Când îmi imaginam și scriam despre duetul, de peste secole, Xantipa lui Socrate și Tinca lui Creangă, bineînțeles că nu puteam face abstracție și de cupa fatală, cea a filosofului, pentru a mă întreba: Dar oare cum ar fi fost imaginara cupă a celebrului humuleștean? Răspunzându-mi, dar în speranța de a-i provoca și pe alți colegi să vină cu spusul, presupusul, cu detalii ce ar completa, ar dezvoltă un răspuns mai general.
Mi-am zis că,
dacă în cazul filosofului atenian cupa ar fi fost vasul adevărului amar, băut până la capăt, atunci cupa lui Ion Creangă ar fi opusul ei
complementar: în ea unduia nu otrava lucidității, ci elixirul vitalității, al
poveștii, al hohotului de râs care salvează. Nu ar fi din aur și nici din lut filosofic, ci din aceeași
clisă, despre care spunea marele povestitor: „Eram şi eu un
boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti”. Sau, cine știe, o fi fost și o abatere de la această simplisimă dare
cu părerea, cupa lui Creangă fiind una modelată dintr-o scoarță de nuc bătrân sau dintr-un corn de bour, lustruit cu povești și cu palme de copil. Pe marginea ei nu ar fi fost gravat Eu știu că nu
știu nimic, dar ceva mai simplu, însă la fel de memorabil: „Așa-i lumea: mare și hazlie”. Ce ar fi venit tot dinspre sfătosul Creangă, care, la timpul său, a înțeles că omul nu gândește bine dacă nu râde bine. Pentru
că și râsul sănătos devine și poezie, și
filosofie, și magie,
toate în același timp.
Acea cupă nu era
menită pentru a se bea din ea moartea, ci pentru a sorbi cu
sete viața cu toate ale ei. O băutură ca un amestec de
lapte cald, vin acrișor, miere de la Humulești și ceva năzbâtie. Cine ar sorbi din cupa lui Creangă nu ar deveni înțelept prin severitate, scorțoșenie, ci prin bucurie și sfătoșenie.
E cupa care nu te duce spre tăcere, ci spre depănare de
istorisiri. După ce bei din ea, nu te retragi în sine, ci ieși la
drum, la șezătoare, la lume. Limba ți se dezleagă, memoria ți se aprinde, iar
copilăria, care la Socrate e neștiută, ca și pierdută, la Creangă revine
ca o patrie posibilă.
Dacă Socrate a băut ca să moară, Creangă bea ca
să trăiască și să povestească.
Și tocmai aici se
află marea diferență de substanță: cupa lui Creangă nu e o probă de renunțare dramatică, ci înseamnă inițiere în comunitate.
Nu te separă de lume, ci te lipește de ea. Nu te ține singur, ci te face unul „de-ai noștri”. Din ea nu se naște
sentința, ci bunăvoința, nu
legea, ci întâmplarea, nu
ideea pură, ci omul gură
de aur înșirând snoave la
gura sobei.
Cine bea din cupa
aceasta nu devine martir al vicleniei
agorei, ci martor al vieții. Învață că sensul nu se extrage prin
silogism, ci se adună prin povești. Că identitatea nu se deduce, ci se
moștenește afectiv: din poveste, din
glumă, din pățanii, din zburdălnicia copilăriei și din
farmecul ei irecuperabil.
Iată de ce cupa lui Creangă e, în fond, o
cupă a întoarcerii, a revenirii la
locul de extragere a humei, la nostalgiile ce lasă urme de urători prin zăpada Humuleștilor. Nu promite
paradisuri pierdute, ci îți permite
să le cauți, să ți le imaginezi și
să le locuiești din nou. Și dacă Socrate ne învață să murim cutezători, Creangă ne învață ceva
la fel de dificil: să trăim cu poftă, cu memorie și cu voce care se aude prin mahalaua unde te-ai născut, prin orașul în care
te-ai stabilit, prin lume.
Iar la un moment dat, mi-am imaginat cum Socrate
își privește chipul în cucuta din
cupă.
– Ce faci, îndrumătorule? L-ar fi întreabat ucenicii.
– Mă uit la un om, răspunse el.
Cupa nu e doar moarte, ci și oglindă. Nu
reflectă doar formele exterioare, ci esența.
Privind în ea, Socrate caută adevărul despre sine dincolo de aparențe,
dincolo de timp și convenții.
Ultima întrebare rămâne suspendată: cine ești, când timpul nu mai
permite prefăcerea? Cine/ce mai rămâne
din omul care a zâmbit, a vorbit, a acționat, când toate rolurile s-au stins și doar reflecția pură persistă?
Și, în tăcerea cupelor, răspunsul nu se grăbește: el nu se spune, ci se
simte, se recunoaște doar de cel care știe să privească. Unul dintre
acești privitori, îmi imaginez, fiind și Creangă al nostru care, dacă ar fi
fost întrebat ce vede în cupa destinului său, probabil ar fi spus, ceea ce
invocasem la începutul acestui text:
– Ia, privesc și eu la un boț cu ochi, la o bucată de humă însuflețită din Humulești... Să trăiți, boieri
dumneavoastră!
