Anna AHMATOVA - Poeme

Din poezia lumii

Anna Ahmatova (Gorenko) s-a născut în preajma Odesei, în localitatea Bolşoi Fontan. Tatăl său fusese inginer-mecanic de marină. Curând, familia se stabileşte în nordicul şi imperialul Ţarskoe Selo, unde Anna avea să se afle până la 16 ani. Învaţă a citi după abecedarul lui Lev Tolstoi. Studiază la gimnaziul de fete. Primele versuri le scrie pe când avea 11 ani. În 1905, părinţii divorţează şi mama cu copiii reiau calea sudului, stabilindu-se în oraşul Eupatoria din Crimeea. Ultima clasă de gimnaziu o face la Kiev, după care e admisă la Facultatea de Drept a Şcolii Superioare din acest oraş. În 1910 se căsătoreşte cu poetul Nikolai Gumiliov, dar după trei ani divorţează. La Petersburg frecventează Cursurile Superioare de Istorie şi Literatură. Scrie versurile ce aveau să intre în prima sa carte, „Seară” (1912), pe care deja o semnează cu pseudonimul Ahmatova (după numele unei străbunici ce se considera descendentă din Hoarda de Aur). În ce priveşte orientarea poeto-canonică, Ahmatova scria: „În 1910 se acutizase criza simbolismului şi poeţii începători nu mai aderau la acest curent. Unii din ei înclinau spre futurism, alţii – spre akmeism. Împreună cu colegii mei din primul „Atelier al poeţilor” – Mandelştam, Zenkevici şi Narbut – ne-am făcut akmeişti”. Un timp este secretarul asociaţiei „Atelierul poeţilor”, care edita revistele „Apollon” (1909-1917) şi „Hiperboreanul” (1912-1913). Unul din capii de şcoală era Nikolai Gumiliov, ce menţiona: „În schimbul simbolismului vine o nouă orientare care, oricum s-ar numi, akmeism (de la grecescul akme – nivel superior, perioadă a înfloririi) ori adamism (o clară şi sigură privire bărbătească asupra vieţii), necesită un mai pregnant echilibru de forţe şi o mai exactă cunoaştere a relaţiilor dintre subiect şi obiect, decât le avea simbolismul”.

Transgresând experienţele şi achiziţiile estetico-particularizatoare ale simbolismului, akmeismul a constituit primele trepte spre şi în avangardă, introducând în prozodia rusă (şi) versul liber. Discursul se apropie de oralitate şi e subordonat, în principiu, sensului mai direct, mai deschis. În această linie a „prozaizării” poemului, temperării intonaţiilor exaltate ale simbolismului, Anna  Ahmatova este cu adevărat protagonistul, corifeul akmeismului. În notele autobiografice poeta scria: „Revolta noastră contra simbolismului a fost absolut îndreptăţită, deoarece noi ne simţeam deja oameni ai secolului 20 şi nu doream să rămânem în secolul precedent”

Monumentul Annei Ahmatova 

          pe malul râului Neva                                           

În 1914, editează cea de-a doua carte, „Mătănii”. Peste trei ani îi apare volumul „Stolul alb”. După revoluţie lucrează la biblioteca Institutului de Agronomie. În 1921 publică volumul „Pătlagină” (Podorojnik), iar în anul următor – „Anno Domini MCMXXI”. Scrie studii despre creaţia lui Puşkin. De pe la începutul anilor ’20, versurile nu-i mai sunt solicitate pentru publicare sau re-publicare. În toamna anului 1925 este exclusă din Uniunea Scriitorilor din Rusia drept „poet neproletar”. După război, scrie eseuri, proză. În 1962 încheie „Poemul fără erou” la care a lucrat circa două decenii. Alte cărţi: „Goana timpului” (1965), „Tainele meseriei” (1936 -1960), „Elegii nordice” (1940-1945). Memorii despre A. Blok şi A. Modigliani. Traduceri, inclusiv din poezia română.

Trei poeme

1

Da, am iubit adunături nocturne, până-n dimineaţă, –

Pe micuţa masă paharele ca de gheaţă,

Peste cafeaua neagră subţire abur aromat,

A căminului greu şi roşu jar de iarnă, aţâţat,

Veselia glumei literare muşcătoare, subtilă,

Şi prima ocheadă-a amicului, neputincioasă şi umilă.

2

Ispită n-a existat. Ispita în tihnire trăieşte,

Ea roade postitorul, preasfinţitul îl asupreşte

Şi în miezul nopţii de mai peste jună călugăriţă

Ţipă istovit precum o rănită vulturiţă.

Iar desfrânaţilor şi păcătoaselor amabile-n fiece ungher

Nu le este cunoscută-mbrăţişarea braţelor de fier.

3

Oare nu din motiv că lăsând blestemata neseriozitate,

Privesc adânc tulburată la palatele întunecate?

De-acum obişnuită cu înalte zvoniri preacurate,

De-acum judecată după legi pe pământ neumblate,

Eu, ca o criminală, mă mai târăsc spre acel loc

De execuţie îndelungă, arsă de al ruşinii foc.

Şi văd oraş minunat, şi aud glasul celui iubit,

De parcă încă n-ar exista tainicul mormânt,

Unde, lângă cruce, îngenunchind în arşiţă şi brumă,

Eu trebuie să aştept judecata grea, de pe urmă.

1917

                                               *      *      *

Ţie să-ţi fiu supusă? Ţi-ai ieşit din minţi!

Doar puterii divine dau ascultare.

Nu-mi doresc alinare, nici scrâşnet din dinţi,

Soţul – mi-e călău, casa lui – închisoare.

Dar asta e! Venisem de bună voie...

Decembrie se năştea, vântu-n câmp urla.

Luminos era-n a ta nevolnicie,

Pe când după geam întunericul domnea.

Astfel în străvezia sticlă pasărea

Se loveşte în iernatica urgie

Şi sângele îi pestriţează aripa.

Acum mă umplu fericirea şi tihna.

Adio, şi-o să-mi rămâi drag pe vecie,

Pentru că în casa ta primii străina.

1921

*     *     *

O toamnă nemaipomenită a edificat cupolă înaltă,

Norii primit-au ucaz să nu-ntunece bolta din infinit,

Şi oamenii se mirau: luna septembrie e ca şi-ncheiată,

Dar zilele friguroase, umede unde s-ar fi prăpăstuit?

Apa canalelor tulburi se făcu de un verde smaraldiu

Şi urzica răspândea miros ca de roze, dar mai tare.

Răsăritul erau sufocant, nesuferit, demonic, purpuriu,

Şi-l vom ţine minte până la ultima noastră suflare.

Soarele părea să intre-n urbe ca un bandit sau derbedeu

Şi primăvăratica toamnă atât se mai alinta lângă el,

Încât se părea că ar putea să răsară albul ghiocel...

Iată când te-ai apropiat şi tu, liniştit, de cerdacul meu.

1922 

Calomnia

Calomnia pretutindeni m-a tot însoţit.

Pasu-i târâtor până şi în somn l-am auzit

Şi în oraşul mort sub cerul cu-apucături haine,

Căutând, rătăcit, loc de mas, fărâmă de pâine.

Şi refracţia ei arde în toţi ochii deodată,

Ba ca trădarea, ba ca spaima nevinovată.

Nu mă tem de ea. La orice nouă provocare

Ripostez pe potrivă, demnă, necruţătoare.

Dar fatala zi deja mi-o prezic, e în preajmă, –

În zori vor veni la mine prietenii să mă vadă

Şi mi-or deranja dulcele somn cu bocetul lor,

Iar pe piept mi-or pune iconiţa cu auriu ozor.

Necunoscută de nimeni atunci şi ea va intra

Şi la patul meu cu neobosita gură a sa

Va tot număra obidele care n-au existat,

Împletindu-şi vocea cu prohodul psalmodiat.

Şi toţi vor pricepe: neruşinata prinde-a aiuri,

Încât vecin la vecin nu va-ndrăzni a privi,

Pentru ca în straşnic vid trupul meu să cadă,

Pentru ca sufletu-mi să ardă ultima dată

Cu neputinţă terestră, zburând spre-al zilei zorit,

Cu sălbatică milă pentru pământul părăsit.

1922

*      *     *

O, parcă ştiam eu, când în albe veşminte

Muza intră în strâmta mea locuinţă,

Că mâinile-mi vii se vor lipi, fierbinte

De lira-ncremenită-n eternă suferinţă?

O, parcă ştiam eu, când a joacă se dezlănţui

Cea din urmă furtună a iubirii mele de ieri

Că, într-o zi neagră, ochii de vultur va fi

Să-i închid celui mai bun dintre tineri?

O, parcă ştiam eu, când eram alintată de succes

Şi încercam un destin nemaiştiut, divin,

Că oamenii, curând, cu râs crud şi pervers,

Îmi vor răspunde la pre-mortale rugă şi chin?

1923

Multora

Eu – vă sunt glasul, a respirului vostru ardoare,

Eu – sunt reflectarea chipului vostru uimit.

Zadarnică e a zădarnicelor aripi fremătare –

Oricum, cu voi eu rămân până la sfârşit.

Iată de ce mă iubiţi cu atâta aviditate,

În pofida slăbiciunii mele şi-a păcatului durut,

Iată de ce mi-aţi dat din tot ce se poate

Pe cel mai bun din feciorii pe care i-aţi născut.

Iată de ce niciodată măcar un singur cuvânt

Nu m-aţi întrebat de el, ci doar în ceasuri târzii

Cu fumegoase laude trecurăţi ca adierea de vânt

Prin ungherele casei mele pe totdeauna pustii.

Şi se tot spune – nu se poate mai strâns a se uni,

Nu există o altă iubire iremediabilă mai mare...

Cum mai vrea umbra de trup a se despărţi,

Cum mai vrea trupul de suflet a se răzleţi,

Cum mai vreau eu să fiu lăsată-n uitare...

1922

*     *     *

Când plescăie teroarea lunară,

Otrăvitoare soluţie prinde urbea a potopi.

Fără nicio speranţă de-a adormi,

Prin tulbureala verde-amară

Nu văd nici copilăria mea, nici marea,

Şi nici al fluturilor zbor de-mpreunare

Peste răzor cu narcise legănate-n vânt

În acel an şaisprezece, oarecare...

Ci văd pe veci încremenita horă

A chiparoşilor de la umbritu-ţi mormânt...

1928

*      *     *

Nu a trimis vreo lebădă după mine

Sau o luntre, sau o neagră plută lină? –

În primăvara anului şaisprezece

A promis că el însuşi curând o să vină.

În primăvara anului şaisprezece spunea

Că eu voi veni ca pasărea în zbor

Prin beznă şi moarte la locuinţa sa

Şi cu aripa umărul îi voi atinge, uşor.

Mie şi-acum îmi mai zâmbesc ochii săi,

Când a şaisprezecea primăvară vine

Ce să fac?! Îngerul de miezul nopţii

Până în zori vorbeşte, vorbeşte cu mine

1936

Traducere şi prezentare de

                          Leo BUTNARU