joi, 2 iulie 2009
DE CE ÎŞI PUNE OMUL ÎNTREBĂRI?
Leo BUTNARU
* * *
– Ce trăsătură de caracter vă defineşte cel mai bine şi care a fost cea mai nepotrivită calitate pe care v-au atribuit-o alţii?
– Primo: deschiderea spre altul, altruismul, spiritul de responsabilitate, perseverenţa.
Secundo: desconsideraţia (în loc de simpla indiferenţă) faţă de cei declaraţi „clasici în viaţă” şi „atinşi de geniu” pe aici, prin Interriverania.
– Credeţi că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem minciuna?
– Timpurile eticismului utopic au trecut sau, probabil, încă nu au venit. Puterea banului, politica, ignoranţa, însăşi societatea sunt primii adversari ai adevărului. Iar bietul om e sub toate acestea deodată, ca şi sub vremi...
– Aţi fost vreodată cu adevărat fericit în meseria scrisului?
– Probabil, un părelnic – da. În naivităţile debutului, când, elev fiind, mi-am văzut publicate versurile în ziarul „Tinerimea Moldovei”, sau când am luat în mână cartea-mi de debut. O mai fi fost şi alte fulguraţii ale iluziei necesare (prima carte publicată în dreapta Prutului, încheierea romanului memorialistic „Copil la ruşi”...), căreia i se poate spune şi beatitudine. (Fericirii îi prefer sinonimul Beatitudine, deoarece are de component un alt element noţional important: atitudine.)
– Ce preţuiţi mai mult: libertatea umană sau datoria faţă de patrie?
– Datoria umană faţă de o patrie liberă sau care trebuie să ajungă astfel.
– Ce aţi dori să discutaţi cu un scriitor celebru dacă v-aţi întâlni cu el la o casă de creaţie?
– Aş prefera să fie un celebru compatriot al lui Dante, cu care să discut despre Tomaso Marinetti şi despre neorealismul italian, dând şi scurte raite prin „Ghepardul” sau nuvelistica lui Dino Buzzati cel din marginea „Deşertului tătarilor”.
– Aţi încheia un „pact faustic” pentru a crea o operă monumentală?
– Am răspuns în nuvela „Ziua mâniei se amână”, publicată chiar în „Contrafort” (Nr. 1-2, 2008). Reţin doar un mic extras din acel text:
,,– Cum adică?... Ce fel de alt sens?... V-am spus: cu ajutorul meu veţi fi în stare să scrieţi romanul ce va declanşa apocalipsa...
– Crezi tu că aş fi în stare să merg la aşa ceva? Vade retro, Sathana! ţipă omul scrisului, adică – Piei, Satano! – în latină fiind spus, pentru că, trebuie să precizăm, discuţia dintre oaspetele tenebros şi literatul carpatin se ţinea anume în latină, deoarece Diavolul nu cunoştea româneşte, pe când compatriotul nostru se descurca de minune şi destul de viu în moarta limbă a antichităţii lumii. Avea doar unele dificultăţi în a găsi termenii ce ţineau de computeristică, pe aceştia folosindu-i în engleză, limbă cunoscută, bineînţeles, şi Diavolului... „
– Credeţi în Geneză sau în Teoria evoluţionistă?
– Încerc să cred în Întemeietrul de întemeieri, care putea fi chiar Libertatea din care să se... autoizvodească şi însuşi Magnum ignotum (Marele necunoscut), autorul Genezei. Dar, dincolo de toate astea – acelaşi Magnum misterium....
– Vă deranjează faptul că religiile monoteiste nedreptăţesc femeia?
– Nu. Pentru că tot mai multe femei emancipate au trecut la... mono-ateism.
– Aţi accepta să plecaţi într-o călătorie în spaţiu pentru a cunoaşte tainele Universului, ştiind însă că nu vă veţi mai revedea părinţii, rudele şi prietenii?
– În acest moment, da, aş accepta, fiindcă părinţii mei sunt deja în ceruri, ocrotiţi de tainele universului şi ar fi posibil să-i revăd. Cine ar declina o astfel de ocazie?... Dar dacă părinţii îmi mai erau pe pământ, bineînţeles că răspunsul ar fi fost: nu.
– Dacă nu v-aţi fi născut în România/Moldova, în ce ţară din lume aţi fi dorit să trăiţi?
– În Statele Unite ale României.
– Dacă aţi avea posibilitatea să alegeţi, în ce epocă din trecut aţi dori să trăiţi?
– În draga mea antichitate dintr-un secol viitor, precum spune un vers de Nichita Stănescu.
– În ce tablou al unui pictor celebru v-ar plăcea să intraţi?
– În pânza lui Heinrich Zille (1858-1929), numită în original „Singende Kinder”, ce reprezintă un grup de copii nostim de simpatici ce cântă în extraordinarul entuziasm al inocenţei şi uitării de sine! (Probabil, mai sunt încă sub impresiile romanului memorialistic „Copil la ruşi”, pe care l-am editat anul trecut. Dar remarcaţi şi ce nume are prictorul: Zille!)
– Preferaţi un guvern naţional sau un guvern european?
– Chiar de la bun (rău!) început sau – până la urmă, toate guvernele se ticăloşesc. Să sperăm că cel european – mai puţin, totuşi...
– Care este, după părerea Dvs., cea mai mare impostură a lumii?
– Comunismul în variantă ruso-sovietică, dar şi în oricare alta – cubaneză, nord-coreeană, moldo-transnistreană...
– Dacă vi s-ar oferi ocazia, în ce moment al istoriei aţi interveni pentru a da un alt curs evenimentelor?
– Aş fi propus declanşarea procesului de la Nurenberg chiar în clipa în care se decidea semnarea pactului Ribbentropp–Molotov. Stalinismul şi acoliţii săi trebuiau şi ei închişi în boxa călăilor.
– Aveţi un model pentru femeia perfectă?
– Nu există aşa ceva. De aceea mă gândesc, în general, la femeia simpatică, atrăgătoare şi inteligentă, ca să nu mai vorbim – vorbind, totuşi, – de fidelitate etc.
– Ce calităţi apreciaţi la un bărbat?
– Bărbăţia în tot ce face şi apără.
– Vi s-a întâmplat să jucaţi în viaţă „roluri” care nu vi se potrivesc?
– Poate că doar episodic. Cei cu Oscar-ul nu le-ar fi luat în seamă.
– Aţi simţit vreodată nevoia să vă răzbunaţi pe cineva, să faceţi rău cu intenţie?
– Vreodată, posibil să fi simţit această necesitate, însă nu să şi fac rău cu intenţie. Însă, mai totdeauna, intuiţia mi-a spus să-mi las răufăcătorii în seama Providenţei. Şi Aceasta m-a răzbunat echitabil, scoţând din ecuaţie respectivele personaje clevetitoare. Cu atât mai mult astăzi intenţia de a mă răzbuna mă plictiseşte, plus că cei care mi-au făcut rău sunt personaje mărunte-mărunţele, inclusiv – ...mărunte de boi, cocoţate pe tocuri de 10 cm., ca pe coturini – paiaţele antichităţii. Scârbavnice împeliţări. În continuare, cred în Providenţa care mă va apăra şi îmi va face dreptate.
– Vă place să daţi sau să primiţi?
– Să dăruiesc – da, să dau – mai puţin; să primesc daruri – parcă da.
– Care „nebun al lumii” – ne gândim la iconoclaşti şi reformişti, cei care contribuie la emanciparea spiritului uman – vă este cel mai simpatic?
– Nu am idoli. Ţin la mai multe personalităţi, inclusiv la Lautréamont, autorul iconoclastului poem „Maldoror”. Simpatizez şi naivii, dar perseverenţii alchimişti, numai nu înaintea babilonianului care a caligrafiat pe miile de tăbliţe din argilă prima capodoperă a lumii, Epopeea lui Ghilgameş, în care a murit şi prietenul meu Enkidu, cu care am îmblânzit fiare, rătuindu-le, distrugând capcane...
– Ce compozitor vă place cel mai mult?
– La acest capitol sunt de asemenea... politeist: Mozart, Bach, Beethoven, Mendelson, Greg, Schopin, Schuman, Enescu (rapsodiile), Arvo Part (genial compozitor estonian, contemporantul nostru; ascultaţi „Spiegel im spiegel” – „Oglindă în oglindă”!)... Si câţi alţii care ar merita să fie pomeniţi aici!...
– De ce îşi spune omul poveşti?
– Ca să înfrunte sau să reformuleze realitatea, percepţia acesteia. Şi – ca „să se atingă” de eternitate, să se „familiarizeze” cu ea.
– Vă e frică de singurătate?
– Nu. Dacă e vorba de cea a studiului, creaţiei, meditaţiei, muzicii, poeziei, „conectării” la propriul subliminal şi la misterul cosmic.
– Ce fel de poezie vă place, sunteţi deschis către mai multe formule poetice?
– Înainte de toate, orice poem în care există, nedisimulat, vibrant-unduitor, „stropul de eternitate” – precum a fost numită metafora. Am fost şi rămân captivat de poezia italiană, franceză, spaniolă, greacă, niponă, cea a autorilor din America Latină. Preţuiesc mult şi creaţia avangardiştilor ruşi – Hlebnikov, Maiakovski, Mandelştam, Pasternak (în tinereţe), Harms, Krucionâh, Bahterev, Poplavski etc.
– Dacă aţi scrie un scenariu de film, cu ce regizor – clasic sau contemporan – aţi dori să colaboraţi?
– Cu Luchino Visconti cel din „Moarte la Veneţia” (după nuvela omonimă a lui Thomas Mann). Iar scenariul ar avea de motto următorul micropoem:
„E de neimaginat ca
poetul claustrofob
alias faustofob
să nu aibă imaginaţia de a scrie
şi poemul:
Moarte în lift...”
– Aţi simţit vreodată tentaţia puterii?
– De la patruzeci de ani încoace, doar puterea asupra propriilor texte literare şi, prin ele, asupra propriei mele existenţe.
– Ce personaj nedreptăţit, sub-evaluat din istoria omenirii, aţi dori să-l reabilitaţi?
– Un personaj colectiv: poporul român.
– Ce calitate proprie unui alt popor aţi dori să o aibă şi poporul român?
– Demnitatea şi fanatica dragoste de carte. Eu unul cred în ceea ce spunea Francis Bacon acum mai bine de patru sute de ani: Knowledge is power (Cunoaşterea înseamnă putere).
– Când scrieţi (dimineaţa sau seara) şi ce stimulente folosiţi pentru scris?
– În juneţe, scriam şi ziua, şi seara, chiar şi nopţile. Consumam cafea, fumam, uneori aveam la îndemână un pahar de vin roşu. De vreo cincisprezece ani, însă, scriu dimineţile, nu fumez, beau doar ceai, iar pentru a mă re-declanşa în munca scrisului fac plimbări de 3-5 kilometri. Apoi, drept stimulente, mai folosesc şi muzica, şi pictura, şi... ne-citirea istoriilor literare, ca să nu mai vorbim de atât de bizara presă curentă.
– Cu ce vă „hrăniţi” îngerul de pe umăr?
– Am scris o carte „Iluzia necesară” care, mai apoi, a împrumutat titlul şi unei antologii. Uneori, îngerul de pe umăr, amator de hrană spirituală, „îmi răsfoieşte” – cu atenţie, dar şi cu un surâs enigmatic – anume iluziile necesare...
– Ce aşteptaţi, ştiind că nu va veni niciodată?
– Mai demult, scrisesem şi aceste versuri: „Mie multe lucruri mi se întâmplă cu mare întârziere, / în timp ce altele în genere nu mi se întâmplă...” Prin urmare, „aştept” şi unele lucruri importante spre care corbul lui Poe îşi croncăneşte dizgraţiosul Nevermore!
– De ce îşi pune omul întrebări?
– Recent, am publicat o care care se intitulează „Răspund, deci exist”. Cu acelaşi efect, s-ar fi putut numi: „Întreb, deci exist”. Însă volumul amintit e al cincilea în preocupările mele pentru interviu, dialog, şi am zis – basta! Nu mai întreb pe nimeni.
Pe mine, însă, mă tot voi ispiti în continuare, inclusiv: De ce îşi pune omul întrebări? Simplu: pentru că nu are nişte răspunsuri şi, bineînţeles, le caută. În sfânta, biblica sa naivitate ce pendulează între: Deşteptăciunea... deşertăciunilor şi deşertăciunea... deşteptăciunilor... Cam aceasta e „filosofia” existenţei noastre.
(29 mai 2009)
Contrafort, 2009, Nr. 5-6.