, până la urmă, voi găsi noţiunea adecvată ce ţi-ar fi de cognomen. Astfel că, de aici încolo, conform experimentului în curs, dumneata trebuie să începi a scrie. Ceva. Orice. Dar care să fie demn de numele de scriitor. Cât mai serios, acesta, numele.

– Ei, ei, nu mă lua atât de-n scurt! protestă Cadinsenin care, acum câteva clipite, îşi mai dorea nespus să se spună că el este scriitor. Dacă sunt virtual, înseamnă că am virtuţi şi nu sunt un... Ce aş putea să nu fiu?... Să scriu orice, oricum...

– Mda, rosti Web.

– Zău aşa, confirmă Cadinsenin.

– Chiar crezi că nu poţi să scrii, cum s-ar spune, pur şi simplu? Pentru că eşti virtual şi nu cred să întâmpini dificultăţi sau să ai remuşcări premature de conştiinţă.

– Ei, las-o baltă! De unde pot şti eu că nu e dificil, dacă, până acum, nu am încercat  nicicând să fac aşa ceva, să scriu?

 – Păi, iată ocazia, încearcă.

 – Nuci nu mă gândesc! Nu şi nu!

 – Mda, spuse din nou Web. Trebuie să mai chibzuiesc.

– Anume că, chibzuieşte, gândeşte, pentru ca şi eu să pot să doresc, să ştiu ce să scriu, cum să scriu, să... – nu-şi ascundea Cadinsenin bucuria că, iată, cineva poate gândi în locul lui.

– Fie... Dar aşteaptă puţin, curând revin, spuse Web.

– Fie să fie! prinse a o da în butade Cadinsenin. Dar, vezi, nu amâna prea mult. În caz contrar, aş putea să renunţ de a mai dori să doresc să ctitoresc, astfel că, domnule Reţea (aşa mi se pare că v-aţi recomandat)...

– Web, spuse Web.

– Ah, da, pardon, v-am spus pe româneşte, Reţea!... Astfel că, domnule Web, aţi putea să nu vă alegeţi nici cu un rând scris din partea mea. Îmi va trece dorul de literatură...

Domnul Web a anulat comanda cu scriitorul virtual, astfel că bietul Cadinsenin se întoarse la origine – în senin, adică în neant, după care WWW (ca să-i folosim varianta prescurtată a cognomenului) trecu la punctul următor al entimemei experimentului său – să modeleze, ca din senin, un critic literar virtual care să critice potenţele virtuale ale colegului Cadinsenin care, de fapt, nu scrisese nimic.

– Este important ca şi acesta să nu dorească să dorească, îşi spuse, aiurea, în cyberspaţiu, domnul Post-Pygmalion Web, prescurtat – PPW.

Nr. 9-10, 2011

Marinari pe "Arca literară 2011. După 10 ani", Armenia

 

Fotografie de grup (e drept, incomplet), la biserica Sf. Repsine

Christiane Lange şi Herbert Maurer (Germania)

Geert van Istendael (Belgia) şi Serge Venturini (Franţa)

David Matevosian (adjunctul lui... Noe!) şi Leo Butnaru; în fundal - Araratul

În prim-plan, Jacek Pacocha (Polonia)

 Arlette van Laar (Olanda/ Belgia)

Claudio Pozzani (Italia)

 David Muradian (Armenia) cu un tichet ce i-a rămas încă de la "Expresul literar, 2000"

Filip Van Zandycke (Belgia) cel cu ocheanul camerei foto

Peeter Sauter (Estonia) privind din cabina funicularului spre manăstirea Tatev

Serge van Duijnhoven (Olanda) la galeria "Academia", Erevan

Swantje Lichtenstein (Germania)

Vahur Afanasjev, Mare Saboloty (Estonia) şi şarpele

L.B., cel care a captat chipurile marinarilor-colegilor de pe Arcă; galeria "Academia", Erevan

NATURĂ ŞI PICTURĂ

 

Apus în munţii Armeniei

Nu pun alături, aici, două imagini (prima – fotografică, pe care am captat-o acum o săptămână în munţii Armeniei, a doua – picturală, de patrimoniu) pentru a redeschide discuţia despre realism şi transfigurare artistică, imitaţie şi creaţie, vedere şi viziune, sau mai ştiu eu ce altceva… Nici pentru a demonstra superioritatea naturii faţă de artă sau viceversa. Aceste două imagini alpine le alătur pentru a pune în lumină – luminile frumuseţii naturale a munţilor Armeniei, dar şi geniul pictorului Martiros Saryan, care a ştiut să înfăţişeze lumii chipul patriei sale într-o sinteză de claritate, vrajă şi afectivitate pe înţelesul mai multora, doar. Pentru că ceea ce e pe înţelesul tuturor, de multe ori, pur şi simplu nu este artă.

                                                                          Martiros Saryan: Alpină

Maica Domnului ca o ţărancă

Uimitor de mult şi înduioşător până la indicibilă smerenie seamănă Maica Domnului din bisericile armene cu o simplisimă - şi altisimă! - ţărancă. Munteancă. În Faţa Ei, mă gândeam la mama mea Anastasia, născută Munteanu, fiica Magdalenei şi a lui Chirilă din in Negurenii noştri de pe malul Răutului, între Soroca şi Orhei. 

                            Maica Domnului de la mănăstirea Noravank.

                      Biserica mănăstirii Noravank (sec. XIII, 122 km. de la Erevan).

Maica Domnului din mănăstirea Ecimiadzin (= Pogorât din Unul Născut), centrul religios al tuturor armenilor. 

Mănăstirea Ecimiadzin, reşedinţa  Catolicosului Tuturor Armenilor (303-484; din nou – din 1441).

ARARATUL şi ARCA POEŢILOR...

 

Aceste fotografii ale tandemului Araratul Mare/ Araratul Mic le-am făcut de la o distanţă de circa 50 de kilometri de muntele biblic (ce se vede ca în... palmă!) unde a acostat, la Potop,  Arca lui Noe şi de unde, după retragerea apelor, urmându-l pe cel de-al zecelea Patriarh de după Adam, aveau să coboare în lunci toate perechile de vietăţi, spre a se înmulţi şi a repopula din abundenţă Pământul.  Araratul e pe teritoriul Turciei, însă – dramatic! – a rămas în sufletul, în istoria şi în  speranţele armenilor, care îi spun Muntele-Mamă. Voi reveni la el, când va fi să relatez episoade din călătoria care mi s-a întâmplat în Armenia în perioada 19-28 octombrie, legată de proiectul internaţional „Literary Ark 2011: Ten Yars After”, la care au participat scriitori din Belgia, Estonia, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Olanda, Polonia, România şi, bineînţeles, Armenia. Acum – doar imaginile cu magnetismul lor irezistibil.

P.S. Acum mai mulţi ani, publicam următoarea terţină: 

Noe i-a uitat. 
Nu i-a îmbarcat. 
Cine salvă poeţii?

Recunosc, pe atunci nici că visam la  o posibilă Arcă literară…

l. b.

Două evenimente

REVISTA "BUCOVINA LITERARĂ" - 70 DE ANI DE LA FONDARE 

Bucovina literară este revista de literatură, de cultură, dar şi de istorie, dar şi de geografie a neamului. Este revista unui destin dramatic, revista izgonită de la vatra originii sale, Cernăuţi, şi căreia cu adevărat i se potriveşte simbolul Păsării Phoenix renăscute din propriul scrum întru dăinuire, întru continuitate, întru faptele împlinirii, în pofida nedreptăţilor şi agresiunilor curbeţilor. La mulţi ani, Bucovină literară cernăuţeană, suceveană, românească!

Leo Butnaru

Constantin Arcu, redactorul-şef, şi  Carmen Veronica Steiciuc, una din cariatidele redacţiei.

 

Prozatorii Radu Aldulescu şi Radu Mareş - pe urmele dintâielor... urme ale "Bucovinei literare" la Cernăuţi.

FESTIVALUL  NAŢIONAL DE POEZIE "NICOLAE LABIŞ"

Casa memorială "Nicolae Labiş" din comuna Mălini, judeţul Suceava.

Doamnele Margareta Labiş, sora poetului, şi Doina Cernica, prozatoare, eseistă.

Liviu Antonesei (privind-retro), Ion Mureşan, Liviu Ioan Stoiciu şi Leo Butnaru.

Prima ninsoare

Ieri, 15 octombrie, Festivalul "Nicolae Labiş" a fost cu adevărat încununat de o primă ninsoare mănoasă. Venisem de la Mălini, judeţul Suceava, de la casa memorială a poetului, poposind în una din pensiunile din localitatea Văleni ce face parte din aceeaşi comună, unde s-a şi întâmplat zborul fulgilor mari, ca niciodată altă dată, parcă...

Vera PAVLOVA / Вера ПАВЛОВА (Din: Poesis internaţional, 6/ 2011)

                        

S-a născut la Moscova (1963). Absolventă a Colegiului „Şnitke” şi a Academiei de Muzică „Gnesin”, specialitatea Istoria muzicii. Până la 18 ani, cu binecuvântarea celebrului compozitor Aram Haciaturian (Baletul „Spartacus” cu „Dansul săbiilor”!) se pregătea pentru o carieră de compozitor. A activat ca ghid la Casa-muzeu „Şaleapin”, publicând eseuri muzicologice. Circa 10 ani a cântat într-un cor bisericesc, concomitent conducând atelierul de creaţie literară pentru copii „Stelele Zodiacului”. Începe să scrie versuri la vârsta de 20 de ani, primul grupaj publicându-l în revista „Iunost” (Tinereţea). Ajunge populară după ce ziarul „Segodnea” (Azi) îi publică 72 de texte cu o postfaţă de Boris Kuzminski. Evenimentul născu mitul că ceea ce este dat drept poetesa Vera Pavlova nu ar fi decât o mistificaţie. A editat 15 cărţi, printre care: „Animalul ceresc”, 1997; „Limbaj secund”, 1998; „Linia de ruptură”; 2000; „Al patrulea vis”, 2000; „De ambele părţi ale sărutului”, 2004; „Bagaj de mână”, 2004-2005; „Tâmpita înţeleaptă”, 2008; „Femeia. Regulament de utilizare”, 2011.

Laureată a Marelui Premiu „Apollon Grigoriev” (2000), a Premiului Special „Cont moscovit” (2003), a Premiului „Antologia” (2006). Poemele sale au fost traduse în peste 20 de limbi.

Locuieşte la Moscova şi New York, soţul ei fiind fost diplomat american, actualmente traducător din limba rusă.

*     *     *

Ei sunt îndrăgostiţi şi fericiţi.

El:

– Când nu eşti,
mi se pare

că pur şi simplu ai ieşit

în camera vecină.

Ea:

– Când ieşi tu

în camera vecină,

mi se pare

că nici nu mai eşti.

*     *     *

Gândul nu s-a copt, dacă

nu încape în patru rânduri.

Iubirea nu s-a copt, dacă

nu încape într-un singur ah.

Versurile n-au reuşit, de-aş începe

a căuta rima şi a respecta ritmul.

Viaţa nu reuşi, dacă

nu încape într-un da.

*     *     *

Muza te inspiră când vine.

Soţia te inspiră când pleacă.

Amanta te inspiră când nu vine.

Ai vrea să fac toate astea concomitent?

*     *     *

Mă ţii în braţe – crezi că m-ai şi prins?

Trupul mi-l voi părăsi, coadă de şopârlă.

Şi ce îmi căutai tu-ntre picioare,

Va trebui să cauţi între stele.

*     *     *

Pe sfert – ovreică

Pe jumătate – muziciană

Trei sferturi – jumătatea ta.

Cam cine sunt eu – sută la sută?

Nobel pentru literatură: Tomas Tranströmer

Printre miile de  informaţii-clişeu despre acordarea Premiului Nobel pentru literatură în acest an, am întâlnit-o şi pe aceasta: „Premio Nobel a Tranströmer, poeta non tradotto in Italia”. Dar parcă numai în Italia? S-ar putea da o listă lungă de ţări în care nu a fost tradus acest ilustru poet suedez. Dar de aici înainte, Tranströmer devine sui generis translat, transfrontalier, particula „trans” (ca în… transă!) din numele său fiind parcă una predestinată. Pentru că, se ştie, pentru creaţia unui scriitor Premiul Nobel are efectul bulgărului de zăpadă care trece frontiere, praguri de edituri, de biblioteci.                                                                                                                                               Ei bine, în România, din câte ştiu, i-a apărut o carte de versuri. Neavând-o la îndemână, nu pot şti dacă între copertele ei au intrat şi aceste câteva poeme, pe care le-am românizat graţie unor juxtalineare pe care mi le-a expediat colegul şi prietenul meu întru avangardism Igor Loşcilov din Novosibirsk, cu ani în urmă el susţinându-şi doctoratul în Finlanda vecină Suediei.                          Una din posibilele caracteristici ale creaţiei lui Tomas Tranströmer: pornind de la expresionism, maturizându-se în suprarealism, pentru a deveni emblema post-modernismului şi, eventual, a depăşirii acestuia.

Una din posibilele caracteristici ale creaţiei lui Tomas Tranströmer: pornind de la expresionism, maturizându-se în suprarealism, pentru a deveni emblema post-modernismului şi, eventual, a depăşirii acestuia.

P.S. Pe internet, iată şi o ştire în limba chineză, în care ar fi vorba şi de 17 poeme ale celebrului, deja, autor suedez  – o plasez aici nu ca element exotic, ci ca respect pentru hieroglife – acum 8 ani, am publicat un jurnal de călătorie în China, intitulat „Drumul cu hieroglife”:

華爾街日報 – În urmă cu 23 ore

典詩人特朗斯特羅姆（Tomas Transtromer）獲得2011年諾貝爾文學獎。 ... 他在1954年首次發表《17首詩》（17 Poems）。後來陸續發表了其他作品﹐包括1958年的《沿途的 ...

STÂNCILE VULTURILOR

Dincolo de sticla terariului

reptile –

nemişcate şi stranii.

În linişte femeia

întinde la uscat albiturile.

Moartea e calmă.

În adâncul adâncurilor

pluteşte sufletul meu –

încet, ca o cometă.

SĂ NE AMINTIM DE ION ZUBAŞCU

ÎN SINGURA NOASTRĂ VIAŢĂ, CUM SĂ NU CREDEM ÎN POEZIE, CU FRUMUSEŢE ŞI MULTĂ SPERANŢĂ?

(Corespondenţă Ion Zubaşcu – Leo Butnaru, 2007 – 2011)

Partea I
(Din revista Limba Română, nr. 9-10, 2011)

            În ianuarie 2011, am mai reuşit să facem un schimb de mesaje cu Ion Zubaşcu. Spre primăvară, ne-am întâlnit la Uniunea Scriitorilor din Calea Victoriei 115. Atunci, mi-a dăruit volumul său de versuri „Moarte de om” ce apăruse la sfârşit de ani trecut la editura „Limes”. Mi-a scris autograful, însă fără a pune data: „Lui Leo Butnaru, cu drag şi solidaritate. Ion Zubaşcu”. Îmi spusese câteva lucruri vagi despre chimioterapia pe care o urma. Era în grea suferinţă. Dar lucid şi bărbat în tot ce trăia, ce suferea, în conştientizarea apropiatului abis, precum se înţelege chiar din psalmul cu care se deschide cartea „Moarte de om”: „Îţi mulţumesc Doamne/ pentru această nouă zi îmbelşugată de viaţă/ pe care nu mă mai satur s-o trăiesc/ după năucitorul diagnostic de la biopsie/ înaintea întunericului/ a nopţii ce vine/ a somnului fără nicio ieşire”. Şi nu avea să treacă mult timp, pentru ca, la sfârşit de florar, poetul să se stingă. La Bucureşti se ţinea Târgul de Carte. E de invocat acest detaliu, pentru că pe ultima  copertă a volumului de adevărat autor stoic „Moarte de om” sunt trecute titlurile cărţilor în pregătire ale lui Ion Zubaşcu: „Manifest la intrarea în noua preistorie a lumii”; „Omul ocazional”; „Omul lui Dumnezeu”, „Oameni ca lumea”; „Oamenii gramaticii universale”; „Omul nimănui”; „Omul disponibil” (III)… În anul 1991, publicase la editura „Cartea Românească” volumul „Omul de Cuvânt”, iar peste alţi 4 ani, la ed. „Panteon” – „Întoarcerea la Dumnezeu”… Dumnezeu şi omul – aceasta a fost marea temă a poetului şi creştinului Ion Zubaşcu; om şi poet de un suflet atât de vibrant, de o conştiinţă atât de ardent-angajată întru căutarea şi slujirea Binelui, precum o atestă şi majoritatea mesajelor sale publicate aici; mesaje internautice, dar temeinice, aş zice, precum cele din scrisorile – scrisori, variantă (încă!) paper.

 De la Ion Zubaşcu

29.XII.2007

  Dragă Leo,

iată o colindă strănouă din Maramureş: „Vine marea cât de mare,/ Dă de mare –/ Margini n-are./ Da marea ce ne adună?/ Tăt ne-adun-on bour sur/ Cu coarnele de d’aor./ Da’n corniţă/ Ce ne-aduce?/ Leganaş/ De paltinaş./ Da’n leagăn cine-i culcat?/ On pruncuţ mic infăşat/ Cu făşie de mătasă/ De la Doamna-Împărăteasă./ Şi colinda nu-i mai multă,/ Să trăia cine-o ascultă,/ Să sporească binele/ Cum roiesc albinele,/ Să roiască binele/ Ca prin flori albinele.”

De zeci de ani de când cânt această colindă, m-am întrebat ce-i cu marea cea mare într-o cântare de sărbători din munţii Maramureşului? Târziu de tot mi-am amintit din geologie că podişul transilvan e  în realitatea preistorică fundul fostei Mări Panonice şi versurile acestei colinzi vin, poate, de pe vremurile când valurile înalte ale  acestei mări băteau în vârfurile vulcanilor numiţi Ţibleş, Gutăi, Oaş, stinşi acum şi ei. Omul acela pământean din Maramureş stătea cu picioarele în apa mării şi colinda de sărbători într-o limbă pe care o înţeleg la fel de bine şi eu, când cânt cu sufletul meu de azi. Mările au secat, vulcanii s-au stins şi ei, dar sufletul acelui om cântător de pe malul fostei mări secate, care izbea vârfurile foştilor vulcani, e la fel de viu ca propriul meu suflet, cu care  colind acum. Fie ca prospeţimea acestui miracol, posibil doar prin poezie şi colindă sfânta, să te însoţească până în vecii vecilor.

Sărbători fericite!

                           Ion Zubaşcu

FEŢELE ŞI FAŢETELE EXILULUI

Tema celei de-a X-a ediţii a Festivalului Internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură” – desfăşurat ca de obicei, la Neptun – între 10 şi 12 iunie, s-a dovedit anul acesta mai mult decât incitantă. Pentru că în orice situaţie, oriunde – şi sub dictatură, şi în democraţie – subiectul sensibil numit exil constituie o veritabilă şi pasionantă provocare. De aceea, a însemnat nu numai un motiv în plus ca scriitori din toată lumea să se strângă spre a-şi povesti odiseea personală („Nu există exil – spunea Nicolae Manolescu – ci doar exilaţi”!), dar a solicitat organizatorii să se gândească la invitarea cu precădere a unor scriitori în timpul vieţii cărora nu s-au putut opune destinului ca exilul să devină o experienţă existenţială definitorie. Şi, de multe ori, dureroasă. Astfel că, în multe din prezentările şi luările de cuvânt ale invitaţilor, a fost vorba, chiar cu riscul ca ele să fi avut aparenţa unei autobiografii, despre exilul perceput din perspectivă personală, biografică, experienţială (şi sapienţială, totodată!), iar nu teoretică.
Cele două runde de comunicări şi dezbateri dedicate temei – la care au participat, cunoscuţi intelectuali, scriitori, critici literari, traducători ai literaturii exilului, precum Haim Nagid (născut în România, trăieşte în Israel), Monica Săvulescu-Voudouri (româncă emigrată în Grecia), Ronny Someck (născut în Bagdad, trăieşte în Israel), Leo Butnaru (Moldova), Dagmar Dusil (născută la Sibiu, trăieşte în Germania), Andrey Gritsman (născut la Moscova, emigrat în SUA), Bujor Nedelcovici (emigrat la Paris), Marlena Braester (născută la Iaşi, trăieşte în Israel), George Szirtes (născut la Budapesta, trăieşte în Anglia), Matei Vişniec (emigrat la Paris), Carmen Firan (emigrată în SUA), Dinu Flămând (emigrat la Paris) – complinite, după aceea, prin serile de lectură susţinute la Complexul „Ambasador” de către poeţii invitaţi din România, Israel, Serbia, Polonia, Belgia, Rusia, SUA, Moldova şi Slovenia, au reprezentat, fără îndoială, primul element „de recuzită” pasionant ce poate fi trecut în dreptul acelor zile.

Viaţa Românească

Leo Butnaru

                    LITERATURA FĂRĂ FRONTIERE?

                  În eseul „Avatarii lui Ovidiu”, Laurenţiu Ulici dădea o listă de noţiuni ce ar trimite, direct sau implicit, spre termenul „exil”, şi anume: fugă, fugărire, sancţiune, opţiune, aventură, destin, salvare, terapie, revanşă, refuz, revoltă, regăsire, motive politice-economice-personale-psihologice, dor de ducă, lehamite, întâmplare, frică, curaj, soluţie, lipsă de soluţie – ca să încheie cu exclamaţia: „Asta e! Exilul ca fenomen”.

Astfel, e de înţeles cât de sumari, de fugitivi pot fi cei puşi în situaţia de a spune ceva despre literatura fără frontiere? – exil – exil interior – exil în propria limbă în doar câteva minute. Să sperăm însă că toţi cei care vorbim aici în această situaţie de ne-deplinătate, de rezumat, ne vom completa reciproc, pentru ca, în fine, să se contureze o imagine, dar mai important – o idee sau câteva idei esenţiale care ar fi de temei în discuţia noastră.
Până în august 1991, eu, cel care vi se confesează acum, eram unul dintre scriitorii care vieţuia, parcă, în două ţări concomitent: în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi în Uniunea Sovietică, imperiu bolşevic care o înglobase, forţat, pe prima şi încă pe alte 13 aşa-zise republici-surori (Rusia nu intră în ecuaţie, ea avea statutul de acaparatoare, înglobatoare). Şi aceste republici erau declarate, obligatoriu – „înfloritoare”! Împreună cu republica moldovenească socialistă, cu cetăţile ei de la Nistru, eu mă simţeam ca în burta nesăţiosului moloh în care ne încarcerase Molo(h)tov, doar ca să amintesc de cinicul pact Ribbentrop-Molotov care a împărţit Europa; a secţionat cu cruzime popoarele, limbile ce se vorbeau, făcând-o de o manieră aberantă, de o convenţionalitate criminală, exact în spiritul anticului dicton sfidător: Divide et impera. În consecinţă, şi Moldova Estică a fost ruptă din trupul României şi din firescul unei existenţe socio-culturale, lingvistice româneşti.

Deci, dacă e să vorbim de exilul în propria limbă, eu eram printre cei…expatriaţi din propria-mi limbă, aşa cum limba în care scriam, româna (numită însă moldovenească de politicienii comunismului mincinos!) era oprimată, ostracizată, trunchiată, mereu constrânsă în spaţii şi sensuri de comunicare improprii, împinsă spre…necomunicare! Trăind ca şi cum în… propriile ţări, republica şi uniunea, ambele socialiste, eu, dimpreună cu conaţionalii mei, eram izgoniţi din ceea ce Nichita Stănescu numea „Patria mea este limba română”, într-o sintagmă-parafrază pe care, cu mai mulţi ani până la el, Albert Camus o rostise adecvat situaţiei sale: „Ma patrie c’est la langue française.” Adică, parcă ne-exilat de facto şi de jure din ţară/ţări, eu, cetăţeanul, scriitorul, eram alungat, exilat din propria mea limbă. De unde şi paradoxul care ar putea să vă trezească zâmbetul: eu eram omul care ar fi vrut să emigreze dintr-o ţară comunistă într-o altă ţară…comunistă! Visam să ajung în ţara-patrie în care patria mea, limba română, se afla în libertatea ei sau, să zicem, într-o mult mai mare libertate decât în Basarabia. Visam să emigrez în România…Ar fi fost parcă un „exil” (aici pun ghilimelele de rigoare) al revenirii la normalitate, un exil al…repatrierii. Inclusiv în patria mea care e limba română, nu? Pentru că, aşa cum observa Ion Vianu: „Ca scriitor, ori eşti cu limba legată, ori legat de limbă”.

Continuarea pe:

http://www.viataromaneasca.eu/articole/67_dosarele-vr/912_literatura-fara-frontiere.html

Brăila şi Dunărea - final de septembrie, început de octombrie 2011

 

Răsărit de soare pe Dunăre

Cheiul Brăilei

 Monumentul împăratului Traian

 Panait Istrati

Doi poeţi în muzeu: Nicolae Tzone fotografiindu-l pe Arcadie Suceveanu, acesta - cu pălăria, servieta şi bastonul lui Panait Istrati

D'ale carnavalului, la noi, la Brăila, la tanti Elvira etc.

 

Cum s-ar putea fără nuduri - la Dunăre, la Brăila?

 

Cheiul în noapte 

Copyright (C) l.b.

Revista "Bucovina literară" - 70 de ani de existenţă

Bucovina literară este revista de literatură, de cultură, dar şi de istorie, dar şi de geografie a neamului. Este revista unui destin dramatic, revista izgonită de la vatra originii sale, Cernăuţi, şi căreia cu adevărat i se potriveşte simbolul Păsării Phoenix renăscute din propriul scrum întru dăinuire, întru continuitate, întru faptele împlinirii, în pofida nedreptăţilor şi agresiunilor curbeţilor.

La mulţi ani, Bucovină literară cernăuţeană, suceveană, românească!

                                           Leo Butnaru

O proză din Bucovina literară, nr. 9, 2011

ROCADA-BARTER OMU-FUJI

Aproape de poalele celebrului  (înţeleg: cel mai banal epitet, din câte pot exista: celebru) munte Fuji, oarecum înzăpezit şi pretutindeni amintit în poeme scurtisime, tanka sau hoku, zugrăvit de pictorii care l-au văzut sau nu l-au văzut vreodată, etcetera, aşadar, aproape de poalele celebrului Fuji stătea un japonez şi răsfoia un mare album cu imaginile munţilor din alte ţări, de pe alte continente, – privirile sale uşor mijite – atente, degetele – nu grăbesc, întorc pagina pe îndelete, dar, la un moment dat, parcă ar fi uitat ce au de făcut – nu s-au mai implicat – în întoarcere de pagină, pentru că niponul de lângă Fuji fu cuprins de o mare curiozitate, văzând – ce credeţi? – muntele Omu, mai bine zis – piscul Omu al unui munte – de unde credeţi? – aşa, muică, din România! Noastră! Pitorească şi toate celelalte. Chiar aşa – în dreapta paginii era scris ceva ce japonezul nu înţelegea: Vârful Omu, însă, brusc, peste semnul = (egalităţii), parcă al traducerii, reieşea, în tradiţia semanticii sugestive mondiale, internaţionale (ne-Milano); peste acest semn = deja în englezeşte, scria, tradus: Peack the Man – aproape ca la Mann (Thomas), cel cu „Muntele vrăjit”. Aşa se întâmplase că niponul nu cunoştea româneşte (deocamdată, la acea dată...), însă limba marelui Shakespeare o ştia încă din clasa a treia, a patra, şi o studiase, de altfel, dar în acelaşi fel, – cu cine credeţi? – cu un robot – una din minunile, de etapă, ale inventicii nestăvilite din Ţara Soarelui Răsare.

Uite, aici a fost aici! – japonezul nostru (s-ar putea spune, parţial, deocamdată; al nostru, pentru că veţi vedea ce urmează) hotărăşte imediat-neamânat să devină – român! Pentru că de acolo, de aproape de Fuji, gândul prinsese a-i fugi irezistibil spre muntele Omu. Astfel că el dorea să ajungă nu că român propriu-zis, ci chiar Vârful Omu să devină!!! Să renunţe la celebrul Fuji şi să se apropie cât mai mult de, aproape virginul, în popularitate mondială, Vârf Omu; să se contopească cu acesta, el însuşi fiind Vârful Omu! Din Bucegi (fac precizarea, pentru a vă atrage atenţia la mai că mistica perpetuare, intercomunicare între sunetele „j” şi „gi” – Fruji, vrăjit (la Mann), Bucegi...). Fie şi pe o vreme, provizorie, apropierea niponului de Omu, pentru că această metamorfoză s-ar putea să nu-i placă întru vecie, alias – tot restul vieţii sale, răsărită în Ţara Soarelui Răsare. Altfel spus, să nu-i placă – fiind vorba de o placă turnantă a destinului.

Sigur, paralel cu surprinzătoarea sa decizie, japonezul se gândea că, dom’le, ce hazliu e, probabil, să fii român! (Nu este exclus că aici ar putea fi vorba de o inexactitate în traducere: nu „hazliu”, ci, e de presupus, „interesant” e, se gândi niponul; este interesant să fii român!) Însă argumentul imbatabil, Vârful Omu din Bucegi, îşi făcea magicul efect: japonezul îşi spunea că, la o adică, Vârful Omu te poate face om! (Vă rog să reţineţi multiplicare acelor inter-reverberaţii cu „j” şi „gi”. Fuji, vrăjit, Bucegi, magic, japonez căruia îi fuge gândul etc...)

Însă, până la această decizie cu Vârful Omu, stătuse japonezul ce stătuse, se gândi, cumpăni, dar nu stătu, totuşi, prea mult, ci – ţoc, ţoc! – deschide laptopul, pe genunchi, şi prinde a căuta ceea de ce avea nevoie: ce ar fi important pentru un român? Căciula de miel? Sumanul? Iţarii? Să ştie pe dinafară (şi în ţară!) „Mioriţa”?... Ei, niponul nostru fiind brici de isteţ, a priceput imediat că nu astea sunt importante pentru un român sadea – căciula, iţarii, sumanul etc. fiind doar atributele, uşor butaforice, ale zeloşilor păstrători şi promotori de folclor. Pentru că pe acolo au mai rămas ceva insule de folclor. Pe când Japonia, fără folclor rămânând deja, este ea însăşi insulară. (Dar să nu ne punem în poară la poarta Rashomon...) În fine, domnul nipon s-a dumerit şi a decis: cel mai important pentru un român este Vârful Omu, ca pentru un japonez – Vârful Fuji! Şi mai că prinse a fugi, aievea, uşor căpiat de atare revelaţie după gândul ce-i fugea deja spre România! Adică, devine dumnealui, japonezul, Vârful Omu, stă înalt, semeţ, în jurul lui umblă românaşii, care cu strecurătoarea cu caş, care  cu grătarul pentru frigărui, un al treilea cu sticla de vinars şi vin ne-ars... (Chiar aşa se gândea niponul, ce dorea să ajungă Omu, vârful: vinars, ne-ars, pentru că aflase el de problema româno-magheară cu palnica...) Aşadar, umblă românii în jurul său, dar şi pe el umblă, calcă, pentru că Vârful Omu e cea mai înaltă culme populată prin părţile alea şi toţi îi spun drăgăstos, înduioşaţi: Omu chio-chio-san, Omu chio-chio-san-butterfly... Alţii, altele adaugă: nostru. Adică, Omu nostru.

Şi cum stătea domnul japonez şi visa aşa, cu ochii oarecum mijiţi, i se părea că fumul ce i se înălţa din lulea ar fi unul ce iese din craterul Vârfului Omu, el, bietul, neştiind că în România nu mai există (deocamdată) vulcani activi, decât – uneori; foarte uneori! – cei politici, guralivi, retorici. Acolo, pasivitate a dat până şi în munţi. Visează cum visează niponul, dar fiind luminat de intuiţie, înţelege el că ceva nu-i ajunge, totuşi, pentru ca să devină Vârful Omu deplin, şi poate că divin.

Dar, pentru ca să devii Vârful Omu, trebuie să ai viză de intrare şi de reşedinţă în România! Astfel că japonezul nostru se prezintă la ambasada română din Tokio, spune ce şi cum şi de ce, – pe scurt, toată povestea-intenţia de a deveni Vârful Omu, doamna de la ghişeul pentru vize priveşte lung la solicitant, mai să ducă degetul la tâmplă, dar, în baza etichetei sale de diplomat, se opreşte la timp, nu jigneşte vizitatorul, însă îi spune  să vină mâine, fredonând în gând ceva muzică din filmul „Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Milos Forman.

– Nu-u, – zice domnul japonez, – nu amânaţi, pentru că, până mâine, aş putea să mă răzgândesc şi să decid să devin dacă nu Everest, să zicem, Ararat – cu certitudine, unde mai punem că, din câte ştiu, viza pentru Armenia se obţine mai...

– Pardon, – spune doamna de la ghişeu care, până a ajunge la ambasadă, fusese profesoară de geografie la Podul Iloaiei, – Araratul-nearatul... pardon, Araratul e, totuşi, în Turcia... Acolo a rămas, în urma unor probleme politice...

– Zău?! – se miră domnul nipon.

Iar doamna chiar i-a spus parabola aia uşor hazlie cu Turcia care protestează că Armenia îşi are pe herb imaginea muntelui Ararat care se află adică dincolo, la vecinii turci, la care radio Erevan zice: turcilor, păi şi semiluna se află în cer, aiurea, dar voi de ce aţi pus-o pe steag? Japonezul nu a priceput mare lucru din această neînţelegere armeano-turcă, zicând doar:

– În acest caz, revin mâine la dumneavoastră, Vârful Omu rămânând opţiunea mea definitivă, – vizitatorul fiind deja pe picior de plecare.

Însă doamna de la ghişeu fu străluminată de o idee genială, rugând solicitantul vizei pentru România să îngăduie puţin şi să reţină următorul lucru: operaţia de a deveni Vârful Omu ţine de un – cum să-i spunem? – de un barter geografic. Adică, dacă domnia sa nipon san află de vreun domn român care doreşte să devină Muntele Fuji, problema e ca şi rezolvată, rocada uman-montană putând avea loc.

Seara, doamna de la ghişeu îi raportă prim-secretarului ambasadei despre ciudatul solicitant de strămutare în munţii Bucegilor, iar secretarul, la rândul şi gândul său, se înfăţişă cu raportul la excelenţa sa domnul ambasador, subalternul găsind că românca noastră s-a descurcat de minune – ptiu, ptiu, să nu-i fie de deochi! – spunându-i vizitatorului care coborâse, parcă, dintr-un zbor pe deasupra unui cuib de cuci chestia cu rocada-barter, adică să găsească san japonezul un domn român pe potriva sa, etcetera, compatriot de-al nostru care ar dori să devină Muntele Fuji, compatriot de-al lor, niponilor, cum ar veni deja.

Însă excelenţa sa domnul ambasador, om vechi şi experimentat în diplomaţie, nu s-a arătat la fel de satisfăcut de ingeniozitatea subalternei, precum era secretarul, astfel că, după câteva clipe de privit ca în gol, excelenţa sa întrebă:

– Credeţi, domnule secretar, că poate garanta cineva că nu s-ar găsi vreun compatriot de-al nostru care să dorească să devină Muntele Fuji?... În zilele noastre nu se ştie... Să fim gata pentru orice...

Secretarul bătu milităreşte din călcâie, semn că-i dă dreptate superiorului.

MASĂ ROTUNDĂ CU SCANDAL? (Jurnal de Crimeea, III)

Prolog-motivaţie

Un coleg îmi atrage atenţia că, pe blogul unui oarecare Vladimir Bereazev din Siberia, există unele referinţe şi la prestaţia mea de la simpozionul internaţional de literatură, care a avut loc în perioada 5-10 septembrie la Koktebel, Crimeea. A-a, păi cunosc un atare personaj! Ba chiar „l-am prins”, ca în insectar, în propriul meu Jurnal de Crimeea din care, de altfel, am mai publicat aici, pe blog, unele secvenţe.

Dar, mai întâi, să reproduc pasajele cu bucluc de pe blogul siberianului care, intitulându-şi postarea „Masă rotundă. Dar nu fără scandal”, minte – probabil involuntar, pentru că, presupun, el nu a înţeles ce se discuta, totuşi, la acea întrunite. Prin urmare, Bereazev scrie (vezi: http://beryazev.livejournal.com/126133.html?view=1139125#t1139125): „Когда мне дали слово, я сказал, что в данном контексте и в данном составе круглого стола я настаиваю на термине "этно-культурная общность", а не интернационализм. Мы здесь все, за исключением представителя румын, жители одной империи, пусть и разделённой, но сохранившей единое поле языка, поле духа и культуры.”

Traduc: „Când mi s-a oferit cuvântul, am spus, că în acest context şi în această componenţă a participanţilor la masa rotundă, eu insist să utilizăm termenul „comunitate etno-culturală”, şi nu internaţionalism. Toţi cei prezenţi aici, cu excepţia reprezentantului românilor, suntem locuitorii unui singur imperiu, fie el şi divizat, însă care şi-a păstrat un singur câmp lingvistic, un câmp al spiritului şi culturii”.

Ei bine, tovarăşe Bereazev, la acea masă rotundă participau şi Şota Iataşvili din Gruzia, şi Ghevorg Glanţ din Armenia, şi Uljan Musabekova, Nursulu Şaimerdinova din Kazahstan, şi Zmiter Vişnev din Belarus care, cu atâta ardoare, pleda pentru limba şi cultura ţării sale ce trebuie desovietizate, decolonizate, şi un reprezentant din Ucraina (e drept, poet de limba rusă) şi ,bineînţeles, colegi din Rusia. Chiar credeai/ crezi dumneata că ei, cu toţii, cu excepţia mea, cum sugerezi, ar fi subscris la aberanta chestie cu „locuitorii unui singur imperiu”, cu un unic „câmp al spiritului şi culturii”, asupra căreia  - accentuezi - "insistai", în loc să propui politicos ce-ţi trecuse prin cap? Anume unii dintre ei, inclusiv Şota Iataşvile, precum scrii, te-au pus la punct, te-au scos din priză, după care, docil şi derutat, ai luat apă în gură. Că doar recunoşti (dorind să rămâi, totuşi eroul ofensat): 

 „Что тут началось! Румын Лео, Шота и, конечно, Барметова встали стеной, как воины-интернационалисты. Я вынужден был сесть". =  

"Şi s-a început! Românul Leo, Şota (gruzinul – l.b.) şi, bineînţeles, Barmetova (rusoaica – l.b.) s-au ridicat ca un zid, ca ostaşii-internaţionalişti. (Ce gogomănie scrii, tov. Bereazev! Din contră, internaţionalistul agresiv şi vindicativ, sovietic get-beget, erai chiar dumneata. – l.b.). Eu m-am văzut nevoit să mă aşez." Ce altceva aveai de făcut, fiind atât de pe altă lume, din, încă, URSS?

Dar iată şi fila din Jurnalul de Crimeea pe care l-am ţinut eu.

 Din Jurnal de Crimeea

9.IX.2011

Mă trezesc surprins că, brusc sau poate ca o prelungire din subconştientul somnului, mă strădui să-mi amintesc cine dintre poeţii ruşi, la unul din multele recitaluri naţionale şi internaţionale de pe aici, a citit un text despre orăşelul Gheorghiu-Dej. Chiar dăduse o explicaţie pentru public despre atare localitate cu atare nume ce există undeva  într-o fundătură de regiune rusească. „Jenea, mai dormi?” „Mai… Dar deja nu mai, pentru că m-ai trezit tu. Ce te-a apucat?” „Iertare, rusule (ne adresăm unul altuia destul de familiar), tu nu ştii unde se află la voi oraşul Gheorghiu-Dej?” „Ce-e-e?...” Uimitor, dar Stepanov e dintre ruşii care nu înjură. În tinereţe, a fost hocheist, chiar campionul Moscovei în echipa de juniori. Apoi a făcut box de performanţă, având chiar 9 lupte la profesionişti, din care a pierdut doar două. Din toate astea a evadat în literatură şi bussines. „Nu eşti cu toate acasă! Asta să mă întrebi tu pe mine, trezindu-mă?” „Dar spuneai că azi, devreme, pleci la Theodosia să sondezi piaţa mobiliară, să alegi o casă”. „Da, acuşi… Decât să mă întrebi tu lucruri de astea, mai bine ia laptop-ul meu, de acolo, din valiză, şi du-te pe hol, în stânga, acolo este o priză pentru internet şi caută-ţi Gheorghiul tău…” „Ei, chiar cu noaptea în cap… Mai încolo, după ce vin de la plajă, de la promenadă”. 

Nu uit: de cum mă întorc de la plajă, promenadă, – duşul, gustarea (am ceva rezerve în frigider, inclusiv banana „obligatorie” – unicul fruct permis în dieta pe care o respect; unic în plin sezon al bogăţiei şi diversităţii de roade dulci!), după care iau laptopul, conectez şi caut pe google „Gheorghiu-Dej, oraş în Rusia”. Păi chiar există aşa ceva, domnilor! Iniţial, era un sat, Liski, la cam o sută de kilometri sud de Voronej (unde a fost general ţarist bunicul de pe mamă al lui Nichita Stănescu, nu?), pe malul drept al Donului. Azi e un nod feroviar important. Între 1923-1942, s-a numit Svoboda (Libertatea). A fost re-rebotezat în 1965, dându-i-se numele lui Gheorghiu-Dej care, se spune în nota topografică: „… a fost secretar general al PCR. Meritele sale faţă de patria mamă şi faţă de mişcarea comunistă internaţională e greu de crezut că le mai ţine minte cineva. Faţă de URSS – cu atât mai mult… Liski s-a învrednicit de o atare onoare probabil din considerentul că, în tinereţe, Gheorghiu-Dej a fost electrician la căile ferate… Greu de spus cum se numeau, după redenumire, locuitorii acestui orăşel: gheorghiudejişti, aşa ceva?” Întrebarea era valabilă până la 1991, când Liski şi-a recăpătat numele de origine. (Adio, tovarăşe Dej!) Etimologia acestui termin însă nu o dă niciunul din celebrele dicţionare – Dal, Ojegov, Efremov, Fasmer… Dar, aşa cum e antrenant să mai cercetezi prin fişierele web, când nu te îndemnă-nu te cheamă nicio grabă anume, eu dau de termenul „liska”, ucrainean, gândindu-mă că, la plural, ar putea fi „liski”. Liska înseamnă lişiţă. De ce nu ar fi lişiţe acolo, la Don, Liski fiind şi un port fluvial important?... (Asta aşa, ca să-i ajut pe… ruşi…)

Din multele întâmplări care urmau să aibă loc în diferite locuri, unde se desfăşoară, amplu, programul simpozionului, am ales benevol (fără să fi fost trecut în lista participanţilor) masa rotundă ce s-a ţinut, între ora 12 şi 13.30, în auditoriul „Camelia-Cafa” (…)

Deci, m-am dus la masa rotundă cu tema „Societate deschisă în secolul XXI: internaţional sau naţional?” Zic, chiar de la bun început: astea, azi, s-ar numi globalizare şi să mai uităm de internaţional-naţional în spiritul zilelor de cândva. Cădem de acord, mergem mai departe, dar în răspăr cu un dogmatic cam şovin, siberianul Bereazev, redactor-şef al revistei „Sibirkie ogni” (Luminile Siberiei) care vorbeşte bizar de „societatea etno-culturală comună”, cum e la ei în Siberia, unde, cică, nu există probleme naţionale, apoi se interesează de ce, mă rog, reprezint eu şi România şi Republica Moldova, de ce am uitat de convieţuirea noastră statală comună etc. „Hei, colega îi zic, dă-ţi seama pe ce lume şi în ce epocă trăieşti, ieşi din tranşeele sovietice ale războiului rece, ca să nu zic – pardon! – din grotă.” Plus, îl rog să-mi spună cam câte „societăţi etno-culturale”, alias popoare-populaţii, au dispărut în imensa Siberie colonizată de ţarism. Etc.

Cam dur, dar cred că Bereazev cel ne-breaz a meritat-o cu prisosinţă. Răspunsul meu nu face decât să-l enerveze şi să spună: „În acest caz, uniţi-vă şi…”  Îi spun că ştim şi fără el ce avem de făcut, unii dintre cei prezenţi, printre care Ghevorg Glanţ, îi dau replici siberianului-relictă, pe care îl pune la punct – surprinzător, aş zice, – până şi Irina Barmetova de la revista Okteabr’, Moscova. Tipul – derutat, vrea să-şi ceară scuze, însă eu plec – nesupărat, calm – în spiritul baladei lui Topârceanu, pentru că: În scurtul popas al vieţii/ Vreau multe schimbări de decor…

*      *     *

Cam asta a fost, cam asta a rămas. L.B.

                                               Discuţii la simpozion.