Leo BUTNARU
– Cum s-ar putea defini noţiunea de celebritate în epoca noastră şi ce mutaţii credeţi că s-au produs în raport cu etapele anterioare ale umanităţii?
– În cel mai rău caz – vip-ism, tele-superficialitate, gheată de aur la fotbal şi nu, ca acum un timp, coroana de laur la un concurs de poezie sau cea a campionului lumii la şah. Deci, totul s-a cam întors cu... picioarele în sus. Pentru că, se ştie, aduc celebritate şi picioarele unor vedete; picioare asigurate pe milioane... În cel mai bun caz, celebritate poate însemna şi primirea unui Nobel sau Goncourt etc. Mutaţiile ţin de... viteză: acceleratoarele de noutăţi pot face pe cineva celebru nu că peste noapte, ci în următorul buletin de ştiri de la globalizata, deja, televiziune a lumii internetizate. Şi, precum reiese din prima parte a răspusului, viteza este invers proporţională cu exigenţa, cu criteriile solide, credibile de valorizare (ca să nu mai vorbim de „criteriile” mai că... divine, precum se credea). (A se vedea atâtea „cele(p)rităţi” date în Guiness Book ce înregistrează mii de recorduri stupide care – asta e! – asigură şi ele un anume soi de celebritate... De fapt, problema nu că e veche, ci e chiar... antică, „întâmplătorii” nimeriţi şi ei în templul imaginar al gloriei fiind definiţi de Emil Cioran drept măscărici: „Dintre toţi Anticii (cu majusculă în original – l.b.), probabil că Epicur a ştiut cel mai bine să dispreţuiască gloata. Un motiv în plus ca să-l cinstim. Ce idee să plasezi atât de sus un măscărici ca Diogene! Grădina în chestiune ar trebui s-o frecventezi, iar nu agora, şi nici, cu atât mai mult, butoiul...”).
– Dar în domeniul literar-artistic, ce mai înseamnă să fii celebru astăzi?
– Dacă e să ne referim doar la România, ceea ce ar putea fi imaginat ca celebritate e foarte aplatizat, şters, cu doar câteva excepţii sezoniere, să zic: este omul, autorul ca şi celebru la un târg de carte de la EXPO, însă asta ţine doar până la următorul târg, din primăvară sau toamnă. Dar e de remarcat că scriitorul român nu-şi pierde speranţa şi aşteaptă... ordonanţa (nu, nu guvernamentală); „ordonanţa” Academiei Suedeze. Să-l... sudeze întru reputaţie, alias faimă. Faină.
– Tindeţi spre celebritate? Care ar fi încununarea ideală a operei unui creator în lumea actuală?
– Dacă tinde spre celebritate scriitorul român? Păi, chiar Călinescu părea să-l încurajeze, susţinând că: „Modestia nu-i o zeiţă favorabilă, ea e îngerul oamenilor mici”. Iar aproape fiece scriitor român nu se consideră decât mare...
În Basarabia, de unde vă răspund, cred că nu există nu numai criterii de valorizare şi omologare, întru adevărată celebritate, ci nici un gust critic corespunzător (de altfel, e o problemă panromânească), pentru ca să nu mai vorbim şi de un public cât de cât serios, care să poată pricepe o celebritate... serioasă. Unii basarabeni au ajuns renumiţi sau relativ renumiţi după ce s-au afirmat, mai întâi, în România, apoi dincolo de hotarele românimii de pretutindeni, adică – în satul global. Asta, chiar în cazul când aveau doar... 3 ani, precum Cleopatra cu Ghiţă cel plecat peste graniţă. E atât de populară fiinţa aceasta micuţă şi drăgălaşă, încât unii sunt gata să-i modifice numele, spre... renume, zicându-i: Cleopatr(i)a...
În ce priveşte domeniul nostru, cu părere de rău românii încă nu au un scriitor cu o celebritate mondială. Anume ea ar însemna ceea ce numiţi încununarea ideală.
Dar, revenind la situaţia loco, cred că e cam deocheat să tinzi, în Interriverania prutonistreană, spre celebritate. Ar fi mai indicat să munceşti în continuare serios, cât mai spre miezul culturii şi literaturii române autentice. Ceea ce nu înseamă însă că la Chişinău nu se fac fel de fel de clasamente, nu sunt declarate şi unse – şi... felegunse, cum ar fi zis Ion Creangă, – ca celebrităţi locale (până la Prut!) mai multe persoane care, însă, nu sunt, totuşi, şi personalităţi... Autoîncântările, personale şi de gaşcă, pe care şi le înalţă unii inşi s-ar putea defini cu titlul unei cărţi a lui Lev Şestov: „Apoteoza lipsei de temei”.
Iar pentru alţi confraţi, ar putea fi consolatoare opiniile (celebrului, totuşi) Julien Green, care mărturisea: „Mă gândeam la gloria literară când eram tânăr, şi foarte tânăr; la universitate. Începând din 1940, pot spune că nu mă mai gândesc deloc, pentru că nu mai cred în ea.”
Nr. 3, 2009
