luni, 9 iunie 2014

DIALOGURI DE ALTĂDATĂ



14.VI.1993

Mihai Şora are totuşi magnetism în săltăreţul său gen de dialog, lucru verificat ad hoc pe propria mea nepăsare: abia încheind de citit volumul „Sarea pământului”, îl iau pe cel intitulat „A fi, a face, a avea”, ca să constat până la pagina 15 aceeaşi redundanţă jenantă: cei trei, Mai Ştiutorul, Tânărul Prieten şi Devotatul Amic, îi trag o refenea lingvistică soră cu sporovăiala estetizantă, în care, în măsura în care-i permite orgoliul de filosof, este conştient şi autorul în tripla sa eteronimie, explicându-se chiar în primul pasaj din „Verbul şi numele”, spunându-şi sieşi, prin gura Tânărului Prieten: „Tot pe căile bătute de metafizica occidentală de la Platon încoace umblaţi, şi tot văzul îmi dau seama că vă este simţul de bază”. (Nu cred că e chiar vorba de văz, însă, e adevărat, filosoficeşte, Şora tratează lucrurile la nivelul retinei.). Şi-i mai zice Tânărul Prieten: „Iar întrebarea pe care mereu v-o puneţi e doar penultima… nicidecum ultima… a supremei filosofii”. Uite aici, cu suprema filosofie, Şora îşi spune bine sieşi (…luiuşi?... ar fi o posibilă bizarerie acceptabilă în limba română?). Autorul se dezvinovăţeşte prin copleşitoarea „mirare fascinantă” căruia îi este (sau i se lasă) înrobit.
Să ne amintim cum zicea Bacovia: „Nu râde… citeşte-nainte”. (În „Decembrie”, iar acum e iunie.)

24.VI.1993

Miercuri, 16 iunie, pornirăm cu trenul spre Bucureşti, de unde aveam să plecăm la colocviul „Publicul-Presa-Puterea”, pus la cale pe litoral, la Costineşti. Suntem 8: N. Negru – „LA”, Stici – „MS”, radio – Vulpe, Gherasim, Ursu; TVNM – Surdu şi Hodorogea. Ambasada Română avusese grijă să ne pună la (înde)mână bilete dus-întors. Am mers eu şi le-am luat, de la dl Ţăranu. Am făcut cunoştinţă şi cu dl Rujoi, împuternicitul cu afaceri. Se simţea cam prost – băuse nişte lapte şi-i resimţea neplăcutele invective digestive. „Trebuie să serviţi ceva tărie!” „Pe urmă mi-am dat seama”, zice. „Când vă întoarceţi, vă primim mai pe româneşte, aici, la ambasadă”, conchide dl împuternicit cu afaceri. Aluzia e transparentă şi caracteristică nouă tuturor.
La gara de Nord, în Bucureşti, ne întâmpină dl Denis Duţescu, reprezentant al Guvernului, şi dl Colea, alias Nicolae Dumitru de la Radio România Internaţional. Mergem la instituţia pomenită a doua în propoziţia precedentă, ne primeşte dl director Ionescu.
La ora 15,00, venim în Piaţa Unirii, de unde are a porni coloana de autocare. Îl întâlnesc pe Laurenţiu Ulici, care stă la cumpănă: să meargă sau nu. În fine n-a mai venit la Costineşti. N-au venit şi mulţi alţii din cei anunţaţi în registru – Pleşu, Manolescu etc., pe de altă parte – Păunescu, Vdim Tudor. N-au venit nici chiar comicii actori Lăzărescu şi Morar…
La Costineşti, în holul hotelului „Forum”, pe un careu din mese ne aşteptau ecusoanele, cheile de la camere şi bonurile pentru restaurant. Cele câteva sute de slujitori ai presei dau năvală şi iese ce iese: un mic tămbălău. Până la urmă, lucrurile se aranjează. Dar nu şi lucrările colocviului – neprezentându-se destui raportori, anunţaţi în program, o cam începem cu pauza de cafea, care trebuie să vină abia la ora 11,00… Împreună cu George Bocşa ne-am orientat just, pare-se, folosind nu doar pauzele pentru plajă şi băi marine. Uriaşul complex de odihnă de la Costineşti, ca, de altfel, toate celelalte de pe litoral, funcţionează la o capacitate foarte redusă: cam 15-20 la sută… Trist. Să dea Domnul să ţină cât mai provizoriu o atare situaţie.
Imprim două dialoguri, cu Florin Iaru şi cu Carolina Ilica. Dialoghez, fără reportofon, în gol, cu Mircea Druc, căruia îi spun cam direct că nu-i împărtăşesc ideile, care mi se par vetuste, cu „a face ordine în presă”, că, chipurile, aceasta, presa, e prea multă şi neserioasă. Democraţia are legile ei de-a aduce lucrurile la o anumită ordine. Druc mi se plânge de zăpuşeala ce sufocă Bucureştiul, îmi mai spune de garsoniera sa de la etajul 9, de alte mărunţişuri. Cică, avusese de gând să mă ia în prim-ministeria lui vreun fel de consilier, numai că, vezi, Doamne, am cam dispărut nu ştiu cum brusc din arena vieţii politice.  Ei, zic eu, mă prinseseră timpurile facerii, m-am retras şi mi-am scris două cărţi… N-am mai vrut să recunosc, franc, că mi se cam înăcrise de vânzoleala ala pseudo-pe-toate-planurile… Se cam ştie ce şi cine s-a ales din ea… O mare dezamăgire, foarte mulţi dezamăgiţi…
Duminică, 20 iunie, revenim la Bucureşti. La ora 21,50 trebuia să urcăm la tren, însă George Bocşa îmi propune să rămân la el, pentru ca să plecăm marţi cu avionul. Accept. Trec pe la unele redacţii – las versuri („Luceafărul”, „România literară”) şi ridic modestele onorarii ce mi se cuveneau pentru colaborările anterioare. Şi întâlnesc pe cine? Pe Helmut Britz, neamţul-român, care mi se plânge că, fiind în Germania, unde colaborează la un ziar şi la un post de televiziune, a scăpat momentul cu deşeurile nemţeşti de la Sibiu: putea câştiga bine. Zice: „Bre Leo, vezi tu, pentru că trebuie să fie deşeuri nemţeşti şi prin Basarabia. Dacă afli, îmi telefonezi de urgenţă, la Bucureşti sau la Berlin. Vin imediat. Iar tu ai o mie de mărci”. „Bine, zic, dă-mi tu mia de mărci, cu vreo cinci sute din ele cumpăr vreun butoi de deşeuri de la Sibiu, îl îngrop pe undeva prin Moldova Estică, te chem, tu faci reportajul şi, vezi bine, suntem ambii în câştig”. De, glumim şi noi, dar îngrijoraţi…
Întâlnesc pe: Adi Cusin, Petre Stoica, Nae Prelipceanu, Cristian Teodorescu, Ioan Vieru de la „Contrapunct”. Secretarul USR Jozsef Balogh îmi spune în mare taină că se preconizează un premiu pentru o carte a unui scriitor din Basarabia. Nu vrea să-mi spună numele, însă eu pricep lesne că este vorba – şi bine că este! – de Vasile Gârneţ, fapt pe care mi l-a confirmat, deja la Chişinău, ieri, însuşi premiatul cu care, împreună şi cu Nic. Popa, am şi servit un coniac mic la „Fulguşor”. La aeroportul Băneasa îl întâlnim pe Mircea Nedelciu şi Traian T. Coşovei – cu acelaşi avion, zburăm la Chişinău. Ei au fost invitaţi la colocviul revistei „Sud-Est”. Traian îmi oferă să citesc vreo 15 pagini de sentinţe/ adagii stil scherzo, puse sub genericul „Hotel Antipa” sau „Hotel Voltaire”, undele din ele – de-a dreptul ingenioase, dar serialul şi înşiruirea la care supune autorul (cu „tragerea din maimuţă”, să zicem), pe unele le cam subţie, ceea ce aduce, uneori, a supt din deget. Oricum, sunt cam printre primii lor cititori. Traina zice că ar vrea să le lase pentru publicare la „Sud-Est”. „Câţi ani ai?”, îl întreb pe Coşovei”. „39” „Mulţi înainte!”
O oră de zbor, în care i-am gustat vinul lui Mircea Nedelciu.
Şi toate astea, în amestec cu tângă şi tristeţe ce vine dinspre Negureni, unde trebuie să plec mâine. Tata e la pat.


Alte detalii. I-am mai întâlnit pe Ilie Călian de la Cluj, Cornel Galben de la Bacău, care are editată o carte despre Enescu, oferindu-mi-o; pe sfinxatul (?) Nicolae Coruţ, fost căpitan de rangul I, zice, la marină, contraspionaj; a editat 3 cărţi de dezvăluiri legate de „pseudo-revoluţia” din decembrie 1989; cică, în tiraje mari, au căutare. „Câştig milionul pe lună”, spune cu orgoliu netăinuit.
Auzite. Angela Marinescu are un soţ, recent, pare-se Sergiu Panfil, despre care-i mărturiseşte doamnei Tatiana (Bocşa): „E dement, uneori. Odată, la o criză de nervi, atât de tare a lovit cu piciorul într-un dulap, încât i s-a desprins unghia de la degetul mare”. (Brrr!)
Cică Mitzura Arghezi s-ar fi certat grav cu Le. La., zicându-i: „Să nu mai văd beţivana asta în casa mea!”
Bocşa îşi aminteşte cum, în copilărie, mânca fructele verzi, abia purcese din floare, iar bunicul său îi spunea: „Măi copile, da nu mânca tu verzăturile aste, că faci venin în tine!”

Pe strada Timişoarei, pe unde locuieşte George, teii sunt de-a dreptul devastaţi, ca după o trecere de proiectile prin coroanele lor: răufăcătorii – se zice că ţiganii – cei care au rupt cu hapca floarea mirositoare, pentru a o duce la piaţă.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu