VERNISAJ
AUTUMNAL
Ale întomnatei
străzi suspine, sughițuri
Le captați cu
inima, mângâind umezeala.
Staniolul
geamurilor cafenelei Fillipov lucesc
Împroșcând cu
stropi asfaltul pe Tverskaia.
Ale reclamelor priviri
fumurii ne sâcâiau.
Ah, nu e nevoie de
încântări, nu e nevoie...
Din cer au rupt
nasturi de aur
Stelele, aruncate
de privirile dumitale.
Și lunecați, unica,
pe stradă,
Împroșcând cu
văzul în bezna albastră,
Iar unde amurgul,
ca privire dumitale, unduia a tul,
Secunda vă urmărea
de după colț.
Iar unde se prăbușiră
clădirile-n prăpăstii
Cu amarul de un
minut și inima deșertului,
A prins a vă hohoti
obraznic în obraji
Zâmbetul roșu al
reclamei Șustov*.
____
*Șustov – fabrică
de coniac.
* * *
Cu coșuri de
fabrici în funingine de cărbuni
Pe genele mele
tristețea urșinicului negru
Cârpește indolent
văzul înrăirii lor,
În cerul gri
hârcâind supărat.
Aburi
turmentându-se, sfărâmând uși putrezi,
Încleștară bicepși
de oțel albi-surii,
Giuvaiergii ceasuri
montând minuțios.
Risipiți-vă a
fabricii mii-vorbitoare voci.
Clipind,
electricitatea se fâstâci la poartă,
Cochetându-și
oboseala cu restrânsa zi gri,
Zile și nopți
întregi audiența la majestatea sa,
Excepționalul
dintre excepționalii Medici.
(1913?)
*
* *
Beam un ceai imposibil. Pe geam se prelingea șuvoi
Auriul cinabru al asfințitului.
Iar seara se înclina tot mai aproape,
Șușotind cu cineva de peste perete.
Lumânarea îți adumbri privirile.
Cu degetele desenai– cam ce contur? –
Pe fața de masă. Și vița de vie
Își țâșnise stropii rubinii
Spre munții îndepărtați.
Ah, asta-i prea încet ca s-o rostești,
Ca s-o strigi, – „Aici e fericirea! Aici ești
«tu»”!
Zângănea tandru argintul tăcerilor,
În vaza îngustă se ofileau câteva flori.
Ah, asta-i prea încet, ca să simți aproape
Purpura buzelor și mâinile în tremur, –
Peste lumânarea adumbritoare de priviri, fără
risc
Fremătați, voi, fluturași ai dorințelor
discrete.
(1913)
DEDICAȚIE
Pe trotuarul inimii, pe trotuarele străzii,
În vălul lâncezelii ce ți-a trecut dumitale
Peste adumbrirea serii,
Potolindu-se prin versurile amorezilor,
Secera – aurită cu cuvinte amicale.
Tuturor celor care în pat soarele îl vânează
cu lâncezeala
Un fruct le va incendia rubiniu vazele.
Și ție, unico, versurile mele ți le-a pregătit
Șeful restaurantului, zâmbitor ca o lustră
sadea;
Parcă e posibil o cină comandată din timp
Să o improvizezi ca pe un zâmbet dus spre
artă,
Pentru ca privirile să fie, peste genunchi,
Dar, o, nu, nu apropiate, lunecoase,
La o distanță infimă.
Iar tu, precum ieri, să fii mângâioasă.
Pentru tine, o, unică ce ești, parfumul
pulverizează suflete,
Pe când arunci câte un zâmbet,
Trăgând mănușa de pe inimă.
NUMĂR DE ATRACȚIE
Scrânciob, scrânciob al tristeții, scrânciobul
tristeții
leagănă: „taci”,
Iar în plânsul tristeții scrânciobul legăna,
tristețile
scrânciobului
în noapte.
Răsturnându-se în tangaj,
Capul ameți.
Se concentrau în alb felinarele.
Bagă de seamă să nu-ți pătezi fața
(Umbra nămolului e în trecere)
În purpuriul jar al asfințitului...
Nesăbuitule... În amplitudinea zborului de
scrânciob
Tristețea a învăluit ochi luminoși...
Minutele se nămoleau, se nămoleau
Acolo unde se așternea gazul felinarelor...
Dar pe urmă? Iar pe urmă scrânciobul,
scrânciobul,
scrânciobul legăna tristeți – „taci”.
Iar în plânsul tristeții scrânciobul legăna
tristețile
scrânciobului în noapte.
(1913)
AMURG
Pentru
Iu. A. Eghert
Înserarea o las în
palmele tale, inimă mută.
Cu pasul de tramvai
obosit spre-nflăcăratul apus
Mlădiul gât arcat
nu se înalță cu tristă îndârjire.
Gurile felinarelor
dungate își rânjiseră dantura albă.
Amurgul – filfizon
spilcuit purtând o
panama boțită ne-ntâmplător
Colindă de unul
singur pe trotuarele potolit-înfiorate.
Vara, ca un
ceasornic cu lanț subțire, ticăiește-ncet
În delicatul
buzunar al vestei. În palmele tale
Las înserarea,
inimă necuvântătoare.
(1914)
SEARĂ ROMANTICĂ
Lui V. Maiakovski
Seara era
îngrozitor de îngreunată,
Abia de-ncăpea
într-o poșetă stradală, –
Un cavaler neauzit
în văzduhul obosit,
În cârlionții
zumzăitorului stup al înserării,
O ia pe trotuare,
să reteze secundele,
Iar pe cadran sabia
stă-n nehotărâre.
Zburând pe-alături,
automobilele amenințau –
vom decima, vom decima...
Încătușată de muțenia
în zale,
Închizând cu fanta
minunatei tristeți
Fața, cel singur,
neștiutul,
Parcă pe cineva
nu-l va lăsa să treacă
Și nu-i va spune
tandru „pleacă”.
(1914)
PRIMĂVARĂ
Aerul se sărută
copilărește,
Prin arbori atârnă
lacrimi,
Ca pe o găoace de
ou pașii
Crapă zăpada. Iar
în inimă-i dezastru...
Iar dumneata treci
în grabă, pe-alături, ducând
Iubirea mea și
amintiri nenumărate
La streșini țurțurii
și-au ascuțit năsucurile
Atât de fragile. Pe
când dumneata acum...
O, sigur că spun:
pe vară, naftalina
Pudrează toate veșmintele
de iarnă,
Simțind că timpul
devine mai prelung
Și tristețea mult mai haină.
LE CHEMIN DE FER*
„Să bem! Să bem!” – ne plângem tânguios
În veșmintele de atlaz ale cărților de joc?
Da, chiar noi, ca stelele, cu fericirea în loc
de far am luminat
În lăcrimătorul dezgheț al lui Martie,
Chiar noi, ca aripile, ne agităm, ne zbatem
Peste scara cu șurubul treptelor foarte șubred,
Când victorios matinal ieși
Asul negru de sub liniștita carte de nouă.
Iar când disperarea trase cu ochiul în
inimă
Cu privirea mândră a damelor și rigilor,
Parcă s-ar fi înfiorat vântulețul care,
întâmplător,
Ajunsese aici din golașele ogoare negre, –
Și noi căzurăm în chip de ploi de aur,
Spre-a amesteca împreună neliniști și tristeți,
Iar peste câmpul verde am tot risipit, am
risipit
Atâtea bucurii învățate pe de rost...
„Să bem! Să bem...”, ne plângem tânguios
În veșmintele de atlaz ale cărților de joc?
Da, chiar noi, cu fericirea în loc de foc
luminarăm
În lăcrimătorul dezgheț al lui Martie.
(1915)
_____
*Calea ferată (fr.).
Felicitări!
RăspundețiȘtergere