Din poezia lumii
Anna Ahmatova (Gorenko) s-a născut în preajma Odesei, în localitatea
Bolşoi Fontan. Tatăl său fusese inginer-mecanic de marină. Curând, familia se
stabileşte în nordicul şi imperialul Ţarskoe Selo, unde Anna avea să se afle
până la 16 ani. Învaţă a citi după abecedarul lui Lev Tolstoi. Studiază la
gimnaziul de fete. Primele versuri le scrie pe când avea 11 ani. În 1905,
părinţii divorţează şi mama cu copiii reiau calea sudului, stabilindu-se în
oraşul Eupatoria din Crimeea. Ultima clasă de gimnaziu o face la Kiev , după care e admisă la Facultatea de Drept a
Şcolii Superioare din acest oraş. În 1910 se căsătoreşte cu poetul Nikolai
Gumiliov, dar după trei ani divorţează. La Petersburg frecventează
Cursurile Superioare de Istorie şi Literatură. Scrie versurile ce aveau să
intre în prima sa carte, „Seară” (1912), pe care deja o semnează cu pseudonimul
Ahmatova (după numele unei străbunici ce se considera descendentă din Hoarda de
Aur). În ce priveşte orientarea poeto-canonică, Ahmatova scria: „În 1910 se
acutizase criza simbolismului şi poeţii începători nu mai aderau la acest
curent. Unii din ei înclinau spre futurism, alţii – spre akmeism. Împreună cu
colegii mei din primul „Atelier al poeţilor” – Mandelştam, Zenkevici şi Narbut
– ne-am făcut akmeişti”. Un timp este secretarul asociaţiei „Atelierul
poeţilor”, care edita revistele „Apollon” (1909-1917) şi „Hiperboreanul”
(1912-1913). Unul din capii de şcoală era Nikolai Gumiliov, ce menţiona: „În
schimbul simbolismului vine o nouă orientare care, oricum s-ar numi, akmeism
(de la grecescul akme – nivel superior, perioadă a înfloririi) ori
adamism (o clară şi sigură privire bărbătească asupra vieţii), necesită un mai
pregnant echilibru de forţe şi o mai exactă cunoaştere a relaţiilor dintre
subiect şi obiect, decât le avea simbolismul”.
Transgresând experienţele şi achiziţiile estetico-particularizatoare
ale simbolismului, akmeismul a constituit primele trepte spre şi în avangardă,
introducând în prozodia rusă (şi) versul liber. Discursul se apropie de
oralitate şi e subordonat, în principiu, sensului mai direct, mai deschis. În
această linie a „prozaizării” poemului, temperării intonaţiilor exaltate ale
simbolismului, Anna Ahmatova este cu
adevărat protagonistul, corifeul akmeismului. În notele autobiografice poeta
scria: „Revolta noastră contra simbolismului a fost absolut îndreptăţită,
deoarece noi ne simţeam deja oameni ai secolului 20 şi nu doream să rămânem în
secolul precedent”
Monumentul Annei Ahmatova
pe malul râului Neva
|
În 1914, editează cea de-a doua carte, „Mătănii”. Peste trei ani îi
apare volumul „Stolul alb”. După revoluţie lucrează la biblioteca Institutului
de Agronomie. În 1921 publică volumul „Pătlagină” (Podorojnik), iar în
anul următor – „Anno Domini MCMXXI”. Scrie studii despre creaţia lui Puşkin. De
pe la începutul anilor ’20, versurile nu-i mai sunt solicitate pentru publicare
sau re-publicare. În toamna anului 1925 este exclusă din Uniunea Scriitorilor
din Rusia drept „poet neproletar”. După război, scrie eseuri, proză. În 1962
încheie „Poemul fără erou” la care a lucrat circa două decenii. Alte cărţi:
„Goana timpului” (1965), „Tainele meseriei” (1936 -1960), „Elegii nordice”
(1940-1945). Memorii despre A. Blok şi A. Modigliani. Traduceri, inclusiv din
poezia română.
Trei poeme
1
Da, am iubit
adunături nocturne, până-n dimineaţă, –
Pe micuţa masă
paharele ca de gheaţă,
Peste cafeaua neagră
subţire abur aromat,
A căminului greu şi
roşu jar de iarnă, aţâţat,
Veselia glumei
literare muşcătoare, subtilă,
Şi prima ocheadă-a
amicului, neputincioasă şi umilă.
2
Ispită n-a existat.
Ispita în tihnire trăieşte,
Ea roade postitorul,
preasfinţitul îl asupreşte
Şi în miezul nopţii
de mai peste jună călugăriţă
Ţipă istovit precum
o rănită vulturiţă.
Iar desfrânaţilor şi
păcătoaselor amabile-n fiece ungher
Nu le este
cunoscută-mbrăţişarea braţelor de fier.
3
Oare nu din motiv că
lăsând blestemata neseriozitate,
Privesc adânc
tulburată la palatele întunecate?
De-acum obişnuită cu
înalte zvoniri preacurate,
De-acum judecată
după legi pe pământ neumblate,
Eu, ca o criminală,
mă mai târăsc spre acel loc
De execuţie
îndelungă, arsă de al ruşinii foc.
Şi văd oraş minunat,
şi aud glasul celui iubit,
De parcă încă n-ar
exista tainicul mormânt,
Unde, lângă cruce,
îngenunchind în arşiţă şi brumă,
Eu trebuie să aştept
judecata grea, de pe urmă.
1917
* *
*
Ţie să-ţi fiu supusă? Ţi-ai ieşit din minţi!
Doar puterii divine dau ascultare.
Nu-mi doresc alinare, nici scrâşnet din dinţi,
Soţul – mi-e călău, casa lui – închisoare.
Dar asta e! Venisem de bună voie...
Decembrie se năştea, vântu-n câmp urla.
Luminos era-n a ta nevolnicie,
Pe când după geam întunericul domnea.
Astfel în străvezia sticlă pasărea
Se loveşte în iernatica urgie
Şi sângele îi pestriţează aripa.
Acum mă umplu fericirea şi tihna.
Adio, şi-o să-mi rămâi drag pe vecie,
Pentru că în casa ta primii străina.
1921
*
* *
O toamnă nemaipomenită a edificat cupolă înaltă,
Norii primit-au ucaz să nu-ntunece bolta din
infinit,
Şi oamenii se mirau: luna septembrie e ca
şi-ncheiată,
Dar zilele friguroase, umede unde s-ar fi
prăpăstuit?
Apa canalelor tulburi se făcu de un verde
smaraldiu
Şi urzica răspândea miros ca de roze, dar mai
tare.
Răsăritul erau sufocant, nesuferit, demonic,
purpuriu,
Şi-l vom ţine minte până la ultima noastră
suflare.
Soarele părea să intre-n urbe ca un bandit sau
derbedeu
Şi primăvăratica toamnă atât se mai alinta lângă
el,
Încât se părea că ar putea să răsară albul
ghiocel...
Iată când te-ai apropiat şi tu, liniştit, de
cerdacul meu.
1922
Calomnia
Calomnia pretutindeni m-a tot însoţit.
Pasu-i târâtor până şi în somn l-am auzit
Şi în oraşul mort sub cerul cu-apucături haine,
Căutând, rătăcit, loc de mas, fărâmă de pâine.
Şi refracţia ei arde în toţi ochii deodată,
Ba ca trădarea, ba ca spaima nevinovată.
Nu mă tem de ea. La orice nouă provocare
Ripostez pe potrivă, demnă, necruţătoare.
Dar fatala zi deja mi-o prezic, e în preajmă, –
În zori vor veni la mine prietenii să mă vadă
Şi mi-or deranja dulcele somn cu bocetul lor,
Iar pe piept mi-or pune iconiţa cu auriu ozor.
Necunoscută de nimeni atunci şi ea va intra
Şi la patul meu cu neobosita gură a sa
Va tot număra obidele care n-au existat,
Împletindu-şi vocea cu prohodul psalmodiat.
Şi toţi vor pricepe: neruşinata prinde-a aiuri,
Încât vecin la vecin nu va-ndrăzni a privi,
Pentru ca în straşnic vid trupul meu să cadă,
Pentru ca sufletu-mi să ardă ultima dată
Cu neputinţă terestră, zburând spre-al zilei
zorit,
Cu sălbatică milă pentru pământul părăsit.
1922
* *
*
O, parcă ştiam eu,
când în albe veşminte
Muza intră în
strâmta mea locuinţă,
Că mâinile-mi vii
se vor lipi, fierbinte
De
lira-ncremenită-n eternă suferinţă?
O, parcă ştiam eu,
când a joacă se dezlănţui
Cea din urmă
furtună a iubirii mele de ieri
Că, într-o zi
neagră, ochii de vultur va fi
Să-i închid celui
mai bun dintre tineri?
O, parcă ştiam eu,
când eram alintată de succes
Şi încercam un
destin nemaiştiut, divin,
Că oamenii, curând,
cu râs crud şi pervers,
Îmi vor răspunde la
pre-mortale rugă şi chin?
1923
Multora
Eu – vă sunt glasul,
a respirului vostru ardoare,
Eu – sunt
reflectarea chipului vostru uimit.
Zadarnică e a
zădarnicelor aripi fremătare –
Oricum, cu voi eu
rămân până la sfârşit.
Iată de ce mă iubiţi
cu atâta aviditate,
În pofida
slăbiciunii mele şi-a păcatului durut,
Iată de ce mi-aţi
dat din tot ce se poate
Pe cel mai bun din
feciorii pe care i-aţi născut.
Iată de ce niciodată
măcar un singur cuvânt
Nu m-aţi întrebat de
el, ci doar în ceasuri târzii
Cu fumegoase laude
trecurăţi ca adierea de vânt
Prin ungherele casei
mele pe totdeauna pustii.
Şi se tot spune – nu
se poate mai strâns a se uni,
Nu există o altă
iubire iremediabilă mai mare...
Cum mai vrea umbra
de trup a se despărţi,
Cum mai vrea trupul
de suflet a se răzleţi,
Cum mai vreau eu să
fiu lăsată-n uitare...
1922
* *
*
Când plescăie
teroarea lunară,
Otrăvitoare soluţie
prinde urbea a potopi.
Fără nicio speranţă
de-a adormi,
Prin tulbureala
verde-amară
Nu văd nici
copilăria mea, nici marea,
Şi nici al
fluturilor zbor de-mpreunare
Peste răzor cu
narcise legănate-n vânt
În acel an
şaisprezece, oarecare...
Ci văd pe veci
încremenita horă
A chiparoşilor de la
umbritu-ţi mormânt...
1928
*
* *
Nu a trimis vreo
lebădă după mine
Sau o luntre, sau o
neagră plută lină? –
În primăvara anului
şaisprezece
A promis că el
însuşi curând o să vină.
În primăvara anului
şaisprezece spunea
Că eu voi veni ca
pasărea în zbor
Prin beznă şi
moarte la locuinţa sa
Şi cu aripa umărul
îi voi atinge, uşor.
Mie şi-acum îmi mai
zâmbesc ochii săi,
Când a şaisprezecea
primăvară vine
Ce să fac?! Îngerul
de miezul nopţii
Până în zori
vorbeşte, vorbeşte cu mine
1936
Traducere şi prezentare de
Leo BUTNARU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu