Pentru că țara noastră are
ieșire la mare și la cer, marea și cerul au ieșire la sufletul nostru.
Valurile nu bat doar țărmurile,
ci ating și inima. Cerul nu e doar acoperiș de atmosferă, ci și spațiu în care
gândurile se înalță și se pierd. Această conexiune cu natura nu e formalitate:
e modul în care țara ne vorbește și ne trezește simțirea.
De aceea, dacă avem ministerul
marinei, cu steaguri, porturi și ambarcațiuni, e un gest logic, instituțional,
chiar solemn. Dar ce ne facem cu ministerul celălalt? Nu al cerului – acesta nu
poate fi organizat în birouri și ștampile – ci ministerul...
misterului. Al necunoscutului, al tainelor, al poeziei. Pentru că dacă
marea și cerul ne ating sufletul, atunci trebuie să existe o instituție care să
recunoască și să protejeze ceea ce nu se poate ordona și măsura:
sensibilitatea, mirarea, inspirația.
Poate ministerul Poeziei ar
trebui să aibă legi care nu se respectă, reguli care se încălcă, fonduri care
nu se cheltuiesc, dar care totuși confirmă: țara nu doar că e a oamenilor, ci
și a simțirii, a imaginației, a tainelor. Paradoxal: ce este mai esențial –
marea, cerul sau poezia – nu poate fi controlat, dar totuși merită recunoscut
oficial.
Astfel, între valuri și nori,
între legi și libertate, între ministerul vizibil și cel invizibil, se află
sufletul unei țări care nu uită că misterul e adevărata ei frontieră și poezia,
adevăratul ei port.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu