DOUĂ SECVENŢE DESPRE SOCIETATEA DE MÂINE DE ACUM 20 DE ANI

AŞTEPTAREA –  ZĂDĂRNICIE A LUMII MODERNE…

30.VI.1993

Subconştientul nostru traumatizat din cauza convieţuirii pe durata a mai multor decenii cu un colos agresiv, căruia i s-a tot spus „frate mai mare”… Poţi deducea asta fie şi din stupid-înduioşătoarea obsesie  a diminutivelor: MOldovioară, ţărişoară; sau, pe firme: „Spicuşor”, „Fluieraş”, „Izvoraş”, „Struguraş” şi atâtea alte tâmpenioare (ori. Tâmpeniuţe?) a handicapului psihic care nu va fi uşor de tratat.

Şi altceva: e greu să scapi de pecinginea imperialistă. Pe unele firme, pe unele maşini speciale, pe etichete de preţuri din anumite buticuri persistă încă inscripţiile în ruseşte. Creierul aborigenilor se dovedeşte a fi un palimpsest socio-psihic prost civilizat: încă nu a fost curăţat de textele vechi, încă nu s-a scris pe el cu alt alfabet… Să nu fie cumva un palimpsest indelebil, sonoritatea acestui adjectiv fiind oarecum apropiată de cea a altul adjectiv, dramatic: debil… Însă cine ne poate împiedica să fim lucid-optimişti? Doar că, provizoriu, lenea şi poate că încă laşitatea şi cretinizarea noastră socialistă atât de conservatoare sau indiferentă…

Să fi dat peste mine o criză de timp? Mai curând, o lăcomie, o zgârcenie de timp. De unde mă văd nevoit să dedic destule zile altor preocupări, care nu sunt cele ale literaturii. Deci, zgârcit la timp, nu îndrăznesc nici să-mi recitesc lucrările apărute prin reviste. Zic că timpul de care dispun ar fi mai cu cale să-l consum pentru lecturi din alţi autori. Şi-apoi, cam obositoare paginile tipografice presărate cu caractere de litere micro-mizerabile, încât, la anumite momente, văzul meu începe să facă.. scurtcircuite. Însă de recitit aş avea ce: interviurile cu Cezar Baltag („Basarabia”), C. D. Zeletin („Sud-Est”), Mircea Petean („Columna”), alte lucruri, care s-au cam adunat.

Alte extrase din adagiile lui Ţuţea:

„În lumea valorilor prietenia este câteodată o primejdie: ea falsifică ierarhia valorilor”.

„Am fot totdeauna foarte ostil ruşilor, pentru că şi ei ne-au fost nouă. Îmi aduc aminte că, într-o societate de diplomaţi, mi s-a spus că ruşii sunt un popor mesianic. Le-am răspuns că nu: ruşii sunt un popor numeros cu o obrăznicie mesianică şi care au preluat Bizanţul, considerându-se continuatorii strălucirii bizantine”.

„… nu cred să fi întâlnit vreun rus care să fie normal; asta nu mi-o pot explica decât prin faptul că, probabil, s-au corcit cu tătarii”.

„I-am asemănat odată pe ruşi cu vacile care dau câte 25 de kile de lapte pe zi şi apoi se balegă în şiştar”.

2.VII.1993

Din topul de cărţi procurat la Bucureşti, am devorat-o neamânat pe cea a lui Emile Bréhier „Mari teme de filosofie”. De fapt, nici nu e prea voluminoasă, dar aproape densă, cu esenţializări ale cam dubioasei stări de lucruri în filosofia contemporană şi nu numai: după părerea lui Edmund Hursserl (deja din alt volum, „Filosoful-Rege?”), criza filosofiei înseamnă criza tuturor ştiinţelor moderne, o criză mai întâi latentă care, cu timpul, se accentuează, devenind evidentă.

Emile Bréhier formulează memorabil: criza principiilor.

În virtutea fanteziei speculative care te însoţeşte (dacă – da!) în timpul lecturii altor texte, altor autori, Emile Bréhier „mi-a sugerat” să scriu un eseu, pe care l-am intitulat (deocamdată doar?): „Glosări asupra (posibilului) fenomen post-modern şi a (imposibilei?) ştiinţe a literaturii”. Mai e ceva de făcut la el – completări, mici monturi, delicateţuri de stil (dar nu frumuseţuri!), însă cred că e un text interesant. Poate că, odată cu reflecţiile despre  „Public-Presă-Putere”) circa 8 pagini) sâmbătă-duminică re-dactilografiez şi „Glosările…” care au cam acelaşi volum.

Tot ieri, am scris un poem inspirat de ipostaza unui Hemafroditos modern, care aşteaptă să apară Venus din spumă, multă, de şampon, pe care o tot agită în cada din baie. Aş putea părea trivial? Doar pentru cei care nu vor recepta dramatismul din subtext. Doar atât. Fiindcă, pentru elucidarea unui poem oarecare, n-ar fi cazul (dar dacă ar fi, ar fi ridicol) să invoc drept motiv de ceartă pentru insensibili citatul din Husserl (că el mi-e acum sub mână, sub privire şi în creier) despre „raţionalitatea «raţiunii leneşe» care ocoleşte lupta pentru o lămurire a premiselor ultime”. (Vai, termenul de luptă, aici, cred, stă pe conştiinţa traducătorului, care putea folosi: strădanie, efort etc.).

În nr. 21-22-23, „Rl” publică fragmente din jurnalul lui M. R- Paraschivescu, interesante, dramatice, uneori – cutremurătoare, precum se poate judeca şi după o mărturisire, pe care redacţia a pus-o de titlul: „Scriu însemnările unui sinucis”. (Pentru a mai atenua decepţiile trăite de poet, o remarcă: se crede că expresia „Îmi place subsuoara piciorului” ar fi pornit de la Nichita Stănescu, dar iată o frază din jurnalul lui D.R.P.: „… o blondă foarte despletită care-mi arată cât poate genunchii şi prelungirea subsuorii lor”. Posibil să nu fi fost autorul nici Paraschivescu, ingenioasa expresie venind cine ştie de când, de la vreun anonim, iar „subsuoara piciorului” contribuie puţin, cât o fi, la celebritatea lui Nichita.) Însă mai important îmi pare, fireşte, cu totul altceva, o notiţă de laborator pe care M. R. P. o face cam la aceeaşi vârstă, pe care o am eu acum. Împărtăşesc ideile din text, reproducându-le în următorul citat desfăşurat: „15 iunie 1955. Cred că mai am de învăţat cum se montează o poezie. Am scris acum câteva, unda din care, revăzând-o bătută la maşină, n-am mai reţinut decât ultimele două versuri din cele trei catrene. Am înţeles abia acum, la aproape 44 de ani, ceea ce până azi, abia când şi când presimţeam: că o poezie nu se scrie cum o gândeşti, cum curge ea din tine. Totul, la început mai ales este doar o şuetă, un monolog, un discurs (cum înţeleg exact termenul lui Paul Valéry), o bâlbâială în decursul căreia poate scăpa vreo scânteiere de spirit. Important e ca să meargă creionul, să fie activ şi să o surprindă. Odată născută această idee, restul poeziei e rumeguş. Şi abia atunci începe cazna: făcutul poezie, a monturii care să pună cu multă discreţie nevăzută şi surprinsă de vârful creionului.

Dar voi avea vreodată oare timpul, răbdarea şi forţa acestei munci de Sisif? Că e mai greu să confecţionezi o montură unui vers reuşit, decât să surprinzi acest vers chiar. El poate ieşi într-o secundă neprevăzută. Dar poţi lucra la montarea lui ani de zile…”

8.VII.1993

Ce lipitoare mai e şi aparatul de telefon! Pus la fir lung, îl cărăbănesc după mine prin spaţiile apartamentului, să-l am la îndemână. Poate din motivul că nu suport sunetul strident şi-l dau la semiton, la „şoaptă”… Totuşi, aţâţă stridenţa zurgălăului său dintr-un metal cam ne-nobil, departe de a fi aramă sau fontă din turn bisericesc.

Ei, alţii nu că în maşină, ci în borsetă poartă telefon… E o indispensabilă aşteptare –  zădărnicie a lumii moderne…

La „Revista revistelor” din „Rl” nr. 22 este reprodusă şi coperta „Vieţii româneşti” nr. 12 din 1992 (revista este într-o întârziere cauzată de o sincopă financiară pe care a avut-o anul trecut). Deci, e dat sumarul numărului viitor, ce va insera poeme de Mircea Ciobanu, Leo Butnaru, Petre Got. Când era în drum spre Costineşti, i-am telefonat dlui Cezar Baltag care-mi spusese că deja nr. 1 apăruse, dar nu-l avea la îndemână. Mi-l expediază.

Eh, câte asociaţii internaţionale îşi pun la baza activităţii lor poezie?! Aflăm că Sono Uchida, fost ambasador al Japoniei într-un şir de ţări, astăzi e „ambasadorul haiku-ului”, alias preşedintele Asociaţiei Internaţionale de Haiku. Italiana Anna Santoliquido e preşedinte a unei asociaţii, tot internaţionale, „Donne e poesia”. Şi-apoi această donna mobile e şi o combatantă pentru re-identificarea femeii şi feminismului, considerând că, la etapa istorică în care supravieţuim, feminismul ca atare s-a cam dus pe apele sâmbetei. Donna Anna îşi mai dezvăluie opiniile în felul următor: Am luptat pentru recunoaşterea egalităţii femei-bărbaţi, am obţinut-o, de azi încolo trebuie să deschidem un alt front, pentru a obţine recunoaşterea diferenţelor femei-bărbaţi; o luptă pentru elementul de compunere care, împreună cu adjectivul feminism, să dea ceea ce e adevărat azi: post-feminismul. Domnul să le ajute pe donne, care mai revendică şi altceva: diferenţa şi în literatură, pentru reîntoarcerea donnelor-orfee la sentimente, sensibilitate, sexualitate. Să le dea Domnul har, ca să poată converti în vocabule alese „diferenţa” de sexualitate…

Dar bărbatul contemporan? Aici, în estul post-comunist, e în mare parte cel căruia, pe la 1955, M. R. Paraschivescu, în jurnalul său, îi contura un portret jalnic. Iată-l pe voinicu’! – „…pe aleea circulară şi plină de pietriş prăfos, un bărbat de vreo 30-35 de ani împingând un cărucior în care doarme ţâncul: e bărbatul-dădacă, invenţia democraţiei populare, ca şi bărbatul-fată în casă, pe care-l vezi oricând cu plasa în mână prin pieţe şi magazine alimentare, ca şi bărbatul-bucătăreasă, pe care-l surprinzi acasă cu şorţul peste cămaşă şi pantaloni. Şi bărbatul-dădacă acesta e prototipul cetăţeanului din democraţia populară, scofâlcit, cu şanţuri adânci ce-i pornesc de sub umerii obrazului, până mai jos de colţurile gurii, părând mult mai bătrân decât este cu fruntea îngustată de zecile de riduri etc.”

Păcat de adăugat ceva la această schiţă antologică…

Ce destrăbălare în muzica de estradă rusească!... Borealii au aşteptat libertatea, pentru ca să urle în microfoane ameninţări imperialiste, înjurături şi tot felul de tâmpenii din cuşca orangutanului. Trec întranzistoraţii, înmagnetofonizaţii vlăjgani pe sub balcoane şi câte un fitecine-cântăreţul îi zice în slavonă de toate duhorile lumii; o duhoare şovină, agresivă şi – destrăbălată, destrăbălată! Cu părere de rău, gunoiul acesta mai are răspândire pe aici, unde nu e Rusia…

Sărăcia şi înfometarea de totdeauna a Moscovei… Îmi povestea A. că, pe când făcea studii la institutul „Gorki”, făcea şi ce face de obicei un bărbat cu o femeie, aceasta tânăra soţie a unui oarecare Ivan. O mai miluia cu nişte bai. Odată, când se ridicară din culcuş, ea prinse a se îmbrăca, pentru ca la un moment să izbucnească într-un hohot de plâns sfâşietor. Motivul? Ah, ce motiv… Dânsa sesizase că A. observase că are chiloţii cârpiţi! (N-am vrut să tabuizez un termen dat de DEX, folosind „decenta” parafrază: „obiect de lenjerie, care acoperă corpul de la talie până mai sus de genunchi”.) Parcă pentru o femeie nu era, cu adevărat, un motiv de disperare, umilinţă şi alte sentimente sfâşietoare, ca la Dostoievski? Eh, Moscova cea săracă şi flămândă…

În „Viaţa românească”, un vers excepţional de Gellu Naum: „îngeri bătrâni purtând nisip în ridurile frunţii”. Un vers nemuritor într-un poem din alte multe versuri, cărora ar fi trebuit să li se aplice metoda de care vorbea D. R. Paraschivescu în jurnal.

În acelaşi număr 11-12/ 1991 al „VR” mult mai multe versuri surprinzătoare într-un poem de Dan Verona, autor pe care l-am recitit cândva, cel din volumul „Daţi ordin să înflorească magnolia”. (Poate că magnolia din curtea Casei Artelor din Galaţi… Acum vreo două primăveri, Sterian Vicol rupsese şi-mi oferise o ramură de magnolie cu câteva flori mari pe ea. Aproape instinctiv, fără pic de premeditare, i-am readresat-o unei domnişoare care trecea prin preajmă. Ea a luat ramura cu un gest nespus de firesc, fără a da semne de surprindere sau suspiciune… bleagă, precum se întâmplă de atâtea alte ori. Se vede: domnişoara ştie că e simpatică şi că merită atenţie din partea lumii…)

SOCIETATEA DE MÂINE DE ACUM 20 DE ANI

            

8.VII.1993

E bine că buzunarul halatului de casă e destul de încăpător. Îmi poate înlocui, un timp, coşul pentru hârtii, pe care nu-l pot plasa sub masa de scris din motive de… design. Şi am multe mototoli de aruncat în el, în buzunarul ce ţine locul unui coş pentru rateuri…

Din versurile lui Dan Verona:

„Ies trecătorii din praf ca nişte prizonieri de război din fotografiile galbene

……………………………………………………………………………….

O Ploaie bătrână aşteaptă să arunce-n văzduh rândunici de noroi

Îmbătrânesc gardienii în memoria deţinuţilor

………………………………………………………………………..

Pe Dâmboviţa pluteşte un sicriu ca un şlep” – din poemul „Sezon mort” din care, conform metodei lui M. R. Paraschivescu ar trebui omise tot atâtea versuri.

12.VII.

Înţelegere cu negureneancă Eufrosinia Melinte ca, atunci când telefonez de la Chişinău, să o cheme, de peste gard, cum ar veni, pe mătuşa Olga, pentru ca aceasta să-mi spună cum se mai simte tata…. Eufrosinia Melinte… Moartea tragică a soţului ei, Vania, şofer. Bărbat de ispravă, voinic, la peste 50 de ani. Umfla un pneu la camionul său de mare tonaj. Să nu se potrivit presiunea? Cine ştie… Însă cercul de oţel dintre cauciuc şi discul toţii se desprinse cu o viteză uimitoare, lovind şoferul exact la gât, cu o putere atât de violentă, încât îl decapită… Năprasnică întâmplare. Şi poate că unica de acest fel în întreaga istorie a şoferiei…

Când îi transmiteam, la telefon, lui Cezar Baltag o notiţă biobibliografică pentru suplimentul „VE” în engleză şi am ajuns la titlul de carte „Umbra ca martor”, colegul spuse: „Un titlu foarte frumos”. Se mai întâmplă…

13.VII.1993

Azi e luni, dar vineri, pe când la US era rumegată în gol irezolvabila problemă a dării în arendă a Casei de creaţie „Donici”, intră (eram la Cimpoi) Adi Cusin şi Petre Anghel, prozatorul, actualmente preşedintele Asociaţiei „Societatea de mâine”, directorul revistei „Avanpost”. Au căzut ca din senin, în compania şi „Salvarea” (maşina) doctorului Bârsan ce tratează oameni cu diverse deficienţe. Doctorul este cuscrul lui Anghel. Chetă, gonaciul Ion Vieru îşi execută meseria, aducând câteva sticle cu vin. Ne intersectăm cu Ioan Mânăscurtă şi Tudor Marin. La restaurantul „Turist”, o discuţie neplăcută (prin poziţia altor doi care vor să facă business cu înţelegere din partea altora şi profit numai în partea lor. Mă rog…)

A doua zi, îi însoţesc pe Anghel şi Cusin prin oraş. Adi e o fire mercantil-cărpănoasă, dar cumpără şi lucruri frumoase: discuri cu muzică clasică.  Goblenistul şi pictorul Andrei Negură care a expus în galeria „Societăţii de mâine” îi propune lui Anghel să rămână până miercuri, când va putea pleca îndărăt cu băcăuanii, care vin la vernisajul „Saloanele Moldovei”. Cu această ocazie ajungem pe la sala de expoziţii din faţa hotelului „Naţional”. Aici – băcăuanul Ilie Boca şi câţiva pictori chişinăuieni fac pasienţa celor peste 3000 de lucrări, regizează expoziţie.

Ieri, împreună cu Petre Anghel, Ilie Boca, Andrei Negură şi doi custozi de la muzeul de arte plastice din Bacău făcurăm un periplu îndelungat, zigzagat pe la etaje, prin atelierele lui Glebus Sainciuc, Elenei Bontea, Mihai Statnâi, Vasile Cojocaru, Filimon Hămuraru, Isai Cârmu, Dumitru Peicev, Mihai Petric. În postură (şi) de galerist, Anghel tratează problema unor viitoare expoziţii ale unor basarabeni la „Societatea de mâine”. Procură o pânză de la Statnâi. De fapt Stantâi ne-a oferit cea mai mare revelaţie. Muncitor aprig de felul său, e şi un bun stilist.

Mihail Petric, academist, dar sincer în mărturisiri, uneori autocritice, meticulos în abordarea variantelor.

Tot alegând pânzele pe care să le arate oaspeţilor, la un moment dat Peicev zice (vorbeşte, dom’le, româneşte, deloc rău): „Pânza aceasta mi-a dăruit-o Mihai Grecu”, după care întoarce tabloul, pe reversul căruia autorul ei, Grecu adică, scrisese: „Rahat cu apă rece”. Din prea mare exigenţă sau auto-dezamăgire, probabil.

Revista „Luceafărul” nr. 27 îmi publică un grupaj de versuri.

Într-un articol, citesc o frază: „…masca de gaze, lopata Linemann” şi abia astăzi îmi dau seama despre ceea ce-mi vorbea uneori taică-meu – despre lopata de liman (eu chiar îmi frământam mintea: ce o fi având ea cu limanul? Poate cu forţarea râurilor să aibă ceva? Poate că în prundişul limanului e mai greu sau mai uşor de săpat?). Prin urmare, lopata de liman e, de fapt, lopata Linemann, numindu-se astfel, probabil, întru pomenirea numelui născocitorului ei.

17.VII.1993 (Sâmbătă)

Şi ce s-a mai întâmplat în această săptămână pe sfârşite? Luni, am dialogat cu Petre Anghel. Interesant pasajul despre vina bătrânilor faţă de tineri.

Marţi, vernisarea expoziţiei „Saloanele Moldovei”. Public numeros. Fac cunoştinţă cu poeta Ioana Ieronim, ataşat cultural la Abmasada Română din SUA, prezentă la congresul româno-american, ce se ţine la Chişinău. Un dialog între dl Buzdugan, comentator politic la TVR, şi Petre Anghel. Buzdugan: „Am auzit că ai primit din Occident o tipografie şi ai pus-o în funcţie”. Anghel: „Lumea mă crede mai deştept decât sunt şi mai puţin talentat decât în realitate, pe când lucrurile stau invers. N-am nicio tipografie”… După vernisaj, o agapă cu vin bun şi lume predispusă la conversaţie. George Muntean mă prezintă unor oaspeţi de peste Prut drept poet important. Mă rog, ne obişnuim noi şi cu elogiile. Nu ştiam că soţia sa este poeta Adela Popescu. Îmi arată o carte de poeme a acesteia apărută în engleză. Pleacă la Kiev, apoi la Moscova. Un  periplu de documentare.

Miercuri, alte două expoziţii: prima, a unui fotograf din Câmpina, prezentată de Octavian Onea. Îi întâlnesc aici pe Maria Bieşu şi Ion Ungureanu, facem câteva poze împreună, pe care trebuie să le iau de la Bob-tătarul (Seifulin). O alta, la „Modexpo”, a pictorului Nicolae Oprea şi a sculptorului Iurie Platon. Prezenţi şi ambasadorul Ucrainei, ambasadoarea SUA cu care mă întreţin într-un dialog de complezenţă, până în momentul în care intervine exoticul Mihai Beţianu, sosit de la Moscova. Cică, timp de un an a lucrat/ pictat în Ţară.

Tot miercuri, lansarea cărţilor lui Sorin Paliga (Bucureşti) şi a Aureliei Potlog, alias Aura Christi din Chişinău, apărute la editura lui Ion Cristea „Ecce homo”. Au vorbit Mihai Cimpoi, Marin Mincu, Arcadie Suceveanu, eu. Mincu zice că era mai bine să fi rămas Aurelia Potlog şi nu pseudonimizată Christi. „Un pseudonim nefericit”, zice Mincu. Mai spune că „Dincolo de partea cealaltă a umbrei” este un titlu banal, găsindu-i volumului, după denumirile altor poeme, alte titluri posibile: „Nu mă atinge” sau „Nici un semn”. La Paliga îi atrage atenţia barbialinismul, fapt care aproape îl bucură, dat fiind că însuşi el, Mincu, a scris mult despre poetul „Jocului secund”. Îînsă criticul bucureştean are şi un mic conflict cu Andrei Burac, pe care l-a întrebat cam cu cinism şi aplomb de ce nu a apărut încă în revista „Columna” articolul dnei Ştefania Mincu despre Nichita Stănescu, pe care l-a lăsat aici în luna aprilie. A. Burac îi explică lucruri elementare: revista are o anumită periodicitate, acum fiind în întârziere cu… 5 numere! Şi… Mă rog… Mincu pune nişte condiţii cam drastice, dar şi niţel deocheate. Burac pleacă la redacţie, aduce articolul cu pricina şi, întinzându-i-l lui Mincu, zice: „Ia-l, fiindcă ai vorbit obraznic”. Mincu i se plânge lui Gârneţ, Gârneţ – mie. Asta e cu conflictele inevitabile…

A doua zi, mă întâlnesc cu soţii Mincu. Dialoghez cu Marin, el fiind cam cu ochii pe ceas, pentru că se apropia ora plecării lor la Constanţa. Însă reuşim să discutăm cam 40 de minute. Iar astăzi am şi „coborât” de pe bandă pe hârtie convorbirea. Pare-se, exegetul nu a fost în forma sa cea mai bună, lucru remarcat şi de dna Ştefania Mincu, prezentă şi ea la dialog şi care chiar a intervenit cu câteva comentarii. În încheiere, Mincu mă roagă să transmit articolul la „LA”. „N-am bănuit că va ieşi aşa”, zice, referindu-se la ciocnirea cu Burac. „Mi l-a întors, spunându-mi că am vorbit obraznic… Îmi pare rău…”

Astăzi am scris un cuvânt-prefaţator la versurile lui Călin Mânăscurtă pentru „LA”. De fapt, deja e Călin Sobieţchi-Mânăscurtă şi graţie sfatului meu. Îi spun, Căline, în primul rând nu e bine să-ţi suprapui numele cu cel al altui scriitor, care este chiar tatăl tău; secundo, chiar dacă regele polon Sobieţchi a păpat păpară de la ai noştri, numele lui conţine un element de nobleţe; în al treilea rând, îi onorezi pe ambii tăi părinţi, pe mama, poetă Ludmila Sobieţchi, şi pe tatăa, prozator Ioan Mânăscurtă. „Aşa m-am gândit şi eu, – îmi spune Călin, – însă tata mi-a spus că deja şi numele Mânăscurtă  e prea lung, iar dacă mai alături de el şi pe cel de Sobieţchi…” Păi, zic eu, sunt nume şi mai barosane, spre exemplu cele ale portughezilor…

Altceva nu are rost să mai notez despre întâmplarea cu tânărul coleg: în loc de câteva fraze, mi-au ieşit aproape trei pagini dactilografiate. Să vedem ce vor zice cei de la „LA”.

O emisiune TV a lui Ed. Radzinski despre destinul tragic al ultimului ţar rus. Unul (din atâtea!) dintre detaliile cutremurătoare, aproape mistice, dar, de fapt, delirante: când trăgeau cu armele în ţar, ţarină, fiice, fecior, călăii bolşevici se speriaseră, văzând că gloanţele sar îndărăt de la victime. Explicaţia: gloanţele se loveau de corsetele bătute cu briliante ale doamnei şi domnişoarelor auguste. Briliantul e de ne-străpuns de gloanţe, acestea sărind îndărăt ca grindina ce se loveşte de asfalt. Ţarul a murit pe 16 spre 17 iulie. Pe 16 iulie s-au împlinit şi 50 de ani de la moartea lui Eugen Lovinescu.

Ce caz, ce caz! Joi, înainte de adunarea generală a scriitorilor, în holul de la etajul 3, Leonida Lari îl pălmuieşte pe Eugen Cioclea pentru cele publicate la adresa ei în „Tinerimea Moldovei”. O, tempora!...

19.VII.1993

Horoscopomania şi şarlatanomania zodiacală în Estul dezorientat, pauperizat sub iluzia dolarului… Un caz: pictorul Gh. Oprea se pomeneşte pus în faţa unui cont pentru achitarea convorbirilor telefonie de… 150 de mii de ruble! L-am văzut cu ochii mei, contul. De unde atâta limbuţie? De fapt, s-a plătit nu pentru plăcerea de a spune ceva, ci pentru cea de-a asculta. S-a întâmplat astfel. Un ziar a publicat cam următorul anunţ: dacă doriţi să aflaţi cum bate pendula destinului dvs., telefonaţi la (indicat un număr de telefon internaţional) în Mexic, de unde veţi primi un răspuns competent. Iar fiica lui Oprea, Cornelia, împreună cu o colegă de liceu, aflându-se în perioada examenelor, au telefonat zilnic peste ocean, ascultând, uneori pe durata sfertului de oră, oraculele zodiacale. Dat fiind că un minut de convorbiri internaţionale costă una mie de ruble şi curioasele domnişoare au stat chitic la receptor, s-au şi adunat cele 150 de mii. Plâng domniţele de neştiinţa şi naivitatea lor, iar tăticul caută ieşire din situaţie…

Îmi telefonează Ion Ţăranu. Îl căutaseră la ambasadă Adi Cusin şi Petre Anghel, însă era plecat în concediu. Îmi spune că a fost naşul de cununie al unei fine pe care, cu ani în urmă, a botezat-o. A răcit. „Nunta a avut loc într-un restaurant din Piatra Neamţ şi eu, care n-am dansat atâta vreme, m-am cam dat în vârtejul horelor. Am ieşit afară să mă răcoresc şi, of, Doamne, am păţit-o. Mi-a dat şi sângele pe nas. Acum sunt refăcut la 98 de procente”.

Se interesează de conflictul cu palmele pe care l-a avut Lari cu Cioclea. Presupune că în „TM” va apărea relatarea acidă, semnată de victimă. Ce a fost la „LA”? Ce mai noutăţi pe la US? Încolo, rămâne să ne întâlnim sănătoşi.