joi, 19 iunie 2014

ÎN AŞTEPTAREA UNEI ANTOLOGII A VECINILOR AFLAŢI ÎN RĂZBOI




FRAGMENTE DIN PREFAŢA LA ANTOLOGIA AVANGARDA UCRAINENĂ

Specificul avangardei ucrainene

Avangarda poezie ucrainene are indubitabile tangenţe, ba chiar filiaţii cu fenomenologia futurismului, cubofuturismului, akmeismului rus(eşti), fenomenologie căreia majoritatea autorilor din patria lui Gogol i-au resimţit, ba chiar i-au dorit benefica influenţă mobilizatoare, inspiratoare, orientativă, canonică. Şi... autobiografică, precum se înţelege şi din unul dintre poemele lui Oleksandr Korj dedicat lui Gheo Koleada:

...Întâmpinând
noul
an (23)
plesneam
de bucurie!
Şi beam
pentru futurism
pentru Semenko
şi Maiakovski.

 Însă, spre deosebire de avangarda rusească, cea ucraineană nu e compartimentată atât de divers (akmeism, futurism, cubofuturism, egofuturism, imagism, adamism, lucism etc., etc.) dar, bineînţeles, în mod vădit sau doar in nuce, conţine elemente comune tuturor avangardelor, inclusiv diversităţii celei de la Petersburg şi Moscova. Iar problema identităţii mai multor avangardişti ruşi de provenienţă ucraineană este acut şi amplu dezbătută în mediile culturale şi nu numai din ţara vecină. Pentru că, într-adevăr, a avut loc o masivă migraţie a kievenilor spre Moscova, să zicem, precum se întâmplase, cu un secol înainte, cu Nikolai Vasilievici Gogol care nu prea ţinea să-şi pună în lumină originea ruteană. Revelaţiile sunt urmate de jubilaţii: iată, în unele anchete, marele pictor Kazimir Malevici scria că e ucrainean! Dar David Burlik, „tatăl futurismului rus”, de unde e? Sigur, din Ucraina, de lângă Harkov. Uneori, el chiar susţinea că ar fi un „futurist tătaro-zaporojan”. Opinie împărtăşită şi de fratele său Nikolai, poet şi el.
  Apoi alţi lideri ai avangardei ruse – Aleksandr Arhipenko, Aleksandr Ekster – de asemenea ucraineni au fost... Et caetera. Chiar cu o remarcă uşor... derutantă: mai sunt încă destui exegeţi care tratează ca pe o ciudăţenie noţiunea de „avangardă ucraineană”, de parcă nu i-ar fi venit şi timpul acesteia – timpul recuperărilor, omologării, propagării. Iar prezenta antologie reprezintă şi ea un argument de necombătut în motivarea de a rosti şi de a scrie răspicat: avangarda ucraineană a exista, există, merită atenţie, – precum subliniază mai mulţi istorici occidentali ai artei ruseşti care, concomitent, studiază şi avangarda ucraineană (Marcades şi Nakov – Franţa, Boiko – Polonia, Bowlt şi Mudrak – SUA).
În ce priveşte agitata căutare şi redare de identitate a mai multor avangardişti ruşi cu descendenţă ucraineană mai persistă ecoul şi apucăturile atitudinii ideologiei sovietice care, până la urmă, le permitea şi ucrainenilor să spună, să scrie ceva despre avangarda „lor”, dar fără să îndrăznească a se referi la protagoniştii culturii ruse, chiar dacă aceştia se trăgeau din stepele zaporojenilor, de pe pripoarele Niprului. Sigur, nu e uşor să împarţi „ceva” între fraţi... Disputele continuă... Să mai îngăduim puţin asupra lor, la intersecţii de epoci, imperii, state independente, arte tradiţionale sau moderne, postavangardism sau postmodernism etc.
Astfel, de la căderea imperiului rus şi până în prezent, în virtutea diverselor ocurenţe, nefavorabile sau... nefolosite la timp şi eficient, Ucraina rămâne ţara cu acute probleme de autoidentificare, nesoluţionate deplin nu doar în cadrul naţiunii, poporului propriu-zis, ci chiar şi printre elitele intelectuale. De unde şi tezele dubitative lansate de unii (nu este exclus – (şi) rău-intenţionaţi) de a susţine că avangarda nu poate să apară într-o ţară, care încă nu s-a regăsit ca unicitate. Pentru că avangarda îşi propune drept scop înfruntarea tradiţiei, pe când într-o ţară cu probleme de autoidentificare creatorul de artă nu poate să facă asta, deoarece pur şi simplu nu cunoaşte respectiva tradiţie. Dat fiind că naţiunea mai e în procesul căutării de sine, bineînţeles că ea apelează frecvent la tradiţie, vag-atestată sau posibilă, „decupând-o” din contextul istoriei sale existenţiale private de atâtea elemente sine qua non în lungile perioade de subordonare unor imperii, fie celui ţarist, fie celui sovietic. Iată de ce Ucraina este condamnată să orbecăiască prin spaţii mito-arhaice, privată de posibilitatea creării unei arte noi, susţin unii.
Dar, atenţie! – deja noi ne aflăm în aria disputelor contemporane, tezele de mai sus „făcând abstracţie” de avangarda clasică ucraineană, care a fost şi a rămas o certitudine, referindu-se – tezele – la absenţa suflului proaspăt, postmodern, contemporan-european, transoceanic în cultura şi literatura ucraineană.    
Teoreticianul postmodernismului (eu unul cred că postmodernismul ţine de orizonturile testamentare ale avangardei – L.B.) Vladimir Eşkilev propune ca atare situaţie să fie examinată nepărtinitor, atent, susţinând că problema absenţei avangradei ucrainene (contemporane; cea istorică îşi are deja locul tot mai conturat în analele literaturii, artelor, în general) e chiar cea veche, de care vorbeau încă panfuturiştii, cei din asociaţia „Noua generaţie” – nu a fost creat un câmp cultural urban important, nu există dominaţia culturii orăşeneşti, firească pentru contemporaneitatea noastră, de unde şi consecinţele: nici chiar astăzi, avangarda nu are cum şi nu are unde apărea în Ucraina. În esenţa ei, Ucraina mai este ţară agrară, rurală, în care arta îşi asumă datoria de a vorbi din partea poporului şi despre popor, din partea tradiţiei şi despre tradiţie, din partea străbunilor şi despre ei. (Ar fi un Ianus care vede doar cu ochii de pe faţa de la... ceafă. Ar fi ca şi cum un fel de păşunism, de semănătorism, ba chiar... de mioritism rutean...) În genere, arta contemporană, ca să nu vorbim de oarece avangardism, e una marginală, pe când în Europa, în America, după cum se ştie, ea deţine chiar prim-planul. Pentru ca Eşkilev să sublinieze: „Zi de zi, în 10 mii de şcoli ucrainene funcţionează o maşină fabuloasă, care hrăneşte tânăra generaţie cu lucruri arhaice. Graţie funcţionării acestei maşini, oamenii pur şi simplu îşi pierd interesul pentru literatura ucraineană. Această maşină lucrează, bineînţeles, şi împotriva noastră – a promotorilor artei noi. Dinozaurii au acaparat întreaga putere, oriunde”. (Probabil, astfel de constatări trebuie să ne dea de gândit şi nouă, românilor, în special celor din Interriverania Prutonistreană, alias Moldova Estică, unde tradiţia kitschizată mai face ravagii...) „Iar astăzi noi trebuie să schimbăm radical această situaţie”, conchide Vladimir Eşkilev.
            Este exact ceea ce trebuie remarcat în ce priveşte apariţia avangardei (deja clasice, istorice) în agrara ţară Ucraina. (Anticipativ şi reiterativ, să menţionăm că, totuşi, avangarda din anii 20-30 ai secolului trecut a cunoscut şi izbânzi la Kiev, Harkov, pe malurile Niprului...). Adică, din punct de vedere... obiectiv, futurismul ucrainean apărea oarecum în mod paradoxal, parcă... neîntemeiat, dar, totuşi, existent! Deoarece avangarda, futurismul propriu-zis – cel puţin în Rusia, ca parte componentă a avangardei europene, – era o consecinţă a procesului intens de urbanizare. Însă în Ucraina dominantă a fost şi rămânea cultura rurală. Până şi scriitorii care, la răscruce de secole, erau consideraţi novatori – Ukrainka, Lepkiy, Zerov, Kobîleanskaia, – în principiu scriau numai şi numai despre sat. Precum menţionează Ivan Reabciy, exegetul operei lui Mihail Semenko: „La noi nici nu mirosea a urbanizare. A prins „a adia” abia în timpul de la urmă, odată cu noile mode literare. Până şi în timpul puterii sovietice, când satul era distrus tot mai necruţător, lucrările legate de viaţa urbană şi oarece noutăţi socio-existenţiale erau destul de slabe, fără să fie în stare să creeze propriul curent artistic. Cu atât mai uimitor e însă că aceasta i-a reuşit lui Semenko care, în mod conştient, tindea să europenizeze şi să urbanizeze literatura ucraineană”. De unde şi piezişa, dar nu ostila constatare că, de fapt, futurismul a fost unica artă care a tins pe cale forţată să introducă cultura ucraineană în secolul XX, fără consimţământul acesteia. „Noi trebuie să ajungem din urmă ziua de azi” – iată unul dintre memorabilele îndemnuri ale lui Mihail Semenko, lansat în anul 1914 în revista „Quaerofuturismul”, continuând, explicit, programatic: „Dorim ca prin mişcare artificială (штучним рухом) să apropiem arta noastră de hotarele, după care începe noua eră a artei mondiale”. Futurismul se afirma ca unică forţă în lupta cu stagnarea culturală, spirituală în Ucraina aflată la răspântii de istorie şi destin.
Oleg Ilniţki, important exeget al avangardei istorice ucrainene, scrie: „Debutul futurismului ucrainean se întâmpla pe când societatea ucraineană practic deja hotărâse cum trebuie să fie noua ei cultură naţională. Principiul de bază al culturii consta în renunţarea la narodnicism şi provincialism”. Însă intelectualitatea din acele timpuri nu se decidea să accepte noua cultură care respingea tradiţia şi pe idolul perpetuu al culturii ucrainene – Taras Şevcenko. Ilniţki menţionează că arta care nu apela la sentimente naţionale era declarată străină şi „deconspirată în tentativele ei de a se infiltra în spaţiile naţionale”, spre a le distruge. „Impulsurile iniţiale ale futurismului ucrainean de la sfârşitul primului război mondial s-au manifestat ca lovituri date concepţiilor literare şi naţionale general acceptate. Iar energia critică era orientată nu spre elucidarea sensurilor şi înţelegerea noii fenomenologii artistice, ci spre lichidarea oricăror semnalmente ale ei din conştiinţa societăţii”, mai subliniază Ilniţki.
Poate că intelectualitatea a fost prima care nu a dorit să accepte futurismul, în 1918 criticul Gruşevski scriind: „Până în prezent, futurismul nu a reuşit să dea rădăcini adânci pe ogorul literaturii ucrainene: permanentele şi îndelungatele tradiţii ale literaturii ucrainene nu i-a permis respectivei „direcţii” literare să se dezvolte din plin”. (Cu toate că aceste tradiţii erau puse categoric sub semnul îndoielii de Mihail Semenko care, în manifestul „Eu însumi” (1914), scria categoric: trebuie „să accelerăm. În asta ne constă consecvenţa. Lasă-i pe părinţii noştri (care nu ne-au lăsat nimic ca moştenire) să se aline cu arta „natală”, trăindu-şi veacul împreună cu ea; noi, tinerii, nu le vom întinde mâna. Haideţi să ajungem din urmă ziua de azi!”)
                Savantul Iu. Mejenko opina că: „Futurismul nu poate să-şi găsească în mod firesc loc în poezia ucraineană, care e legată de psihologia unui popor ce construieşte, şi nu a unuia ce risipeşte, deoarece nu există ceva ce ar putea fi risipit... Dacă simbolismul mai are „oarece tradiţie” şi un „sol natural” în Ucraina, futurismul nu are absolut nimic”. În timp ce acelaşi M. Semenko încerca să generalizeze destrucţiunea şi în arta ucraineană, scriind: „Prin sine, destrucţiunea reprezintă unul dintre fronturile panfuturismului. Precum se ştie, sistemul panfuturist se împarte în două componente: panfuturismul general (panfuturismul dialectic, filozofia panfuturismului) şi panfuturismul special (activ, panfuturismul revoluţionar – destrucţiunea, construcţia, meta-arta).
Noi susţinem că arta trebuie lichidată sau, ceea ce e unul şi acelaşi lucru, arta se va autolichida. Cum s-ar putea face asta în mod practic? Acesta şi este teatrul operaţiunilor militare al destrucţiunii”. (1922).
Astfel, noua fenomenologie artistică, definită şi ca primă avangardă ucraineană, nu era luată în serios de critică. Pe atunci, printre intelectualii ucraineni bântuia moda să se lanseze cele mai deocheate invective la adresa avangardei, futurismului, în special, condamnat pentru spiritul său străin sub aspect ideologic şi estetic matricelor naţionale. De unde concluzia lui O. Ilniţki că în Ucraina lipseau criticii şi oamenii de ştiinţă pregătiţi pentru întâlnirea cu avangarda. Ba şi mai grav: din acele timpuri de afirmare relativ fructuoasă a avangardei, respingerea futurismului a devenit poziţie magistrală pentru literaturologia clasică ucraineană, poziţie dominantă până în prezent.
           Dacă astfel de atitudini obscurantiste nu putea să-i oprească din acţiune pe futuriştii propriu-zis, pe cei mai dotaţi reprezentanţi ai lor, Mihail Semenko, Gheo Şkurupi, Iulian Şpol, Oleksa Slisarenko (ei au fost „opriţi” – toţi, în 1937 – doar de gloanţele călăilor bolşevici), bineînţeles că ele descurajau eventualii critici adevăraţi, competenţi ai avangardei; adevăraţii ei exegeţi, esteticieni, istorici, de unde şi constatarea criticului V. Kacianiuk care, încă în 1930, scria despre cei 16 ani de existenţă ai avangardei ucrainene: „Astăzi noi nu dispunem de niciun studiu, ba chiar de niciun articol serios, care ar aprecia obiectiv rolul futurismului în procesul literar al Ucrainei Sovietice. Plus la asta, încă nu sunt elucidate anumite date, anumite materiale rămânând inaccesibile, unele dintre care fiind rarităţi bibliografice, altele, la fel (în manuscris), – păstrate în sertarele meselor unor tovarăşi care, într-un mod sau altul, sunt legaţi de mişcarea futuristă. Fireşte, multe dintre aceste materiale s-au pierdut”. De aici şi imposibilitatea subsemnatului de a identifica barem anii de viaţă ai unor autori antologaţi (Oleksandr Korj, Volodimir Hareaiv, Iuri Paliciuk...), iar despre alţii aflând doar date extrem de sumare, vagi. Astfel că avangarda ucraineană abia începe a fi adusă în prim-planul atenţiei exegeţilor, iar arhivele ei urmează să fie completate şi instituţionalizate.

Aceeaşi atavică problemă: Ucraina sau Malorossia?

Fireşte, îndemnul de europenizare în fosta colonie ţaristă, ajunsă oarecum doar cvasi-colonie sovietică, nu plăcea multora „de la centru”, care ţineau – în continuare şi morţiş! – să fie „fraţi mai mari”, care aveau alergie la numele unei posibile ţări Ucraina, preferându-l pe cel, parcă sigilat „pentru eternitate”, de colonialismul ţarist – Malorossia (Rusia Mică – aşa ar veni). Iar Mikola Hviliovi chiar scrie un studiu polemic intitulat „Ucraina sau Malorossia?”, în care îi dă ripostă unui băgător de seamă hipervigilent din  metropola bolşevismului, unui oarecare Iurineţ, care, „când cade
într-o stare de afect, exclamă: „De-ajuns cu Europa. De-ajuns cu europenizarea Ucrainei”, la care Hviliovi întreabă: „Dar cine va spus asta? De unde se vede că e de-ajuns cu Europa, când dumneata n-o înţelegi?” Urmează concluzia explicită că Iurineţ e dintre cei care „se linguşesc în faţa Moscovei, precum un oarecare cneaz rus în faţa Hoaredei de Aur sau ca un membru exemplar al „colegiului maloross” în faţa ţarului întregii Rusii, asigurând Moscova că el „nu va rupe nimic din/ de la ea”, deoarece Moscova va rămânea totdeauna să fie inima lui...
O atare veneraţie a patriei lui Ivan cel Groaznic îi este caracteristică acelei părţi din intelectualitatea galiciană moscovofilă care, în subconştient, îl identifică pe Lenin cu (ţarul) Nikolai al II-lea şi care nu e cuprinsă de spiritul revoltei şi dorinţei de libertate, care totdeauna s-a manifestat în ţinuturile din preajma Niprului”. În această idee lui Mikola Hviliovi alăturându-i-se Vladimir Gadzonski, care scrie: „...care e situaţia la noi, în Ucraina, unde în timpurile trecute, precum susţin unii politicieni indigeni, teoreticieni de cătun şi proroci „prin mila domnului”, totul era atât de democratic, atât de republican-poporan, atât de idilic-prosper, încât revoluţia şi destrucţiunea literară nu păreau decât nişte iluzii deocheate ale fantaştilor, idei pernicioase ale geniilor nerecunoscute, elanuri rebele ale aventurierilor antipatrioţi şi trădătorilor naţionali? ...Ce mai scandal în solida, tihnita viaţă cotidiană a cinovnicilor loiali Imperiului Rus!”
Hviliovi şi Gadzinski sunt dintre cei care abordează problema naţională în raport, dar şi opoziţie cu trâmbiţatul internaţionalism proletar, în noile sale registre istorice, care necesită modificaţii şi modulaţii noi. De unde şi replica primului: „Hvilea (un oponent – L.B.) se supără că noi am numit Ucraina stat independent. Asta-i bună! Dar parcă ea nu este independentă? Camarade, fă-ţi cruce şi uită-te în constituţia noastră. Deschide la articolul unu şi citeşte-l cu luare-aminte. Sau poate crezi că constituţia noastră a fost ticluită de „copii”?” (Asta e: în constituţiile tuturor fostelor republici din Uniunea Sovietică era specificat  – cu suficient... humor negru, aş spune, – că ele sunt state suverane, dar – vai de libertatea lor!) Hviliovi continuă: „Sau poate, asemeni lui Iurineţ, votezi şi urli pentru Malorossia? De ce te întorci şi-i zâmbeşti ca un sclav filistinului rus?”
Mi se pare important de reţinut că în eseul său polemic   Mikola Hviliovi întrevede deja şi decadenţa literaturii bolşevizate, scriind: „...chiar noi şi suntem cei care dorim să ajutăm noile forţe proletare din Rusia să iasă din băltoaca grafomaniei. Dacă oponenţii noştri nu cred că astăzi literatura moscovită se află în baltă, – să-l întrebe pe un oarecare domn, şi el le va confirma la ureche: „cu adevărat aşa este”... Dar de ce filistinismul moscovit de astăzi (inclusiv cel proletar), doar cu excepţia vreunei duzini de povestiri (ceea ce nu e decât un strop în mare), trece printr-o atare decădere? De ce temele ei de palavre etnografice (toţi aceşti Stenka Razin, mujicii ruşi, Omeliko Pugaciov) – se consideră de bonton pe Parnasul moscovit?... De unde aceşti scriitori proletari de gradul trei gen Gladkov?...” (E adevărat, dintr-o eroare de înţelegere, autorul ucrainean îşi extinde interogaţia şi asupra unor scriitori demni – şi peste timpuri – de toată consideraţia: Pilneak, Ehrenburg, Şklovski, Al. Tolstoi. Sigur, aici îi joacă festa şi oarece îngustime de optică provincială, chiar dacă aspiraţiile sunt, necondiţionat, de europenizare.)
Dar – atenţie! – fiind printre cei care căutau izbăvire de mesianismul imperialist rus, Hviliovi cade uşor comic sau, poate, doar greu credibil, într-un mesianism al... fostelor provincii, gubernii ţariste, ajungând la concluzia că: „Şi ce ironie răutăcioasă e în îndemnurile de a ne orienta spre arta moscovită. Prin voia istoriei, ar putea fi exact invers: literatura rusă şi-ar putea afla balsamul magic pentru renaşterea sa sub arborele de impetuoasă vitalitate al renaşterii tinerelor republici unionale. În atmosfera primăverii popoarelor cândva asuprite. Iar aceasta se va întâmpla atunci, când geniile naţionale ale Ucrainei, Belorusiei, Gruziei ş. a. m. d. vor trece cu pas victorios, triumfal prin Europa Occidentală în răsunete de fanfară, care va trezi din milenarul somn pe pipernicitul bărbos „căutător de Dumnezeu”, înăbuşind pe veci în el sentimentul şovinismului imperialist şi impunându-i să-şi respecte vecinul”.
Însă şovinismul şi mesianismul rus nu avea să cedeze. Deoarece chiar şi scriitorul proletariatului, adică şi al internaţionalismului, Maksim Gorki, iată ce-i scria lui Mikola Tereşcenko, când acesta îi ceruse permisiunea să traducă în limba ucraineană nuvela „Mama”: „Mi se pare că traducerea acestei nuvele în dialectul ucrainean (nota bene! – L.B.) nu este necesară. Mă uimeşte faptul că oamenii, propunându-şi unul şi acelaşi scop, nu doar îşi afirmă diferitele dialecte – tinzând să facă din dialect „limbă”, ci chiar îi şi asupresc pe acei velicoruşi, care s-au pomenit în minoritate în regiunea respectivului dialect.”  (7.V. 1926, Sorrento) Mda, de acolo din Italia, Gorki îşi cam dădea arama pe faţă... Sau, precum comentează Hviliovi: „Până şi în autorul „Vestitorului de furtună”, până şi în acest om care, evident, vrea să joace rolul „conştiinţei pământului rusesc”, până şi în el se află imperialistul, propăvăduitorul mesianismului rus şi al „adunătorului de pământ rusesc” pentru tărâmurile ruseşti, dar, în orice caz, numai nu pentru comunism. Şi Gorki e un fals optimist, astfel că în el va învinge filistinul A. Peşkov din Sorento”, conchide redutabilul polemist ucrainean.
După ce aduce elogii literaturii ruse, care „a fost pentru noi o rază de lumină în împărăţia întunericului”, referindu-se la opere celebre ca „Furtuna”, „Război şi pace”, „Livada cu vişini”, Hviliovi apasă din nou pana, scriind hotărât: „Dar permiteţi-ne astăzi, când se deschid noi timpuri ale omenirii, să ne răsculăm contra fostului nostru Dumnezeu, deoarece acest Dumnezeu nu mai corespunde spiritului epocii... Marea literatură rusă nu mai este în stare să educe un om puternic şi sănătos, om dintr-o bucată, om de fier, care să aibă nervi puternici şi care nu s-ar târî în patru labe în faţa vechilor idealuri... Literatura rusă nu mai este în stare să întreţină flacăra extraordinarei credinţe şi adevărului bătăliilor civice...” Dur, tare spus! Şi amintind – vă amintiţi şi dumneavoastră? – de intransigentul, necruţătorul prin cruzimea sa... retro-confraternă – manifest din 1912 al futuriştilor ruşi, intitulat „O palmă dată gustului public” şi în care se spunea: „Doar noi reprezentăm chipul Timpurilor noastre. Pentru noi sună cornul timpului în arta cuvântului.
Trecutul e sufocant. Academia şi Puşkin – mai neînţeleşi ca hieroglifele.
Să-i aruncăm pe Puşkin, Dostoievski, Tolstoi ş.a., ş.a. de pe Nava contemporaneităţii.
            Cel ce nu-şi va uita prima dragoste, nu o va cunoaşte pe ultima. Cine dintre cei uşor creduli şi-ar transforma ultima Dragoste în parfumatul desfrâu al lui Balmont? Oare în aşa ceva să se oglindească cutezătorul suflet al zilei de azi? Care fricos, înspăimântat, nu ar cuteza să smulgă platoşa de mucava de pe fracul negru al cătanei Briusov?
            Dânşii să fie cei luminaţi de zorii nemaivăzutelor frumuseţi?
            Spălaţi-vă mâinile ce s-au atins de slinul cărţilor scrise de aceşti nenumăraţi Leonid Andreev.
            Toţi ăşti Maksim Gorki, Kuprin, Blok, Sologub, Avercenko, Ciornâi, Kuzmin, Bunin şi atâţi alţii alde ei nu au nevoie decât de o vilă pe un mal de râu.                     
                De obicei, o atare recompensă destinul le-o oferă croitorilor.
                 De pe înălţimile zgârie-norilor privim spre nimicnicia lor!...” (Semnat: David Burliuk, Aleksandr Krucionîh, Vladimir Maiakovski, Viktor Hlebnikov.)
Apoi urmează o altă concluzie tranşantă, care ar fi putut pur şi simplu năuci fratele de sânge slavon, muscalul: „Vechea literatură euro-occidentală îi este mult mai aproape tineretului nostru chiar şi sub aspect ideologic”. Incredibil, dar astfel, dureros, i-o spune un frate („mai mic”) altui frate („mai mare”)... Învederându-se implacabilul adevăr că un imperiu nicidecum nu uneşte, ci răzleţeşte, duce la propria sa dezagregare.

Leo Butnaru


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu