DIN STRICTUL NECESAR

 

PUTIN = STALI

 

 

Abjectul putinism criminal, ucigaș, inuman merge spre extreme, reinstaurând stalinismul.  Muzeul de Istorie a GULAG-ului din Moscova a fost închis! Călăii din Kremlin și de la Lubianka se sperie de amintirea crimelor predecesorilor lor. Însă Memoria nu poate fi ucisă. Va veni momentul, când Moscova va avea cu siguranță muzee și memoriale ce condamnă crimele stalinismului, putinismului. Va veni ora de dare în vileag și condamnare a călăilor, ceea ce nu s-a mai întâmplat după 1991

INTERSECȚII

 

VERNISAJ

 

Expozițiile de pictură sunt, în fond, locuri unde ochii flămânzi vin să caute alți ochi flămânzi care să-i vadă. Nu doar tablourile se privesc, ci și privirile dintre ele. Fiecare chip din sală, fiecare siluetă oprită în fața unei pânze e o dovadă că foamea de sens, de frumusețe, de confirmare nu se satură niciodată. Arta nu e un obiect, ci o circulație: schimb de sugestii, comerț subtil între priviri, inimi, neliniști.

În genere, arta nu înseamnă decât ochi flămânzi de alți ochi flămânzi, vizibili sau invizibili. Inimi flămânde de alte inimi flămânde. Încântări flămânde de alte încântări flămânde. Decepții flămânde de alte decepții flămânde. Deșertăciunea deșertăciunilor flămândă de alte deșertăciuni flămânde. Sau, poate, de deșteptăciunea deșteptăciunilor flămânde... Totul e o rețea de dorințe care nu se pot hrăni decât unele pe altele, un lanț de prezențe sau absențe care se recunosc reciproc.

NINGE

Ninge, ninge... Și totuși, nu e doar o ninsoare, ci un fel de reset divin. Parcă Dumnezeu, cu mâinile nevăzute și blânde, încearcă să ia lumea de la capăt, să șteargă urmele, să șteargă praful, greșelile, tristețile, să lase totul alb, neutru și posibil.
         Sau: ninge, ninge… De parcă Dumnezeu umple cu sens ceva. Spațiul zis Lume, atât de încărcat de zgomot, de dor, de rătăcire, se așază sub o haină albă ce nu e doar acoperemânt, ci și promisiune. Fiecare fulg devine literă tăcută, sens dens într-o poveste pe care o putem citi doar dacă ne oprim și privim.
          Fiecare fulg care cade e un semn că se poate începe de la capăt. Fiecare colină acoperită de zăpadă e o promisiune de revelație, de descoperire, de iubire reînnoită. Și, dacă privești atent, poți vedea cum lumea, prin acest gest al iernii, devine iar posibilă, albă și curată, gata să fie înțeleasă din nou, parțial – pe nou, cu ochi de copil, cu inima deschisă, cu sufletul pregătit să urce și să coboare pe văile și colinele bucuriei.
            Ninge, ninge… și totul poate fi reluat de la capăt.

JURNALUL ÎN CONTINUARE...

                  

                    Val Butnaru: – Continui să scrii jurnal?

                   Leo Butnaru: – De fapt, ce e un jurnal? Într-o vagă definiție (nimic nu e sigur și sută la sută în definiții), ar fi, cu inerentă doză de aproximație, o formă de scriere autoreferențială, parțial autobiografică, parțial jurnalistică sau, în unele momente, cu pasaje (miniaturi, micro-nuvelete...) literare sui generis. Tocmai în aceste inserții de literatură se poate întâmpla luxurianța percepției și priceperii ca narațiune, stil, atenție sporită la detalii, trăsături și... ștersături, renunțări la fraze, pasaje, idei sau chiar... trei puncte... Aceste micro-texte sunt cele mai... intense, mai complexe, mai dense în sebsuri și viață din care pornesc. Iar eu le simt necesitatea, parcă aș fi deja... dependent de ele. Le aștept, le caut, le selectez. Deci, scriu jurnal în continuare.

DIN STRICTUL NECESAR