FRAGMENTE DIN PREFAŢA LA ANTOLOGIA AVANGARDA
Specificul avangardei ucrainene
Avangarda
poezie ucrainene are indubitabile tangenţe, ba chiar filiaţii cu fenomenologia
futurismului, cubofuturismului, akmeismului rus(eşti), fenomenologie căreia majoritatea
autorilor din patria lui Gogol i-au resimţit, ba chiar i-au dorit benefica
influenţă mobilizatoare, inspiratoare, orientativă, canonică. Şi...
autobiografică, precum se înţelege şi din unul dintre poemele lui Oleksandr
Korj dedicat lui Gheo Koleada:
...Întâmpinând
noul
an (23)
plesneam
de bucurie!
Şi beam
pentru futurism
pentru Semenko
şi Maiakovski.
Însă, spre deosebire de avangarda rusească,
cea ucraineană nu e compartimentată atât de divers (akmeism, futurism,
cubofuturism, egofuturism, imagism, adamism, lucism etc., etc.) dar,
bineînţeles, în mod vădit sau doar in
nuce, conţine elemente comune tuturor avangardelor, inclusiv diversităţii
celei de la Petersburg
şi Moscova. Iar problema identităţii mai multor avangardişti ruşi de
provenienţă ucraineană este acut şi amplu dezbătută în mediile culturale şi nu
numai din ţara vecină. Pentru că, într-adevăr, a avut loc o masivă migraţie a
kievenilor spre Moscova, să zicem, precum se întâmplase, cu un secol înainte,
cu Nikolai Vasilievici Gogol care nu prea ţinea să-şi pună în lumină originea
ruteană. Revelaţiile sunt urmate de jubilaţii: iată, în unele anchete, marele
pictor Kazimir Malevici scria că e ucrainean! Dar David Burlik, „tatăl
futurismului rus”, de unde e? Sigur, din Ucraina, de lângă Harkov. Uneori, el
chiar susţinea că ar fi un „futurist tătaro-zaporojan”. Opinie împărtăşită şi
de fratele său Nikolai, poet şi el.
Apoi alţi lideri ai avangardei ruse – Aleksandr Arhipenko, Aleksandr
Ekster – de asemenea ucraineni au fost... Et caetera. Chiar cu o remarcă
uşor... derutantă: mai sunt încă destui exegeţi care tratează ca pe o
ciudăţenie noţiunea de „avangardă ucraineană”, de parcă nu i-ar fi venit şi
timpul acesteia – timpul recuperărilor, omologării, propagării. Iar prezenta
antologie reprezintă şi ea un argument de necombătut în motivarea de a rosti şi
de a scrie răspicat: avangarda ucraineană a exista, există, merită atenţie, –
precum subliniază mai mulţi istorici occidentali ai artei ruseşti care,
concomitent, studiază şi avangarda ucraineană (Marcades şi Nakov – Franţa,
Boiko – Polonia, Bowlt şi Mudrak – SUA).
În ce priveşte agitata căutare şi redare
de identitate a mai multor avangardişti ruşi cu descendenţă ucraineană mai
persistă ecoul şi apucăturile atitudinii ideologiei sovietice care, până la
urmă, le permitea şi ucrainenilor să spună, să scrie ceva despre avangarda
„lor”, dar fără să îndrăznească a se referi la protagoniştii culturii ruse,
chiar dacă aceştia se trăgeau din stepele zaporojenilor, de pe pripoarele
Niprului. Sigur, nu e uşor să împarţi „ceva” între fraţi... Disputele
continuă... Să mai îngăduim puţin asupra lor, la intersecţii de epoci, imperii,
state independente, arte tradiţionale sau moderne, postavangardism sau
postmodernism etc.
Astfel, de la căderea imperiului rus şi
până în prezent, în virtutea diverselor ocurenţe, nefavorabile sau...
nefolosite la timp şi eficient, Ucraina rămâne ţara cu acute probleme de
autoidentificare, nesoluţionate deplin nu doar în cadrul naţiunii, poporului
propriu-zis, ci chiar şi printre elitele intelectuale. De unde şi tezele
dubitative lansate de unii (nu este exclus – (şi) rău-intenţionaţi) de a
susţine că avangarda nu poate să apară într-o ţară, care încă nu s-a regăsit ca
unicitate. Pentru că avangarda îşi propune drept scop înfruntarea tradiţiei, pe
când într-o ţară cu probleme de autoidentificare creatorul de artă nu poate să
facă asta, deoarece pur şi simplu nu cunoaşte respectiva tradiţie. Dat fiind că
naţiunea mai e în procesul căutării de sine, bineînţeles că ea apelează frecvent
la tradiţie, vag-atestată sau posibilă, „decupând-o” din contextul istoriei
sale existenţiale private de atâtea elemente sine qua non în lungile perioade de subordonare unor imperii, fie
celui ţarist, fie celui sovietic. Iată de ce Ucraina este condamnată să
orbecăiască prin spaţii mito-arhaice, privată de posibilitatea creării unei
arte noi, susţin unii.
Dar, atenţie! – deja noi ne aflăm în aria
disputelor contemporane, tezele de mai sus „făcând abstracţie” de avangarda
clasică ucraineană, care a fost şi a rămas o certitudine, referindu-se – tezele
– la absenţa suflului proaspăt, postmodern, contemporan-european, transoceanic
în cultura şi literatura ucraineană.
Teoreticianul postmodernismului (eu unul
cred că postmodernismul ţine de orizonturile testamentare ale avangardei – L.B.) Vladimir Eşkilev propune ca atare
situaţie să fie examinată nepărtinitor, atent, susţinând că problema absenţei
avangradei ucrainene (contemporane; cea istorică îşi are deja locul tot mai
conturat în analele literaturii, artelor, în general) e chiar cea veche, de
care vorbeau încă panfuturiştii, cei din asociaţia „Noua generaţie” – nu a fost
creat un câmp cultural urban important, nu există dominaţia culturii
orăşeneşti, firească pentru contemporaneitatea noastră, de unde şi
consecinţele: nici chiar astăzi, avangarda nu are cum şi nu are unde apărea în
Ucraina. În esenţa ei, Ucraina mai este ţară agrară, rurală, în care arta îşi
asumă datoria de a vorbi din partea poporului şi despre popor, din partea
tradiţiei şi despre tradiţie, din partea străbunilor şi despre ei. (Ar fi un
Ianus care vede doar cu ochii de pe faţa de la... ceafă. Ar fi ca şi cum un fel
de păşunism, de semănătorism, ba chiar... de mioritism rutean...) În genere,
arta contemporană, ca să nu vorbim de oarece avangardism, e una marginală, pe
când în Europa, în America, după cum se ştie, ea deţine chiar prim-planul.
Pentru ca Eşkilev să sublinieze: „Zi de zi, în 10 mii de şcoli ucrainene
funcţionează o maşină fabuloasă, care hrăneşte tânăra generaţie cu lucruri arhaice.
Graţie funcţionării acestei maşini, oamenii pur şi simplu îşi pierd interesul
pentru literatura ucraineană. Această maşină lucrează, bineînţeles, şi
împotriva noastră – a promotorilor artei noi. Dinozaurii au acaparat întreaga
putere, oriunde”. (Probabil, astfel de constatări trebuie să ne dea de gândit
şi nouă, românilor, în special celor din Interriverania Prutonistreană, alias
Moldova Estică, unde tradiţia kitschizată mai face ravagii...) „Iar astăzi noi
trebuie să schimbăm radical această situaţie”, conchide Vladimir Eşkilev.
Este exact ceea ce trebuie remarcat
în ce priveşte apariţia avangardei (deja clasice, istorice) în agrara ţară
Ucraina. (Anticipativ şi reiterativ, să menţionăm că, totuşi, avangarda din
anii 20-30 ai secolului trecut a cunoscut şi izbânzi la Kiev , Harkov, pe malurile
Niprului...). Adică, din punct de vedere... obiectiv, futurismul ucrainean
apărea oarecum în mod paradoxal, parcă... neîntemeiat, dar, totuşi, existent!
Deoarece avangarda, futurismul propriu-zis – cel puţin în Rusia, ca parte
componentă a avangardei europene, – era o consecinţă a procesului intens de
urbanizare. Însă în Ucraina dominantă a fost şi rămânea cultura rurală. Până şi
scriitorii care, la răscruce de secole, erau consideraţi novatori – Ukrainka,
Lepkiy, Zerov, Kobîleanskaia, – în principiu scriau numai şi numai despre sat.
Precum menţionează Ivan Reabciy, exegetul operei lui Mihail Semenko: „La noi
nici nu mirosea a urbanizare. A prins „a adia” abia în timpul de la urmă, odată
cu noile mode literare. Până şi în timpul puterii sovietice, când satul era
distrus tot mai necruţător, lucrările legate de viaţa urbană şi oarece noutăţi
socio-existenţiale erau destul de slabe, fără să fie în stare să creeze
propriul curent artistic. Cu atât mai uimitor e însă că aceasta i-a reuşit lui
Semenko care, în mod conştient, tindea să europenizeze şi să urbanizeze
literatura ucraineană”. De unde şi piezişa,
dar nu ostila constatare că, de fapt, futurismul a fost unica artă care a tins
pe cale forţată să introducă cultura ucraineană în secolul XX, fără
consimţământul acesteia. „Noi trebuie să ajungem din urmă ziua de azi” – iată
unul dintre memorabilele îndemnuri ale lui Mihail Semenko, lansat în anul 1914
în revista „Quaerofuturismul”, continuând, explicit, programatic: „Dorim ca
prin mişcare artificială (штучним рухом)
să apropiem arta noastră de hotarele, după care începe noua eră a artei
mondiale”. Futurismul se afirma ca unică forţă în lupta cu stagnarea culturală,
spirituală în Ucraina aflată la răspântii de istorie şi destin.
Oleg Ilniţki, important exeget al
avangardei istorice ucrainene, scrie: „Debutul futurismului ucrainean se
întâmpla pe când societatea ucraineană practic deja hotărâse cum trebuie să fie
noua ei cultură naţională. Principiul de bază al culturii consta în renunţarea
la narodnicism şi provincialism”. Însă intelectualitatea din acele timpuri nu
se decidea să accepte noua cultură care respingea tradiţia şi pe idolul
perpetuu al culturii ucrainene – Taras Şevcenko. Ilniţki menţionează că arta
care nu apela la sentimente naţionale era declarată străină şi „deconspirată în
tentativele ei de a se infiltra în spaţiile naţionale”, spre a le distruge.
„Impulsurile iniţiale ale futurismului ucrainean de la sfârşitul primului
război mondial s-au manifestat ca lovituri date concepţiilor literare şi
naţionale general acceptate. Iar energia critică era orientată nu spre
elucidarea sensurilor şi înţelegerea noii fenomenologii artistice, ci spre
lichidarea oricăror semnalmente ale ei din conştiinţa societăţii”, mai
subliniază Ilniţki.
Poate că intelectualitatea a fost prima
care nu a dorit să accepte futurismul, în 1918 criticul Gruşevski scriind:
„Până în prezent, futurismul nu a reuşit să dea rădăcini adânci pe ogorul
literaturii ucrainene: permanentele şi îndelungatele tradiţii ale literaturii
ucrainene nu i-a permis respectivei „direcţii” literare să se dezvolte din
plin”. (Cu toate că aceste tradiţii erau puse categoric sub semnul îndoielii de
Mihail Semenko care, în manifestul „Eu însumi” (1914), scria categoric: trebuie
„să accelerăm. În asta ne constă consecvenţa. Lasă-i pe părinţii noştri (care
nu ne-au lăsat nimic ca moştenire) să se aline cu arta „natală”, trăindu-şi
veacul împreună cu ea; noi, tinerii, nu le vom întinde mâna. Haideţi să ajungem
din urmă ziua de azi!”)
Savantul Iu. Mejenko opina că:
„Futurismul nu poate să-şi găsească în mod firesc loc în poezia ucraineană,
care e legată de psihologia unui popor ce construieşte, şi nu a unuia ce
risipeşte, deoarece nu există ceva ce ar putea fi risipit... Dacă simbolismul
mai are „oarece tradiţie” şi un „sol natural” în Ucraina, futurismul nu are
absolut nimic”. În timp ce acelaşi M. Semenko încerca să generalizeze
destrucţiunea şi în arta ucraineană, scriind: „Prin
sine, destrucţiunea reprezintă unul dintre fronturile panfuturismului. Precum
se ştie, sistemul panfuturist se împarte în două componente: panfuturismul
general (panfuturismul dialectic, filozofia panfuturismului) şi panfuturismul
special (activ, panfuturismul revoluţionar – destrucţiunea, construcţia,
meta-arta).
Noi susţinem că arta trebuie lichidată sau, ceea ce e
unul şi acelaşi lucru, arta se va autolichida. Cum s-ar putea face asta în mod practic?
Acesta şi este teatrul operaţiunilor militare al destrucţiunii”. (1922).
Astfel,
noua fenomenologie artistică, definită şi ca primă avangardă ucraineană, nu era
luată în serios de critică. Pe atunci, printre intelectualii ucraineni bântuia
moda să se lanseze cele mai deocheate invective la adresa avangardei,
futurismului, în special, condamnat pentru spiritul său străin sub aspect
ideologic şi estetic matricelor naţionale. De unde concluzia lui O. Ilniţki că
în Ucraina lipseau criticii şi oamenii de ştiinţă pregătiţi pentru întâlnirea
cu avangarda. Ba şi mai grav: din acele timpuri de afirmare relativ fructuoasă
a avangardei, respingerea futurismului a devenit poziţie magistrală pentru literaturologia clasică ucraineană,
poziţie dominantă până în prezent.
Dacă astfel de atitudini
obscurantiste nu putea să-i oprească din acţiune pe futuriştii propriu-zis, pe
cei mai dotaţi reprezentanţi ai lor, Mihail Semenko, Gheo Şkurupi, Iulian Şpol,
Oleksa Slisarenko (ei au fost „opriţi” – toţi, în 1937 – doar de gloanţele
călăilor bolşevici), bineînţeles că ele descurajau eventualii critici
adevăraţi, competenţi ai avangardei; adevăraţii ei exegeţi, esteticieni,
istorici, de unde şi constatarea criticului V. Kacianiuk care, încă în 1930,
scria despre cei 16 ani de existenţă ai avangardei ucrainene: „Astăzi noi nu
dispunem de niciun studiu, ba chiar de niciun articol serios, care ar aprecia
obiectiv rolul futurismului în procesul literar al Ucrainei Sovietice. Plus la
asta, încă nu sunt elucidate anumite date, anumite materiale rămânând
inaccesibile, unele dintre care fiind rarităţi bibliografice, altele, la fel
(în manuscris), – păstrate în sertarele meselor unor tovarăşi care, într-un mod
sau altul, sunt legaţi de mişcarea futuristă. Fireşte, multe dintre aceste
materiale s-au pierdut”. De aici şi imposibilitatea subsemnatului de a
identifica barem anii de viaţă ai unor autori antologaţi (Oleksandr Korj,
Volodimir Hareaiv, Iuri Paliciuk...), iar despre alţii aflând doar date extrem
de sumare, vagi. Astfel că avangarda ucraineană abia începe a fi adusă în
prim-planul atenţiei exegeţilor, iar arhivele ei urmează să fie completate şi
instituţionalizate.
Aceeaşi atavică problemă: Ucraina sau Malorossia?
Fireşte,
îndemnul de europenizare în fosta colonie ţaristă, ajunsă oarecum doar
cvasi-colonie sovietică, nu plăcea multora „de la centru”, care ţineau – în
continuare şi morţiş! – să fie „fraţi mai mari”, care aveau alergie la numele unei
posibile ţări Ucraina,
preferându-l pe cel, parcă sigilat „pentru eternitate”, de colonialismul ţarist
– Malorossia (Rusia Mică – aşa ar veni). Iar Mikola Hviliovi chiar scrie un
studiu polemic intitulat „Ucraina sau Malorossia?”, în care îi dă ripostă unui
băgător de seamă hipervigilent din
metropola bolşevismului, unui oarecare Iurineţ, care, „când cade
într-o
stare de afect, exclamă: „De-ajuns cu Europa. De-ajuns cu europenizarea
Ucrainei”, la care Hviliovi întreabă: „Dar cine va spus asta? De unde se vede
că e de-ajuns cu Europa, când dumneata n-o înţelegi?” Urmează concluzia
explicită că Iurineţ e dintre cei care „se linguşesc în faţa Moscovei, precum
un oarecare cneaz rus în faţa Hoaredei de Aur sau ca un membru exemplar al
„colegiului maloross” în faţa ţarului întregii Rusii, asigurând Moscova că el
„nu va rupe nimic din/ de la ea”, deoarece Moscova va rămânea totdeauna să fie
inima lui...
O
atare veneraţie a patriei lui Ivan cel Groaznic îi este caracteristică acelei
părţi din intelectualitatea galiciană moscovofilă care, în subconştient, îl
identifică pe Lenin cu (ţarul) Nikolai al II-lea şi care nu e cuprinsă de
spiritul revoltei şi dorinţei de libertate, care totdeauna s-a manifestat în
ţinuturile din preajma Niprului”. În această idee lui Mikola Hviliovi
alăturându-i-se Vladimir Gadzonski, care scrie: „...care e situaţia la noi, în
Ucraina, unde în timpurile trecute, precum susţin unii politicieni indigeni,
teoreticieni de cătun şi proroci „prin mila domnului”, totul era atât de
democratic, atât de republican-poporan, atât de idilic-prosper, încât revoluţia
şi destrucţiunea literară nu păreau decât nişte iluzii deocheate ale
fantaştilor, idei pernicioase ale geniilor nerecunoscute, elanuri rebele ale
aventurierilor antipatrioţi şi trădătorilor naţionali? ...Ce mai scandal în
solida, tihnita viaţă cotidiană a cinovnicilor loiali Imperiului Rus!”
Hviliovi
şi Gadzinski sunt dintre cei care abordează problema naţională în raport, dar
şi opoziţie cu trâmbiţatul internaţionalism proletar, în noile sale registre
istorice, care necesită modificaţii şi modulaţii noi. De unde şi replica
primului: „Hvilea (un oponent – L.B.)
se supără că noi am numit Ucraina stat independent. Asta-i bună! Dar parcă ea
nu este independentă? Camarade, fă-ţi cruce şi uită-te în constituţia noastră.
Deschide la articolul unu şi citeşte-l cu luare-aminte. Sau poate crezi că
constituţia noastră a fost ticluită de „copii”?” (Asta e: în constituţiile
tuturor fostelor republici din Uniunea Sovietică era specificat – cu suficient... humor negru, aş spune, – că
ele sunt state suverane, dar – vai de libertatea lor!) Hviliovi continuă: „Sau
poate, asemeni lui Iurineţ, votezi şi urli pentru Malorossia? De ce te întorci
şi-i zâmbeşti ca un sclav filistinului rus?”
Mi se pare important de reţinut că în eseul său polemic Mikola Hviliovi întrevede deja şi decadenţa
literaturii bolşevizate, scriind: „...chiar noi şi suntem cei care dorim să
ajutăm noile forţe proletare din Rusia să iasă din băltoaca grafomaniei. Dacă
oponenţii noştri nu cred că astăzi literatura moscovită se află în baltă, –
să-l întrebe pe un oarecare domn, şi el le va confirma la ureche: „cu adevărat
aşa este”... Dar de ce filistinismul moscovit de astăzi (inclusiv cel
proletar), doar cu excepţia vreunei duzini de povestiri (ceea ce nu e decât un
strop în mare), trece printr-o atare decădere? De ce temele ei de palavre
etnografice (toţi aceşti Stenka Razin, mujicii ruşi, Omeliko Pugaciov) – se
consideră de bonton pe Parnasul moscovit?... De unde aceşti scriitori proletari
de gradul trei gen Gladkov?...” (E adevărat, dintr-o eroare de înţelegere, autorul
ucrainean îşi extinde interogaţia şi asupra unor scriitori demni – şi peste
timpuri – de toată consideraţia: Pilneak, Ehrenburg, Şklovski, Al. Tolstoi.
Sigur, aici îi joacă festa şi oarece îngustime de optică provincială, chiar
dacă aspiraţiile sunt, necondiţionat, de europenizare.)
Dar – atenţie! – fiind printre cei care căutau izbăvire de mesianismul
imperialist rus, Hviliovi cade uşor comic sau, poate, doar greu credibil,
într-un mesianism al... fostelor provincii, gubernii ţariste, ajungând la concluzia
că: „Şi ce ironie răutăcioasă e în îndemnurile de a ne orienta spre arta
moscovită. Prin voia istoriei, ar putea fi exact invers: literatura rusă şi-ar
putea afla balsamul magic pentru renaşterea sa sub arborele de impetuoasă
vitalitate al renaşterii tinerelor republici unionale. În atmosfera primăverii
popoarelor cândva asuprite. Iar aceasta se va întâmpla atunci, când geniile
naţionale ale Ucrainei, Belorusiei, Gruziei ş. a. m. d. vor trece cu pas
victorios, triumfal prin Europa Occidentală în răsunete de fanfară, care va
trezi din milenarul somn pe pipernicitul bărbos „căutător de Dumnezeu”,
înăbuşind pe veci în el sentimentul şovinismului imperialist şi impunându-i
să-şi respecte vecinul”.
Însă şovinismul şi mesianismul rus nu avea să cedeze. Deoarece chiar şi
scriitorul proletariatului, adică şi al internaţionalismului, Maksim Gorki,
iată ce-i scria lui Mikola Tereşcenko, când acesta îi ceruse permisiunea să
traducă în limba ucraineană nuvela „Mama”: „Mi se pare că traducerea acestei
nuvele în dialectul ucrainean (nota bene! – L.B.)
nu este necesară. Mă uimeşte faptul că oamenii, propunându-şi unul şi acelaşi
scop, nu doar îşi afirmă diferitele dialecte – tinzând să facă din dialect
„limbă”, ci chiar îi şi asupresc pe acei velicoruşi, care s-au pomenit în
minoritate în regiunea respectivului dialect.”
(7.V. 1926, Sorrento) Mda, de acolo din Italia, Gorki îşi cam dădea
arama pe faţă... Sau, precum comentează Hviliovi: „Până şi în autorul
„Vestitorului de furtună”, până şi în acest om care, evident, vrea să joace
rolul „conştiinţei pământului rusesc”, până şi în el se află imperialistul,
propăvăduitorul mesianismului rus şi al „adunătorului de pământ rusesc” pentru
tărâmurile ruseşti, dar, în orice caz, numai nu pentru comunism. Şi Gorki e un
fals optimist, astfel că în el va învinge filistinul A. Peşkov din Sorento”,
conchide redutabilul polemist ucrainean.
După ce aduce elogii literaturii ruse, care „a fost pentru noi o rază
de lumină în împărăţia întunericului”, referindu-se la opere celebre ca „Furtuna”,
„Război şi pace”, „Livada cu vişini”, Hviliovi apasă din nou pana, scriind
hotărât: „Dar permiteţi-ne astăzi, când se deschid noi timpuri ale omenirii, să
ne răsculăm contra fostului nostru Dumnezeu, deoarece acest Dumnezeu nu mai
corespunde spiritului epocii... Marea literatură rusă nu mai este în stare să
educe un om puternic şi sănătos, om dintr-o bucată, om de fier, care să aibă
nervi puternici şi care nu s-ar târî în patru labe în faţa vechilor idealuri...
Literatura rusă nu mai este în stare să întreţină flacăra extraordinarei
credinţe şi adevărului bătăliilor civice...” Dur, tare spus! Şi amintind – vă
amintiţi şi dumneavoastră? – de intransigentul, necruţătorul prin cruzimea
sa... retro-confraternă – manifest din 1912 al futuriştilor ruşi, intitulat „O
palmă dată gustului public” şi în care se spunea: „Doar
noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre. Pentru noi sună cornul
timpului în arta cuvântului.
Trecutul
e sufocant. Academia şi Puşkin – mai neînţeleşi ca hieroglifele.
Să-i
aruncăm pe Puşkin, Dostoievski, Tolstoi ş.a., ş.a. de pe Nava
contemporaneităţii.
Cel ce nu-şi va uita prima
dragoste, nu o va cunoaşte pe ultima. Cine dintre cei uşor creduli şi-ar
transforma ultima Dragoste în parfumatul desfrâu al lui Balmont? Oare în aşa
ceva să se oglindească cutezătorul suflet al zilei de azi? Care fricos,
înspăimântat, nu ar cuteza să smulgă platoşa de mucava de pe fracul negru al
cătanei Briusov?
Dânşii să fie cei luminaţi de zorii
nemaivăzutelor frumuseţi?
Spălaţi-vă mâinile ce s-au atins de
slinul cărţilor scrise de aceşti nenumăraţi Leonid Andreev.
Toţi ăşti Maksim Gorki, Kuprin,
Blok, Sologub, Avercenko, Ciornâi, Kuzmin, Bunin şi atâţi alţii alde ei nu au
nevoie decât de o vilă pe un mal de râu.
De obicei, o atare recompensă
destinul le-o oferă croitorilor.
De pe înălţimile
zgârie-norilor privim spre nimicnicia lor!...” (Semnat: David Burliuk, Aleksandr Krucionîh, Vladimir Maiakovski, Viktor
Hlebnikov.)
Apoi
urmează o altă concluzie tranşantă, care ar fi putut pur şi simplu năuci
fratele de sânge slavon, muscalul: „Vechea literatură euro-occidentală îi este
mult mai aproape tineretului nostru chiar şi sub aspect ideologic”. Incredibil,
dar astfel, dureros, i-o spune un frate („mai mic”) altui frate („mai mare”)...
Învederându-se implacabilul adevăr că un imperiu nicidecum nu uneşte, ci
răzleţeşte, duce la propria sa dezagregare.
Leo Butnaru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu