Leo BUTNARU. Copil la ruşi.
Editura „Ideea Europeană”, Bucureşti, 2008.
P.S. (Sau – mic epilog)
Da, anume aşa a fost /în/ copilăria noastră cea de toate zilele (...trecute)... – şi aceasta ar fi – ziceam undeva sus, în text, – sintagma, refrenul pe care l-aş fi putut pune după fiecare capitolaş dintre şase (trei şi trei) (aste)riscuri (...aste riscuri, domnii mei!), semănând, probabil, cu o, doar pe jumătate, câştigătoare piesă de domino... (Cea mare e şase-şase...) Copilăria noastră cea de toate zilele trecute (să renunţăm la paranteze; adică – să scoatem trecutul din ele), ce s-a topit difuz, cu oarecare şansă de re-întrupare imagistică, ideatică, de sentiment, în pasta deasă a negurilor inevitabile într-un spaţiu din preajma unui râu – Răutul, şi a unui altuia, care e un afluent al Lethei, la acesta ducându-ni-se, pe rând, fiecare vârstă în parte, nu toate – câte ne vor fi fost date – deodată. Aceste fluvii au apa ce oglindeşte, ralenti, procesul cum se dispare, cum se aneantizeză omul pe un anumit parcurs de ani, viaţă şi amintiri...
Dar se spune că, într-un mod anume, omul se poate împotrivi deplinei sale neantizări. Cel puţin, pe o anume postată cronospaţială. Unii – pe una mai scurtă, alţii – până la deplina dispariţie a vieţii de pe planeta Pământ. Dar, posibil, şi după aceea, dacă cineva dintre pământeni se va refugia în alte spaţii, în alte teritorii cosmice, prielnice (a)ducerii mai departe a vieţii concepute de (şi pe) Terra. (Uite că planeta noastră are componente bi-parientale: tată – Pământ, mamă – Terra). Însă, până atunci – dezastruosul sau, totuşi, fericitul deznodământ general – omul mai crede că se poate împotrivi Lethei şi afluenţilor ei de uitare. Prin scris – reiau, repet şi eu sintagma-loc-comun, acum, când simt şi văd aceste cuvinte scriindu-se. Pornind de aici, omul îşi mai spune că, bineînţeles, avea dreptate Genette susţinând că o operă literară, inclusiv una de memorialistică, ar fi un instrument pe care autorul i-l oferă cititorului pentru a-l ajuta pe acesta să citească în sine. Prin urmare, îndrăznesc să cred că şi prezenta (sus-)carte îi va ajuta pe mai mulţi oameni, din diferite generaţii şi, cum e posibil astăzi, din mai multe secole (XX, XXI) să citească în propriile lor copilării, să le invoce şi să le jure că vor face acest lucru cât mai des, întru nedespărţirea lor vreodată (ca nicodată, cât o mai fi să fie pe lume). Citindu-ne copilăria, drept valorizare a expresiei sinelui şi despre sine, drept autenticitate afină cu particularitatea întru personalizare (odată cu creşterea şi, hai să zicem, oarecare înţelepţire a ta) şi diferenţe specifice, care te fac recognoscibil printe sutele, miile, milioanele de alţi copii. Citirea de sine drept captivant-înduioşătoare confruntare – întru verificare – cu propria ta interior(in)timitate, structură-funcţionare a memoriei ca suflu divin şi mecanică sacro-cosmico-tainică. Este norocul şi modalitatea de a re-ajunge la tine şi la lume, în anumite faze ale acesteia şi ale tale, ca parte componentă a ei.
În tot ceea ce ne-a oferit (şi ne mai oferă/referă, prin rememorare) copilăria – fascinantă şi inventivă –, eu unul cred că, în modu-i de a fi, dânsa avu şi ceva din anticiparea... Internetului (!), despre care se spune că potenţează „reveria de a comunica absolut fară limite, până la transformarea ei într-un real accesibil în mod rapid si nedistorsionat. Eliminand graniţele fizice, corporale, ale contactului, transgresand limitele de timp si spaţiu, ei (Internetul şi... copiii – n.m) ajung, dupa cum spunea odinioara Marshall McLuhan, să transforme lumea într-un „sat planetar” (...NEGURENI, spre exemplu... – l.b.) – ca să mă refer, în parafrază, la unele din citatele la îndemână, aflate, cu mici variaţiuni stilistice, la mai mulţi autori (de pretutindeni).În acest efort de rechemare cu drag şi nostalgie vom vedea că din conştiinţa noastră, a fiecăruia în parte, prind a dispărea anumite pete oarbe şi o tot mai mare parte a memoriei de demult îşi... recapătă văzul, îşi recapătă conştiinţa de sine, adică – ştirea, informaţia despre ce şi cum am fost, am devenit. În aşa mod re-capeţi, re-cultivi o tot mai cuprinzătoare suprafaţă de proiecţie (şi protecţie!) a dintâielor tale experienţe de viaţă (adică, de... tot şi de toate felurile şi în toate modurile); o tot mai amplă suprafaţă de proiectare a ta în sineşi (tineţi), cel neîntinat, încă, pruncul-copilul-preadolescentul.
Da, anume aşa a fost /în/ copilăria noastră cea de toate zilele (...trecute)... – şi aceasta ar fi – ziceam undeva sus, în text, – sintagma, refrenul pe care l-aş fi putut pune după fiecare capitolaş dintre şase (trei şi trei) (aste)riscuri (...aste riscuri, domnii mei!), semănând, probabil, cu o, doar pe jumătate, câştigătoare piesă de domino... (Cea mare e şase-şase...) Copilăria noastră cea de toate zilele trecute (să renunţăm la paranteze; adică – să scoatem trecutul din ele), ce s-a topit difuz, cu oarecare şansă de re-întrupare imagistică, ideatică, de sentiment, în pasta deasă a negurilor inevitabile într-un spaţiu din preajma unui râu – Răutul, şi a unui altuia, care e un afluent al Lethei, la acesta ducându-ni-se, pe rând, fiecare vârstă în parte, nu toate – câte ne vor fi fost date – deodată. Aceste fluvii au apa ce oglindeşte, ralenti, procesul cum se dispare, cum se aneantizeză omul pe un anumit parcurs de ani, viaţă şi amintiri...
Dar se spune că, într-un mod anume, omul se poate împotrivi deplinei sale neantizări. Cel puţin, pe o anume postată cronospaţială. Unii – pe una mai scurtă, alţii – până la deplina dispariţie a vieţii de pe planeta Pământ. Dar, posibil, şi după aceea, dacă cineva dintre pământeni se va refugia în alte spaţii, în alte teritorii cosmice, prielnice (a)ducerii mai departe a vieţii concepute de (şi pe) Terra. (Uite că planeta noastră are componente bi-parientale: tată – Pământ, mamă – Terra). Însă, până atunci – dezastruosul sau, totuşi, fericitul deznodământ general – omul mai crede că se poate împotrivi Lethei şi afluenţilor ei de uitare. Prin scris – reiau, repet şi eu sintagma-loc-comun, acum, când simt şi văd aceste cuvinte scriindu-se. Pornind de aici, omul îşi mai spune că, bineînţeles, avea dreptate Genette susţinând că o operă literară, inclusiv una de memorialistică, ar fi un instrument pe care autorul i-l oferă cititorului pentru a-l ajuta pe acesta să citească în sine. Prin urmare, îndrăznesc să cred că şi prezenta (sus-)carte îi va ajuta pe mai mulţi oameni, din diferite generaţii şi, cum e posibil astăzi, din mai multe secole (XX, XXI) să citească în propriile lor copilării, să le invoce şi să le jure că vor face acest lucru cât mai des, întru nedespărţirea lor vreodată (ca nicodată, cât o mai fi să fie pe lume). Citindu-ne copilăria, drept valorizare a expresiei sinelui şi despre sine, drept autenticitate afină cu particularitatea întru personalizare (odată cu creşterea şi, hai să zicem, oarecare înţelepţire a ta) şi diferenţe specifice, care te fac recognoscibil printe sutele, miile, milioanele de alţi copii. Citirea de sine drept captivant-înduioşătoare confruntare – întru verificare – cu propria ta interior(in)timitate, structură-funcţionare a memoriei ca suflu divin şi mecanică sacro-cosmico-tainică. Este norocul şi modalitatea de a re-ajunge la tine şi la lume, în anumite faze ale acesteia şi ale tale, ca parte componentă a ei.
În tot ceea ce ne-a oferit (şi ne mai oferă/referă, prin rememorare) copilăria – fascinantă şi inventivă –, eu unul cred că, în modu-i de a fi, dânsa avu şi ceva din anticiparea... Internetului (!), despre care se spune că potenţează „reveria de a comunica absolut fară limite, până la transformarea ei într-un real accesibil în mod rapid si nedistorsionat. Eliminand graniţele fizice, corporale, ale contactului, transgresand limitele de timp si spaţiu, ei (Internetul şi... copiii – n.m) ajung, dupa cum spunea odinioara Marshall McLuhan, să transforme lumea într-un „sat planetar” (...NEGURENI, spre exemplu... – l.b.) – ca să mă refer, în parafrază, la unele din citatele la îndemână, aflate, cu mici variaţiuni stilistice, la mai mulţi autori (de pretutindeni).În acest efort de rechemare cu drag şi nostalgie vom vedea că din conştiinţa noastră, a fiecăruia în parte, prind a dispărea anumite pete oarbe şi o tot mai mare parte a memoriei de demult îşi... recapătă văzul, îşi recapătă conştiinţa de sine, adică – ştirea, informaţia despre ce şi cum am fost, am devenit. În aşa mod re-capeţi, re-cultivi o tot mai cuprinzătoare suprafaţă de proiecţie (şi protecţie!) a dintâielor tale experienţe de viaţă (adică, de... tot şi de toate felurile şi în toate modurile); o tot mai amplă suprafaţă de proiectare a ta în sineşi (tineţi), cel neîntinat, încă, pruncul-copilul-preadolescentul.
(p. 233-235)
