NELINIŞTEA...

24.VI.1993

Aseară, în sumarul emisiunii „Simpozion” la TVR, e anunţat şi un moment Ioanid Romanescu. Eram pregătit să urmăresc prezenţa dragului meu coleg ieşean şi, după miezul nopţii, când se termină emisiunea (la 00, 45!). Chiar eram gata să-i telefonez poetului, ştiind că-i voi face o mică bucurie. Însă pe la 22,30 îmi telefonase însuşi Ioanid, spunându-mi că volumul de poezie „Iluzia necesară” e ca şi tipărit, dar aşa şi n-am clarificat noi noţiunea aia de

Laputa sau Lapyta sau mai ştiu eu cum apare într-o poezie. „Ţi-am aşteptat precizările”, zise dojenitor Ioanid. Eu, martori având, îi spun că vineri-sâmbătă-duminică am încercat să-i tot telefonez de la Costineşti, însă… „Păi da, că am fost plecat, – spune deja împăciuitor Ioanid, – în fond, nu e un moment prea important”. Important, fac eu, că peste o oră şi ceva o să privesc „Simpozionul”, unde vei apărea. „Da, domnule, mi-au telefonat şi mie la serviciu. Voi sunteţi pe acelaşi fus orar cu Bucureştiul?”, se interesează poetul. Da, nici la Chişinău nu e mai târziu decât la Iaşi, nu voi dormi, voi privi.

Moment sobru – Ioanid a citit versuri, apoi s-a întreţinut în dialog cu dl Munţu, realizatorul emisiunii. Panorama celor 24 de cărţi de poezie pe care le-a editat Romanescu. Bine. Fireşti motive pentru felicitări.

P.S. Referitor la insulă, nu ar avea motive să se îngrijoreze: corect e – Laputa. Guliver are chiar aşa: „O călătorie în Laputa”.

Ion Groşan ca exemplu al neogoirii, nonconformismului şi prezenţei incomode pentru destui „sobri” posmăgoşi/ pesmetoşi (pe la posmag/ pesmet). După copioasa degustare de vinuri oferită de prefectul Constanţei, la Costineşti a intrat niţel în conflict cu poliţia civilă. Spre dimineaţă, cam închinat, fără ecuson la piept, fără acte de identitate asupra sa, cam rebel, a fost reţinut de reprezentanţii puterii, până s-a reuşit a clarifica situaţia şi persoana protagonistului ei. Unii îl invidiază că e pe albia cea bună a prosperării materiale. Şi pentru că, fireşte, este indiscutabil talentat. (Ceva ce se mai ştie…)

Prezenţe la colocviu: prim-ministrul Văcăroiu, ministrul Victor Surdu, Paul Everac, caius Dragomir, vadimtudoristul Hamza, Jana Gheorghiu ş.a.

Bucureşti. La redacţia „Luceafărului” – doar Mircea Micu şi domnul care îmi face formele pentru onorariu.

27.VI.1993

Am sosit de la Negureni, de la acel acasă deja dureros şi confuz pentru mine. Tatăl e într-o stare de extenuare fizică aproape de limită. Am făcut ce am găsit de cuviinţă, am pus la cale, împreună cu mătuşa Olga, anumite lucruri. Dânsa, şi ca soră mai mică ce-i este, va avea grijă să-l ajute. În dricul verii acesteia, eu am tot despicat lemne pentru iarna viitoare, presupunând că, psihologiceşte, şi aceasta ar putea întreţine tatăl într-o anumită perspectivă existenţială.

C D. Zeletin îmi trimite de a Bucureşti o carte poştală: „Ad perpetuum memoriam! Iubite Prieten, calde îmbrăţişări şi urări de sănătate! A apărut dialogul nostru? Îl văd anunţat, cam ambiguu, în presa de la noi. Mulţumire sufletească şi spor în toate!”

Parcă n-ar fi loc pentru ambiguitate: dialogul nostru din „Sud-Est” e limpede, nepretenţios, onest. Trebuie să-i telefonez stimatului coleg şi, la prima ocazie, să-i expediez exemplarul de revistă.

Urările de spor în toate cred că vor fi de bun augur. De cum am sosit de la Negureni, „m-a prins” o poezie, „Maxim şi maxima”, pe care am şi scris-o. Am început să transcriu de pe bandă dialogul cu Florin Iaru.

30.VI.1993

Am transcris de pe benzi conversaţiile cu Florin Iaru şi Carolina Ilica. Densitate ideatică medie, prin urmare – pot reduce unele pasaje, pentru a comprima şi a câştiga în spaţiu semantic, dat şi tipografic.

Volumul celor „321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea” se încheie cu noţiunea „unguri”… Dar nu, să o încep cu o precizare – ultima mea călătorie la Bucureşti, graţie şi generozităţi lui George, a însemnat o serioasă completare a bibliotecii mele personale. Pe lângă cartea deja amintită, de la librăria „Humanitas” am procurat „Silogismele amărăciunii” (Cioran), „Conştiinţa nefericită” (B. Fundoianu), „Solilocvii” (Sfântul Augustin), „Jurnalul în fărâme” al lui E. Ionesco, „Prezent trecut, trecut prezent” al aceluiaşi, „Mathesis sau bucuriile simple” (Noica), „Lecţii şi convorbiri despre estetică, psihologie şi credinţă religioasă” (Wittgenstein), „Mari teme de filosofie” (Emil Brébier), „Criza lumii moderne” (R. Guénon), „Sensul creaţiei” (Berdeaiev), „Nae Ionescu…” (M. Vulcănescu), „Ultimul cuvânt” al lui Mircea Vulcănescu, „Filosoful-Rege?” (antologie), „Pagini despre sufletul românesc” (Noica), „Euharistia, taina împărăţiei” (A. Schmemann), „Modelul cultural european” (Noica), „Creştinismul ca fapt mistic şi misteriile Antichităţii” (Rudolf Steiner), „Simple introduceri în bunătatea timpului nostru” (Noica), „Război cu toată lumea” (E. Ionesco, 2 volume), Eliade/ Culianu, „Dicţionar al religiilor”, „Insula lui Euthanasius” (Eliade)…

Ah, timp, timp, timp pentru lectură!

Aşadar, prima carte citită integral (din celelalte doar am „ciupit” câte o frază, câte o pagină) din acest set de aur a fost cea cu vorbele lui P. Ţuţea care, ca penultimă noţiune din cuprinsul ei, o include pe cea de „unguri”, în care zice: „Cu ungurii nu putem avea probleme militare: dacă dăm drumul la toţi caii din Ardeal, fără călăreţi, în două ceasuri se pişă în Budapesta”. Nu am ce comenta, decât doar să fixez pentru memorie un fragment din textul celebrului cântec militar cunoscut – m-am convins de multe ori, pe ambele maluri ale Prutului, – de foarte puţini oameni:

„Dacă-am plecat, Ardealule, din tine,

Nu-i vina noastră, iarăşi vom veni;

N-am fost înfrânţi şi nu vom fi nici mâine

Şi steaua izbăvirii va sosi.

Avem o ţară mândră şi tare,

Avem şi iarăşi vom avea,

Duşmanul care astăzi râde

Va tremura privind la ea”.

Curios ce spune Ţuţea despre sine în subcapitolul „Poporul român”: (În Consiliul de Miniştri) „eu am fost de părerea că românii trebuie să se înmulţească ca sardelele, să creeze o supra-industrie ultra-modernă, să se înarmeze până în dinţi şi să se ducă în vizită războinică la popoarele vecine, culcându-le la pământ… Îmi spunea un ministru: sunteţi cinic, domnule director. I-am răspuns: Nu. Sunt excesiv de patriot, domnule ministru. Eu gândeam ca naţionalist, bineînţeles. N-am avut încotro. Sunt un imperialist…”

Mai la vale, zice: „Eu aveam nişte planuri pentru poporul român: cucerirea Bulgariei şi a Ucrainei, printr-o fază istorică, şi mai târziu vom mai vedea”.

La Negureni, am întregit, am restaurat textul unui alt cântec militar patriotic, din 1941, iarăşi cunoscut de prea puţini români de oriunde. Iată-l, readus cu greu din memoria slăbită a tatălui meu:

„Azi noapte la Prut războiu-a-nceput,

Românii trec dincolo iar,

Să ia înapoi cu armă şi scut

Moşia pierdută astă vară.

Refren:

Mergem în câmpia Basarabilor,

Plină de grâne, plină de dor!

Mergem la luptă, dragi camarazi,

Şi-n Bucovina cu mănăstiri şi brazi,

Trăiască românul şi patria sa

Ca-n vremuri de odinioară,

Credinţă am jurat, nimic nu vom ceda

Spre duşmana ţară!

(Urmează refrenul.)

De ce n-ar avea dreptate Petre Ţuţea, când mai zice: „Iar ca prim-ministru trebuie să porţi în geantă imaginea ideală a României, spre care să te mişti asimptotic”?

Ce mai zice Ţuţea în cele 321 de vorbe memorabile? („Suntem convinşi că cele «321 de vorbe» ar fi putut deveni 330 sau mai multe, deşi nu mult mai multe”, se spune din partea editurii, eu înţelegând că Gabriel Liiceanu nu prea a pus preţ pe oralitatea bătrânului Ţuţea.) Despre americani: „Sunt lăcătuşi cosmici”; „Shakespeare, pe lângă Biblie, – eu demonstrez asta şi la Sorbona – e scriitor din Găieşti”.

„Ceea ce e ciudat la Cioran nu e neliniştea de a fi om, ci neliniştea de a fi român”. (Eu chiar am tainic impresie că ciudatul adagist de la Paris ar fi niţel, dacă nu mai mult, românofob. Gheorghe Pituţ l-a trimis în p. mă-sii. De ce? Când i-a telefonat, la Paris, recomandându-se, Cioran l-a întrebat dacă ştie franţuzeşte. Gheorghe l-a expediat, unde am spus, şi a trântit receptorul.)

Ţuţea: „Comuniştii sunt atât de tereştri, încât eu nici nu i-aş lăsa să se urce în avion, şi între Bucureşti şi Moscova i-aş pune să meargă pe jos, umplând desagii cu mâncare din loc în loc”.

„Paradoxul societăţii umane este că mulţimea îi produce pe conducători, iar aceştia o conduc”.

„În faţa lui Dumnezeu, geniu e văr primar cu idiotul”.

Eminescu – „sumă lirică de voievozi”.

„Păi ştiţi cum am definit eu revoluţia rusească? Iacobinism tătaro-mongol! Teroarea iacobină mutată în stil tătărăsc la Moscova”.

„…legionarii sunt singurii români care nu au avut în dicţionar la litera G cuvântul glumă  şi când îi prindeau pe comunişti era vai de cozonacul lor”.

„De fapt monarhia a făcut România Mare, iar democraţia a mai redus-o”.